Sunteţi într-adevăr toleranţi?

V-AŢI simţit vreodată foarte iritaţi din cauza conduitei nepotrivite a cuiva? Treceţi imediat la acţiune când printre colaboratorii voştri se fac simţite influenţe corupătoare?

Pentru a împiedica extinderea unui păcat grav, uneori este nevoie de promptitudine şi fermitate. De exemplu, în secolul al XV-lea î.e.n., când poporul Israel era gata să fie pângărit din cauza unor păcate neruşinate, Fineas, nepotul lui Aaron, a trecut cu fermitate la acţiune pentru a îndepărta ceea ce era rău. Iehova Dumnezeu a aprobat acţiunea lui, spunând: „Fineas . . . a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, fiind gelos cu gelozia Mea [netolerând nici o rivalitate faţă de mine, NW] în mijlocul lor“. — Numeri 25:1–11.

Acţiunea lui Fineas de a împiedica răspândirea păcatului în Israel a fost potrivită. Dar ce putem spune despre indignarea necontrolată stârnită de simplele greşeli ale altora? Dacă am acţiona în mod pripit sau pur şi simplu nejustificat, am fi nu atât un apărător al dreptăţii, cât personificarea intoleranţei — o persoană care nu ţine cont de imperfecţiunile altora. Ce anume ne poate ajuta să evităm această capcană?

‘Iehova iartă toate fărădelegile noastre’

Iehova este „un Dumnezeu gelos (zelos); un Dumnezeu care nu tolerează rivalitatea“ (Exodul 20:5, nota de subsol din NW). Fiind Creatorul, el are dreptul de a pretinde din partea noastră devoţiune exclusivă (Revelaţia 4:11). Însă Iehova este tolerant faţă de slăbiciunile omului. Prin urmare, psalmistul David a cântat despre Dumnezeu: „DOMNUL este îndurător şi milostiv, încet la mânie şi plin de bunătate. El nu ceartă [nu aduce reproşuri, NW] fără încetare . . . Nu ne face după păcatele noastre, nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre [conform cu ceea ce merităm, NW]“. Într-adevăr, dacă ne căim, Dumnezeu ‘ne iartă toate fărădelegile’. — Psalmul 103:3, 8–10.

Înţelegând natura păcătoasă a oamenilor, Iehova nu le „aduce reproşuri fără încetare“ păcătoşilor penitenţi (Psalmul 51:5; Romani 5:12). De fapt, scopul său este acela de a elimina păcatul şi imperfecţiunea. Până când va realiza acest lucru în mod complet, Dumnezeu ne iartă plin de milă pe baza jertfei de răscumpărare a lui Isus Cristos şi nu ne răsplăteşte dându-ne „ceea ce merităm“. Nimeni dintre noi nu ar fi demn să trăiască dacă Iehova nu i-ar arăta îndurare, când este cazul (Psalmul 130:3). Cât de recunoscători putem fi că Tatăl nostru ceresc, care în mod legitim pretinde devoţiune exclusivă, este un Dumnezeu îndurător!

Este nevoie de echilibru

Întrucât Suveranul Domn al universului este tolerant în relaţiile sale cu oamenii imperfecţi, nu ar trebui să fim şi noi la fel? Toleranţa a fost definită drept „dispoziţia de a fi răbdător în privinţa opiniilor sau a acţiunilor altora“. Avem noi această dispoziţie — înclinaţia de a manifesta răbdare şi stăpânire de sine când alţii spun sau fac lucruri care nu sunt păcate grave, ci, probabil, cuvinte sau fapte nepotrivite?

Trebuie, bineînţeles, să evităm să fim exagerat de toleranţi. De exemplu, când autorităţile religioase tolerează comportamentul preoţilor care în repetate rânduri abuzează sexual de copii, se comite un rău îngrozitor. Un reporter din Irlanda a spus: „Autorităţile bisericeşti consideră că lucrurile care li s-au întâmplat copiilor au fost doar nişte incidente în care s-a comis un păcat şi de aceea nu fac altceva decât să-l transfere [în altă parte] pe preotul care a păcătuit“.

 Este simpla transferare a unui astfel de om un exemplu de toleranţă potrivită? Nicidecum! Să presupunem că direcţiunea unui spital i-ar permite unui chirurg iresponsabil să continue să opereze transferându-l dintr-un spital în altul, chiar dacă şi-ar ucide sau mutila pacienţii. Un sentiment greşit de solidaritate profesională ar putea da naştere la o astfel de „toleranţă“. Dar ce putem spune despre victimele care şi-au pierdut viaţa sau care au fost afectate din cauza unor acte criminale ori din neglijenţă?

Există, de asemenea, pericolul de a manifesta prea puţină toleranţă. Când Isus a fost pe pământ, unii iudei, cunoscuţi ca zeloţi, încercau să-şi justifice acţiunile folosindu-se în mod greşit de exemplul lui Fineas. Una dintre acţiunile extremiste ale unor zeloţi era aceea de „a se amesteca printre mulţimile din Ierusalim în timpul sărbătorilor sau cu ocazii asemănătoare şi de a-i înjunghia pe neaşteptate cu pumnalul pe cei ce constituiau obiectul antipatiei lor“.

Ca creştini, noi nu vom merge niciodată atât de departe ca zeloţii, atacându-i fizic pe cei ce ne displac. Dar ne-ar putea determina un anumit grad de intoleranţă să-i atacăm în alte feluri pe cei pe care îi dezaprobăm — probabil vorbind injurios despre ei? Dacă suntem cu adevărat toleranţi, nu vom folosi o astfel de vorbire injurioasă.

Fariseii din secolul I au fost un alt grup intolerant. Ei îi condamnau în permanenţă pe alţii şi nu ţineau cont de imperfecţiunile omului. Orgolioşii farisei îi dispreţuiau pe oamenii de rând, considerându-i „oameni blestemaţi“ (Ioan 7:49). Isus i-a demascat pe bună dreptate pe aceşti oameni care se considerau drepţi, spunând: „Vai de voi, scribi şi farisei, ipocriţilor! pentru că voi daţi o zecime din mentă, din mărar şi din chimen, dar aţi neglijat lucrurile mai importante ale Legii, adică justiţia, îndurarea şi fidelitatea. Acestea erau lucrurile pe care trebuia să le faceţi, fără să le neglijaţi totuşi pe celelalte“. — Matei 23:23.

Când a făcut această afirmaţie, Isus nu a minimalizat importanţa respectării Legii mozaice. El a arătat pur şi simplu că aspectele „mai importante“ ale Legii presupuneau aplicarea ei cu rezonabilitate şi cu îndurare. Cât de clar s-au deosebit Isus şi discipolii săi de fariseii şi zeloţii intoleranţi!

Nici Iehova Dumnezeu, nici Isus Cristos nu tolerează răutatea. În curând, ‘răzbunarea va fi adusă asupra celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi a celor care nu ascultă de vestea bună’ (2 Tesaloniceni 1:6–10). Totuşi, în zelul său pentru dreptate, Isus nu uită niciodată să manifeste, asemenea Tatălui său ceresc, răbdare, îndurare şi grijă iubitoare faţă de toţi cei care vor să facă ce este drept (Isaia 42:1–3; Matei 11:28–30; 12:18–21). Ce exemplu excelent ne-a lăsat Isus!

Să ne suportăm cu răbdare unii pe alţii

Deşi am putea manifesta un mare zel pentru dreptate, trebuie să aplicăm următorul sfat dat de apostolul Pavel: „Continuaţi să vă suportaţi unii pe alţii şi să vă iertaţi cu mărinimie unii pe alţii dacă cineva are motiv de plângere împotriva altuia. Aşa cum Iehova v-a iertat cu mărinimie, aşa să faceţi şi voi“ (Coloseni 3:13; Matei 6:14, 15). În această lume imperfectă, a fi toleranţi înseamnă a ne suporta unii altora defectele şi greşelile. Trebuie să fim rezonabili în privinţa lucrurilor pe care le aşteptăm de la alţii. — Filipeni 4:5.

Toleranţa nu are nimic de-a face cu aprobarea păcatului sau cu trecerea cu vederea a greşelilor comise. Un anumit aspect al gândirii sau al conduitei unui colaborator în credinţă ar putea, într-un fel, să nu fie în armonie cu normele lui Iehova. Deşi s-ar putea ca o persoană să nu fi deviat atât de mult de la aceste norme încât să fie respinsă de Dumnezeu, fapta sa poate constitui un semnal de alarmă ce arată că sunt necesare anumite schimbări (Geneza 4:6, 7). Ce dovadă de iubire sunt eforturile celor calificaţi din punct de vedere spiritual  care încearcă în spiritul blândeţii să-l redreseze pe cel ce a greşit (Galateni 6:1)! Totuşi, pentru ca aceste eforturi să fie încununate de succes, la baza acţiunii lor trebuie să stea interesul sincer faţă de binele persoanei, şi nu un spirit critic.

„Cu blândeţe şi respect profund“

Ce putem spune despre manifestarea răbdării faţă de persoanele care nu au aceleaşi convingeri religioase ca noi? O „lecţie generală“ care a fost afişată în toate şcolile naţionale din Irlanda în anul 1831 spunea: „Isus Cristos nu a intenţionat ca religia lui să le fie impusă oamenilor prin mijloace violente. . . . Faptul de a ne certa cu semenii şi de a-i insulta nu este o modalitate de a-i convinge că noi avem dreptate, şi nu ei. Foarte probabil, în felul acesta îi convingem că, de fapt, nu avem un spirit de creştini“.

Isus a predat şi a acţionat într-un mod care i-a atras pe oameni la Cuvântul lui Dumnezeu şi la fel trebuie să procedăm şi noi (Marcu 6:34; Luca 4:22, 32; 1 Petru 2:21). Ca om perfect, înzestrat de Dumnezeu cu un discernământ deosebit, el a putut să citească inimile. Astfel, când a fost necesar, Isus a putut să pronunţe acuzaţii usturătoare la adresa duşmanilor lui Iehova (Matei 23:13–33). Acest lucru nu a fost un act de intoleranţă din partea sa.

Spre deosebire de Isus, noi nu avem capacitatea de a citi inimile. Aşadar, trebuie să urmăm sfatul dat de apostolul Petru: „Sfinţiţi-l pe Cristos ca Domn în inimile voastre, întotdeauna gata să prezentaţi o apărare înaintea oricui vă cere motivul speranţei voastre, făcând însă aceasta cu blândeţe şi respect profund“ (1 Petru 3:15). Ca slujitori ai lui Iehova, trebuie să ne apărăm convingerile, deoarece acestea se bazează ferm pe Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, trebuie să facem aceasta într-un mod care să arate respect faţă de alţii şi faţă de convingerile la care ţin cu sinceritate. Pavel a scris: „Exprimarea voastră să fie întotdeauna plină de farmec, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i răspundeţi fiecăruia“. — Coloseni 4:6.

În celebra sa Predică de pe munte, Isus a spus: „Tot ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel“ (Matei 7:12). Astfel deci, să ne suportăm cu răbdare unii pe alţii şi să arătăm respect faţă de cei cărora le predicăm vestea bună. Echilibrându-ne zelul pentru dreptate cu toleranţa promovată de Biblie, îi vom fi plăcuţi lui Iehova şi vom fi într-adevăr toleranţi.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

Să evităm atitudinea intolerantă a fariseilor

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

Isus a reflectat spiritul tolerant al tatălui său. Îl imitaţi şi voi?