Există Diavolul cu adevărat?

„A fost un timp în istoria bisericii creştine când Diavolul, Beelzebub sau Satan, regele răului, era o persoană la fel de reală şi de puternică precum este încă Dumnezeu pentru un număr tot mai mic de oameni din prezent; o plăsmuire a evreilor şi a primilor creştini prin care întruchipau în făptura jumătate om, jumătate animal tot răul pe care-l vedeau în jurul lor. Creştinii de mai târziu au ajuns să recunoască faptul că acesta nu era decât un personaj legendar fără nici un fundament real şi, în mod discret, s-au debarasat de el.“ — „All in the Mind — A Farewell to God“, de Ludovic Kennedy.

SCRIITORUL şi crainicul Ludovic Kennedy afirmă că, timp de secole, nimeni din creştinătate nu a pus la îndoială existenţa Diavolului. Din contră, aşa cum s-a exprimat profesorul Norman Cohn, uneori creştinii au fost „obsedaţi de puterea lui Satan şi a demonilor săi“ (Europe’s Inner Demons). Această obsesie nu s-a limitat la oamenii simpli şi neinstruiţi. De exemplu, credinţa că Diavolul materializat într-un animal prezidează ritualuri obscene şi de invocare a răului „îşi are originea nu în folclorul creat de masele analfabete, ci, dimpotrivă, în concepţiile elitei intelectuale“, spune profesorul Cohn. Această „elită intelectuală“ — care îi include pe clericii învăţaţi — a fost responsabilă de vânătoarea de vrăjitoare care a tulburat Europa din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea. Se spune că, în această perioadă, biserica şi autorităţile laice au torturat şi au ucis aproximativ 50 000 de persoane acuzate că practicau vrăjitoria.

Nu este surprinzător faptul că mulţi oameni au respins ceea ce ei consideră că sunt idei superstiţioase sau fanatice despre Diavol. Încă din 1726, Daniel Defoe a ridiculizat credinţa că Diavolul este un monstru înspăimântător, „cu aripi de liliac, coarne, copite, o coadă lungă, o limbă bifurcată şi aşa mai departe“. Asemenea idei, spunea el, sunt „fantezii ieftine şi lipsite de raţiune“, plăsmuite de „născocitorii şi promotorii Diavolului“, care „înşelau lumea ignorantă cu un diavol inventat de ei“.

Sunteţi şi dumneavoastră de aceeaşi părere? Consideraţi că „Diavolul este în realitate o invenţie a oamenilor pe care să poată da vina pentru păcatele lor“, aşa cum se afirmă în The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible? Mulţi oameni care se declară creştini împărtăşesc această opinie. În general, spune Jeffrey Burton Russell, teologii creştinătăţii „au respins ideea existenţei Diavolului şi a demonilor, catalogându-i drept relicve ale superstiţiilor de odinioară“.

 Totuşi, în opinia unora, Diavolul este cât se poate de real. Ei trag concluzia că trebuie să existe o forţă supranaturală perfidă în spatele tuturor relelor ce inundă istoria omenirii. „Ororile care au avut loc în secolul al XX-lea“, spune Russell, sunt un motiv pentru care, „după o lungă absenţă, credinţa în Diavol revine cu rapiditate“. Potrivit scriitorului Don Lewis, mulţi oameni instruiţi din prezent care „zâmbesc dispreţuitor“ când e vorba de credinţele şi temerile „strămoşilor ignoranţi“ au „devenit din nou fascinaţi de întruchiparea răului într-o formă supranaturală“. — Religious Superstition Through the Ages.

Aşadar, care e adevărul? Este Diavolul doar o superstiţie lipsită de sens? Sau este o persoană a cărei existenţă trebuie luată în serios chiar şi acum, în secolul al XXI-lea?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]

Aşa cum arată această gravură al cărei autor este Gustave Doré, vechile superstiţii îl prezintă pe Diavol ca pe o făptură jumătate om, jumătate animal

[Provenienţa ilustraţiei]

Judecca — Lucifer/The Doré Illustrations For Dante’s Divine Comedy/Dover Publications Inc.