Pot fi oamenii uniţi cu adevărat?

INDIFERENT ce convingeri religioase aveţi, sunteţi probabil de acord că în aproape toate religiile se găsesc persoane iubitoare de adevăr. Există adepţi ai hinduismului, ai catolicismului, ai iudaismului, precum şi ai altor religii care au o profundă apreciere pentru adevăr şi care sunt dispuşi să depună eforturi pentru găsirea lui. Totuşi, religia pare să fie o forţă dezbinatoare. Unii chiar se folosesc de religie în scopuri rele. Va fi vreodată posibil ca oamenii sinceri, din toate religiile, care iubesc binele şi adevărul să fie uniţi? Ar putea fi ei uniţi în îndeplinirea unui obiectiv comun?

Cât de tulburător este să vezi că religia e din ce în ce mai mult mărul discordiei! Să ne gândim la unele conflicte religioase care au loc. În Sri Lanka, hinduşii se luptă cu budiştii. Protestanţii, catolicii şi evreii varsă mult sânge în nenumăratele conflicte dintre ei. În Cecenia, Indonezia şi Kosovo, aşa-zişii creştini luptă împotriva musulmanilor. De asemenea, în martie 2000, din cauza unor conflicte religioase, în două zile au murit 300 de nigerieni. Într-adevăr, ura religioasă a alimentat aceste conflicte, făcându-le şi mai crude.

Oamenii sinceri rămân consternaţi în faţa faptelor detestabile comise în numele religiei. De exemplu, mulţi enoriaşi sunt cutremuraţi de faptul că unele biserici au o atitudine de toleranţă faţă de preoţii care comit abuzuri sexuale asupra copiilor. Alţi credincioşi se simt ruşinaţi din cauza disensiunilor din multe aşa-numite secte creştine, iscate de problema homosexualităţii sau a avorturilor. Este evident că religia nu a unit omenirea. Cu toate acestea, aşa cum reiese din experienţele care urmează, în multe confesiuni religioase există persoane sincere care iubesc adevărul.

Ei au tânjit după adevăr

Fidelia era o închinătoare sinceră, foarte devotată a Bisericii Catolice Sfântul Francisc din La Paz (Bolivia). Ea se prosterna în faţa icoanei Mariei şi punea în faţa crucifixului cele mai scumpe lumânări pe care le putea cumpăra. În fiecare săptămână, ea dona preotului mari cantităţi de alimente pentru a le împărţi săracilor. Totuşi, cinci dintre copiii Fideliei au murit înainte de a fi botezaţi. Când preotul i-a spus că toţi cei cinci copii ai ei suferă în întunericul limbului, Fidelia s-a gândit: „Dacă Dumnezeu este bun, cum de e posibil aşa ceva?“

Tara — medic, de profesie — a crescut într-o familie de hinduşi din Katmandu (Nepal). Urmând obiceiurile vechi de secole ale strămoşilor ei, ea se închina la zei în templele hinduse şi avea idoli acasă. Totuşi, pe Tara o frământau unele întrebări cum ar fi: De ce există atâta suferinţă? De ce mor oamenii? Învăţăturile religiei ei nu i-au dat un răspuns care să o mulţumească.

Panya a crescut într-o familie de budişti, care locuia într-o casă de pe marginea unui canal din Bangkok (Thailanda). El a fost învăţat că suferinţa este o consecinţă a faptelor comise într-o viaţă anterioară şi că ea poate fi curmată în urma renunţării la orice  plăcere. Asemenea altor budişti sinceri, el a fost învăţat să aibă un respect profund faţă de înţelepciunea călugărilor cu robe galbene, care treceau pe la casele oamenilor în zorii fiecărei zile, pentru a primi milostenie. El practica meditaţia şi colecţiona imagini ale lui Buddha, fiind convins că acestea au putere protectoare. Însă a suferit un accident grav, în urma căruia a rămas paralizat de la mijloc în jos. Sperând cu sinceritate că avea să fie vindecat în mod miraculos, Panya a mers la mănăstiri budiste. Dar nu a fost vindecat şi nici nu a găsit iluminare spirituală. În schimb, a fost pus în legătură cu mediile spiritiste şi a început să practice spiritismul.

Virgil, care s-a născut în Statele Unite, s-a alăturat, când era student, mişcării separatiste a negrilor mahomedani. El participa cu mult zel la distribuirea literaturii publicate de această mişcare, care susţinea că albii erau întruchiparea Diavolului. Membrii mişcării considerau că acesta este motivul pentru care albii au comis atâtea atrocităţi împotriva negrilor. Deşi credea cu sinceritate în aceste idei, pe el îl frământau unele întrebări: Oare toţi albii erau răi? Şi de ce banii erau principalul subiect al predicilor?

Deşi a crescut în America de Sud, unde majoritatea oamenilor sunt catolici, Charo era o protestantă sinceră. Era bucuroasă că nu lua parte la idolatria care se practica pretutindeni în jurul ei. Lui Charo îi plăcea să meargă duminica la biserică pentru a asista la predicile înflăcărate la care spunea din toată inima „Aleluia!“ şi pentru a cânta şi a dansa împreună cu ceilalţi pe muzica religioasă de după predică. Charo credea cu sinceritate că era mântuită şi că fusese născută din nou. Ea dădea a zecea parte din venit bisericii, iar când teleevanghelizatorul pe care îl admira le cerea oamenilor donaţii, ea îi trimitea bani pentru copiii din Africa. Însă, când l-a întrebat pe pastorul ei de ce Dumnezeu, care este un Dumnezeu al iubirii, chinuieşte sufletele în iad, şi-a dat seama că el nu-i putea da un răspuns logic. De asemenea, mai târziu, ea a aflat că donaţiile pe care le făcuse nu au fost folosite pentru ajutorarea copiilor din Africa.

Cu toate că provin din medii religioase diferite, aceste cinci persoane au ceva în comun: iubirea pentru adevăr şi străduinţa sinceră de a găsi răspunsuri corecte la întrebările lor. Însă pot ele să fie cu adevărat unite în adevărata închinare? În articolul următor se va da răspuns la această întrebare.

[Legenda fotografiei de la pagina 4]

Este posibil ca oameni provenind din medii diferite să fie cu adevărat uniţi?

[Provenienţa fotografiei de la pagina 3]

G.P.O., Ierusalim