Să ne îngrijim de orfani şi de văduve în necazul lor

Nu este greu să ne dăm seama că trăim într-o lume lipsită de iubire. Vorbind despre caracterul oamenilor care trăiesc pe parcursul ‘ultimelor zile’, apostolul Pavel a scris următoarele: „Vor fi timpuri critice, cărora cu greu li se va face faţă. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, . . . fără afecţiune naturală“ (2 Timotei 3:1–3). Cât de adevărate sunt aceste cuvinte!

CLIMATUL moral din timpul nostru a contribuit la dispariţia sentimentelor de compasiune din inimile multora. Oamenii sunt din ce în ce mai puţin interesaţi de bunăstarea altora, în unele cazuri chiar de bunăstarea membrilor propriei familii.

Aceasta se răsfrânge în mod negativ asupra multor persoane care, din diferite motive, ajung nevoiaşe. Numărul văduvelor şi al orfanilor e într-o continuă creştere din cauza războaielor, a dezastrelor naturale şi a celor care îşi părăsesc căminul şi devin refugiaţi (Eclesiastul 3:19). „Peste 1 milion [de copii] au rămas orfani sau au fost despărţiţi de familia lor din cauza războiului“, se afirma într-un raport al Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii. Ştiţi, de asemenea, că există multe mame fără partener, abandonate sau divorţate, care au dificila obligaţie de a-şi susţine şi de a-şi întreţine singure familia. Situaţia este înrăutăţită de crizele economice grave din unele ţări, mulţi dintre locuitorii acestor ţări ajungând să trăiască într-o sărăcie lucie.

Aşadar, există vreo speranţă pentru cei care se confruntă cu necazuri? Cum poate fi alinată suferinţa văduvelor şi a orfanilor? Va fi rezolvată vreodată această problemă?

Grijă iubitoare în timpurile biblice

În timpurile biblice, satisfacerea necesităţilor fizice şi spirituale ale văduvelor şi ale orfanilor a fost în permanenţă o parte a închinării la Dumnezeu. La seceratul grânelor sau la culesul fructelor, israeliţii nu trebuiau să strângă ceea ce mai rămânea pe câmp după ce recoltau. Spicele rămase trebuiau lăsate ‘străinului, orfanului şi văduvei’ (Deuteronomul 24:19–21). În Legea mozaică se specifica: „Să  nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan“ (Exodul 22:22, 23). Văduvele şi orfanii despre care se vorbeşte în Biblie îi reprezentau în mod potrivit pe oamenii mai săraci, întrucât, după moartea soţului şi tatălui sau a ambilor părinţi, ceilalţi membri ai familiei puteau rămâne singuri şi lipsiţi de sprijin material. Iată ce a spus patriarhul Iov: „Căci eliberam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin“. — Iov 29:12.

În perioada de început a congregaţiei creştine, satisfacerea necesităţilor celor necăjiţi şi cu adevărat nevoiaşi ca urmare a pierderii părinţilor sau a soţului constituia un aspect distinctiv al închinării adevărate. Arătând un interes sincer faţă de bunăstarea acestora, discipolul Iacov a scris: „Forma de închinare curată şi neîntinată din punctul de vedere al Dumnezeului şi Tatălui nostru este aceasta: să te îngrijeşti de orfani şi de văduve în necazul lor şi să te păstrezi fără pată din partea lumii“. — Iacov 1:27.

Pe lângă orfani şi văduve, Iacov s-a preocupat şi de alţii care erau săraci sau extrem de nevoiaşi (Iacov 2:5, 6, 15, 16). Apostolul Pavel a manifestat acelaşi interes. Când au fost informaţi unde aveau să predice, lui Pavel şi Barnaba li s-a spus, printre altele, ‘să-şi aducă aminte de săraci’. „Tocmai acest lucru m-am şi străduit realmente să-l fac“, a putut spune Pavel cu o conştiinţă curată (Galateni 2:9, 10). Din relatarea despre activităţile din perioada de început a congregaţiei creştine aflăm următoarele: „Nu era nici unul în nevoie printre ei . . . Apoi se distribuia fiecăruia, după cum avea nevoie“ (Faptele 4:34, 35). Într-adevăr, măsurile care trebuiau luate în vechiul Israel pentru ajutarea orfanilor, a văduvelor şi a celor nevoiaşi erau valabile şi pentru congregaţia creştină.

 Desigur, ajutorul furnizat era limitat şi proporţional cu posibilităţile congregaţiei respective. Banii nu erau risipiţi, iar cei ajutaţi erau cei ce se aflau cu adevărat în nevoie. Nici un creştin nu trebuia să abuzeze de aceste măsuri, iar congregaţiile nu trebuiau împovărate în mod inutil. Acest aspect reiese cu claritate din instrucţiunile date de Pavel în 1 Timotei 5:3–16. Din acest pasaj înţelegem că, în cazul în care rudele celui ce era în nevoie aveau posibilitatea să-l ajute, ele trebuiau să-şi asume această responsabilitate. Văduvele nevoiaşe trebuiau să îndeplinească anumite cerinţe pentru a putea primi ajutor. Toate acestea arată cât de înţelepte sunt măsurile luate de Iehova pentru a se îngriji de cei aflaţi în nevoie. În acelaşi timp însă, se observă şi că trebuie manifestat echilibru, pentru ca nimeni să nu abuzeze de bunătatea arătată. — 2 Tesaloniceni 3:10–12.

Grijă faţă de văduve şi orfani în prezent

Principiile urmate de slujitorii lui Dumnezeu în trecut sunt şi azi aplicate în congregaţiile Martorilor lui Iehova când se pune problema de a ne îngriji de cei care trec prin necazuri şi de a le furniza ajutor. Iubirea frăţească este o trăsătură caracteristică a congregaţiei creştine, aşa cum a spus Isus: „Prin aceasta toţi vor şti că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi iubire între voi“ (Ioan 13:35). Dacă unii suferă din cauza lipsurilor sau cad victimă dezastrelor naturale, războaielor ori conflictelor civile, fraţii lor din întreaga lume sunt gata să găsească mijloace prin care să le acorde ajutor spiritual şi material. Să examinăm câteva relatări din zilele noastre care arată ce s-a făcut în această privinţă.

Pedro nu-şi aminteşte prea multe despre mama sa — aceasta a murit când el avea doar un an şi jumătate. Când a împlinit vârsta de cinci ani i-a murit şi tatăl. Astfel, Pedro a rămas numai cu fraţii săi. Martorii lui Iehova îl vizitau de mai mult timp pe tatăl lor; prin urmare, Pedro împreună cu fraţii săi mai mari au acceptat să studieze Biblia la ei acasă.

Pedro povesteşte: „Chiar din săptămâna următoare am început să asistăm la întruniri. Pe măsură ce ne asociam cu fraţii, simţeam şi iubirea pe care şi-o exprimau faţă de noi. Congregaţia a fost un refugiu pentru mine, deoarece fraţii şi surorile mi-au arătat iubire şi afecţiune de parcă ar fi fost părinţii mei“. Pedro îşi aminteşte că un bătrân creştin l-a invitat la el acasă, unde s-a bucurat împreună cu familia acestuia de conversaţii plăcute şi de momente de relaxare. „Preţuiesc mult aceste amintiri“, spune Pedro, care a început să predice despre credinţa sa la vârsta de 11 ani şi s-a botezat la 15 ani. Ajutaţi de membrii congregaţiei, şi fraţii săi mai mari au progresat mult pe plan spiritual.

Să luăm în considerare şi cazul lui David. El şi sora lui geamănă au fost abandonaţi când părinţii lor s-au separat. Au fost crescuţi de bunici şi de o mătuşă. „Când am crescut şi ne-am dat seama în ce situaţie ne aflam, am fost copleşiţi de un sentiment de nesiguranţă şi tristeţe. Aveam nevoie de un sprijin. Mătuşa mea a devenit Martoră a lui Iehova şi aşa am învăţat şi eu adevărul biblic. Fraţii au început să ne arate afecţiune şi prietenie. Ţineau foarte mult la noi şi ne încurajau să ne atingem obiectivele şi să continuăm să-i slujim lui Iehova. Când aveam zece ani, un slujitor ministerial venea şi mă lua cu el în lucrarea de predicare. Un alt frate s-a îngrijit de cheltuielile mele ca să pot asista la congrese. Mulţumită  ajutorului financiar acordat de un alt frate, am putut face donaţii la Sala Regatului.“

David s-a botezat la vârsta de 17 ani, iar mai târziu a început să slujească la filiala din Mexic a Martorilor lui Iehova. Chiar şi în prezent el recunoaşte: „Câţiva bătrâni au un rol important în formarea mea, oferindu-mi sfaturi folositoare. În acest fel reuşesc să depăşesc sentimentul de nesiguranţă şi singurătate“.

Abel, bătrân într-o congregaţie din Mexic în care sunt câteva văduve ce au nevoie de ajutor, ne spune: „Sunt convins că văduvele au nevoie de sprijin afectiv mai mult decât orice altceva. Uneori ele trec prin perioade de deprimare; se simt singure. Din acest motiv, este foarte important să le sprijinim, să le ascultăm. Noi [bătrânii de congregaţie] le vizităm frecvent. E bine să ne facem timp să acordăm atenţie problemelor prin care trec. Aceasta le ajută să se simtă încurajate spiritualiceşte“. Însă, uneori, este nevoie şi de ajutor material. „Acum construim o casă pentru o soră văduvă“, a spus Abel cu câtva timp în urmă. „Petrecem câteva sâmbete şi câteva după-amieze din timpul săptămânii lucrând la casa ei.“

Vorbind despre propria sa experienţă în furnizarea de ajutor orfanilor şi văduvelor, un alt bătrân de congregaţie a spus: „Cred că orfanii au şi mai mare nevoie de iubirea creştină decât văduvele. Am observat că ei sunt mai predispuşi la stări în care se simt respinşi decât copiii şi adolescenţii care au ambii părinţi. Au nevoie de multe exprimări de afecţiune frăţească. Este bine să-i abordăm după întruniri pentru a afla cum o mai duc. Cunosc un frate căsătorit care a rămas orfan de când era un băieţaş. Îl salut întotdeauna cu căldură la întruniri, iar el mă îmbrăţişează când mă vede. Aceasta întăreşte legăturile adevăratei iubiri frăţeşti“.

Iehova îl ‘va scăpa pe cel sărac’

Încrederea în Iehova este esenţială pentru ca văduvele şi orfanii să poată face faţă cu succes situaţiei în care se află. Despre Iehova s-a spus: „DOMNUL ocroteşte pe cei străini, sprijină pe orfan şi pe văduvă“ (Psalmul 146:9). Rezolvarea completă a problemelor de acest gen va veni doar prin Regatul lui Dumnezeu condus de Isus Cristos. Descriind în mod profetic guvernarea lui Mesia, psalmistul a scris următoarele: „El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor. Va avea milă de cel sărman şi lipsit şi va scăpa viaţa săracilor“. — Psalmul 72:12, 13.

Pe măsură ce sfârşitul prezentului sistem de lucruri se apropie, cu siguranţă că presiunile la care sunt supuşi creştinii în general vor creşte (Matei 24:9–13). Este nevoie ca în fiecare zi creştinii să se preocupe mai mult unii de alţii şi să ‘aibă o iubire intensă unii faţă de alţii’ (1 Petru 4:7–10). Bărbaţii creştini, în special bătrânii de congregaţie, trebuie să manifeste grijă şi compasiune faţă de orfani. Iar femeile mature din congregaţie pot să le ajute mult pe văduve şi pot fi o sursă de mângâiere (Tit 2:3–5). De fapt, cu toţii putem să manifestăm interes sincer faţă de cei ce sunt în necazuri.

Adevăraţii creştini nu ‘închid uşa tandrei lor compasiuni’ când ‘îi văd pe fraţii lor în nevoie’. Ei ştiu cât de important este să acorde atenţie îndemnului oferit de apostolul Ioan: „Copilaşilor, să iubim nu cu vorba, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr“ (1 Ioan 3:17, 18). Aşadar, ‘să ne îngrijim de orfani şi de văduve în necazul lor’. — Iacov 1:27.

[Text generic pe pagina 11]

„Să iubim nu cu vorba, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr.“ — 1 Ioan 3:18

[Legenda fotografiilor de la pagina 10]

Adevăraţii creştini se îngrijesc de orfani şi văduve din punct de vedere material, spiritual şi afectiv