Relatare autobiografică

O viaţă plină de surprize în serviciul lui Iehova

RELATARE DE ERIC ŞI HAZEL BEVERIDGE

„Eşti condamnat la 6 luni închisoare.“ Aceste cuvinte îmi răsunau în urechi când am fost dus la Închisoarea Strangeways din Manchester (Anglia). Era în decembrie 1950. Pe atunci aveam 19 ani. Din cauza refuzului de a mă înrola în armată, mă aflam în faţa uneia dintre cele mai grele încercări din tinereţea mea. — 2 Corinteni 10:3–5.

ÎN CALITATE de ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova, ar fi trebuit să fiu scutit de serviciul militar, însă acest statut nu era recunoscut de legislaţia britanică. Aşa că m-am trezit singur, închis într-o celulă. Stăteam şi mă gândeam la tatăl meu, care, pe undeva, era şi el răspunzător de întemniţarea mea.

Daţi-mi voie să vă povestesc despre aceasta. Tatăl meu, gardian de închisoare, era un bărbat din Yorkshire, cu convingeri puternice şi principii înalte. Însă în urma experienţelor pe care le-a avut în armată şi ca gardian în penitenciar a ajuns să fie dezgustat de catolicism. Prima dată când i-a întâlnit pe Martori a fost pe la începutul anilor ’30, când a mers să le deschidă uşa doar pentru a le spune să plece, dar s-a întors cu câteva publicaţii de-ale lor! Mai târziu, el şi-a făcut abonament la revista Mângâiere (în prezent, Treziţi-vă!). Martorii îl vizitau în fiecare an pentru a-l îndemna să-şi reînnoiască abonamentul. Odată, când l-au vizitat din nou pe tata, m-am alăturat şi eu discuţiei, ţinându-le partea. Aveam în jur de 15 ani. Atunci am început să studiez Biblia.

În martie 1949, la vârsta de 17 ani, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova prin botez. Mai târziu, în acelaşi an, i-am cunoscut pe John şi pe Michael Charuk, proaspăt absolvenţi ai Şcolii Galaad (o şcoală de misionari), care erau în drum  spre Nigeria. Am fost foarte impresionat de spiritul lor de misionar. Poate fără să-şi dea seama, ei mi-au implantat în inimă acest spirit.

Studiind Biblia nu am mai fost interesat să urmez cursuri universitare. După mai puţin de un an de când am plecat de acasă pentru a lucra la Departamentul de Taxe Vamale şi Accize din Londra, am simţit că nu mai puteam trăi la înălţimea dedicării mele lui Dumnezeu continuându-mi activitatea ca funcţionar public. Când mi-am dat demisia, un coleg care era veteran în acel departament m-a felicitat pentru decizia de a renunţa la acea „slujbă demoralizantă“.

Însă, înainte de aceasta, aveam de trecut un alt test: Cum să-i spun tatălui meu că voiam să renunţ la locul meu de muncă sigur pentru a deveni ministru cu timp integral. Într-o seară, în timp ce eram în concediu acasă, i-am adus la cunoştinţă „vestea-bombă“. Mă aşteptam să aibă o izbucnire de mânie. Spre surprinderea mea, tata nu mi-a spus decât atât: „Cum îţi aşterni, aşa dormi. Dar, dacă dai greş, să nu vii fuga la mine“. În jurnalul meu, la data de 1 ianuarie 1950 am scris următoarele: „I-am spus tatei despre pionierat. Am fost foarte surprins de atitudinea lui rezonabilă. Amabilitatea sa m-a mişcat până la lacrimi“. Am demisionat din funcţia pe care o deţineam în serviciul public şi am primit o repartiţie ca pionier cu timp integral.

O repartiţie cu un „bordei“

Apoi, devoţiunea mea faţă de Dumnezeu a fost pusă din nou la încercare. Mi s-a propus să slujesc ca pionier în Lancashire, unde aveam să locuiesc într-un „bordei“ împreună cu Lloyd Griffiths, un colaborator creştin din Ţara Galilor. Am sosit în oraşul Bacup, un oraş mohorât şi ploios, fiind nerăbdător să văd bordeiul, despre care îmi făcusem o imagine idilică. Însă, de cum l-am văzut, am revenit cu picioarele pe pământ: bordeiul era de fapt o pivniţă, unde şoarecii şi gândacii-de-bucătărie aveau să ne ţină companie pe timpul nopţii! Era cât pe ce să mă răzgândesc şi să mă întorc acasă. Totuşi, am zis o rugăciune în gând, cerând putere ca să trec cu bine peste această încercare. În acel moment am simţit o pace sufletească şi am început să privesc situaţia în mod obiectiv. Primisem repartiţia de la organizaţia lui Iehova, aşa că trebuia să am încredere că el avea să mă ajute. Sunt foarte recunoscător că am perseverat, deoarece, dacă aş fi renunţat, viaţa mea nu ar mai fi fost niciodată aceeaşi! — Isaia 26:3, 4.

Înainte de a fi închis pentru că am refuzat serviciul militar, predicasem aproximativ nouă luni în Rossendale Valley, care pe atunci era o regiune săracă. După ce am stat două săptămâni în Închisoarea Strangeways, am fost transferat la Închisoarea Lewes, de pe coasta sudică a Angliei, unde, în cele din urmă, am fost închişi cinci Martori. Aici am reuşit să ţinem Comemorarea morţii lui Cristos într-o celulă a închisorii.

Tata a venit o dată să mă viziteze. Cu siguranţă, aceasta a fost o adevărată încercare pentru el, deoarece a trebuit să-şi calce în picioare mândria. Gândiţi-vă: un bine cunoscut gardian de închisoare vine să-şi viziteze fiul puşcăriaş! Îi voi fi întotdeauna recunoscător pentru gestul lui. În aprilie 1951 am fost în sfârşit eliberat.

După ce am ieşit din Închisoarea Lewes, am luat un tren spre Cardiff (Ţara Galilor). Tatăl meu era gardian-şef la închisoarea de aici. Eram cel mai mare dintre cei patru copii, trei băieţi şi o fată. Trebuia să-mi găsesc un loc de muncă cu jumătate de normă pentru a mă întreţine şi a putea continua pionieratul. Am găsit de lucru la un magazin de confecţii, însă ministerul creştin a rămas principalul meu obiectiv în viaţă. Cam în acea perioadă, mama ne-a părăsit, o grea lovitură atât pentru tata, cât şi pentru noi, copiii, care aveam vârsta cuprinsă între 8 şi 19 ani. Din nefericire, părinţii noştri au divorţat.

Cel care găseşte o soţie bună . . .

În congregaţia noastră erau mai mulţi pionieri, printre care şi o soră care venea în fiecare zi din Rhondda Valley, o zonă carboniferă, pentru a merge la serviciu şi în lucrarea de predicare. Se numea Hazel Green şi era o pionieră excelentă. Hazel cunoştea adevărul de mai mulţi ani decât mine. Părinţii ei asistau încă din anii ’20 la întrunirile Studenţilor în Biblie (cunoscuţi în prezent sub numele de Martorii lui Iehova). Dar o las pe ea să vă povestească despre aceasta.

 „Nu am dat importanţă Bibliei decât în 1944, când am citit broşura intitulată Religion Reaps the Whirlwind (Religia seceră furtună). Mama m-a convins să merg la un congres de circumscripţie care s-a ţinut la Cardiff. Cunoştinţele mele din Biblie erau foarte vagi, însă iată-mă în cel mai mare centru comercial, având agăţată de gât o pancartă care anunţa o cuvântare publică. Am reuşit să-mi duc la îndeplinire misiunea, în ciuda hărţuielilor din partea unor preoţi şi a altor persoane. M-am botezat în 1946, iar în luna decembrie a aceluiaşi an am început pionieratul. Apoi, în 1951, în Cardiff a venit un tânăr pionier, care tocmai fusese eliberat din închisoare. Era Eric.

Am ieşit împreună în lucrarea de predicare. Ne înţelegeam bine. Aveam aceleaşi obiective în viaţă: promovarea intereselor Regatului lui Dumnezeu. Prin urmare, în decembrie 1952, ne-am căsătorit. Deşi eram amândoi în serviciul cu timp integral şi aveam un venit mic, nu ne-a lipsit niciodată strictul necesar. Uneori primeam dulceaţă sau săpun de la o soră care avea o prăvălie şi care uneori se întâmpla să facă o comandă prea mare — şi asta chiar atunci când aveam nevoie de acele lucruri! Am apreciat mult astfel de gesturi, care au fost un ajutor practic pentru noi. Însă urma să avem parte de surprize şi mai mari.“

O surpriză care ne-a schimbat viaţa

În noiembrie 1954, eu şi Hazel am avut o mare surpriză: am primit spre completare o cerere de la filiala din Londra a Martorilor lui Iehova pentru a activa ca supraveghetor itinerant, vizitând în fiecare săptămână câte o congregaţie. Amândoi eram convinşi că era o neînţelegere la mijloc, aşa că nu am spus nimănui nimic. Totuşi, am completat cererea şi am expediat-o. Am aşteptat cu sufletul la gură. După câteva zile a sosit răspunsul: „Vino la Londra pentru instruire!“

La filiala din Londra, nu-mi venea să cred că eu, un tânăr de 23 de ani, stăteam alături de nişte fraţi deosebiţi, care, în comparaţie cu mine, păreau nişte „giganţi“ spirituali. Printre ei erau Pryce Hughes, Emlyn Wynes, Ernie Beavor, Ernie Guiver, Bob Gough, Glynn Parr, Stan şi Martin Woodburn, precum şi alţii, dintre care mulţi au adormit în moarte. Ei au fost un exemplu minunat de zel şi integritate pentru Martorii din Marea Britanie în anii ’40 şi ’50.

Lucrarea de circumscripţie: niciodată plictisitoare

Am început lucrarea itinerantă în iarna grea a anului 1954 spre 1955. Am fost repartizaţi în estul Angliei, o zonă de câmpie unde bat vânturile reci dinspre Marea Nordului. În acea vreme, în toată Marea Britanie erau doar 31 000 de Martori. Nu ne-a fost deloc uşor în prima noastră circumscripţie, dar am avut multe lucruri de învăţat. Nu le-a fost uşor nici fraţilor pe care i-am vizitat, deoarece, din cauza lipsei mele de experienţă şi a faptului că vorbeam fără menajamente, o caracteristică a locuitorilor din Yorkshire, uneori îi călcam pe bătături. De-a lungul anilor, a trebuit să învăţ că bunătatea este mai importantă decât eficienţa şi că oamenii sunt mai valoroşi decât procedurile în sine. Încă mă străduiesc, deşi nu reuşesc întotdeauna, să imit exemplul lui Isus, care îi înviora pe oameni. — Matei 11:28–30.

După 18 luni petrecute în estul Angliei, am fost repartizaţi într-o circumscripţie care cuprindea nord-estul Angliei, Newcastle upon Tyne şi Northumberlandul. I-am îndrăgit pe oamenii călduroşi din acest ţinut pitoresc. Supraveghetorul de district Don Ward, din Seattle (Washington, SUA), care a venit să ne viziteze, mi-a fost de mare ajutor. El absolvise cea de-a 20-a clasă a Şcolii Galaad. Cuvântările pe care le prezentam  eu erau o turuială de informaţii. El m-a învăţat să vorbesc mai rar, să fac pauze şi să le predau celorlalţi.

Altă surpriză care ne-a schimbat viaţa

În 1958, am primit altă scrisoare care ne-a schimbat viaţa. Eram invitaţi să urmăm cursurile Şcolii Galaad, din South Lansing (New York, SUA). Ne-am vândut micul nostru automobil Austin 7, fabricat în 1935, şi ne-am cumpărat bilete de vapor spre New York. În Statele Unite am asistat mai întâi la congresul internaţional al Martorilor lui Iehova ţinut la New York, după care am mers la Peterborough (Ontario) pentru şase luni ca pionieri. Apoi urma să mergem în sud, la Şcoala Galaad.

Printre instructorii noştri s-au numărat Albert Schroeder, în prezent membru al Corpului de Guvernare, şi Maxwell Friend şi Jack Redford, care între timp au încetat din viaţă. Compania celor 82 de cursanţi veniţi din 14 ţări a fost foarte ziditoare. Am învăţat câte ceva despre cultura celorlalţi. Asociindu-ne cu elevi din străinătate care se luptau cu limba engleză, am reuşit să ne facem o idee despre dificultăţile pe care aveam să le întâmpinăm în învăţarea unei limbi străine. Cursurile şcolii au durat cinci luni, după care cursanţii au fost repartizaţi în 27 de ţări. A urmat festivitatea de absolvire. Câteva zile mai târziu ne aflam la New York, aşteptând ca Regina Elisabeta, vaporul nostru, să ne ia şi să ne ducă înapoi în Europa.

Prima noastră repartiţie în străinătate

Care era repartiţia noastră? Portugalia! Am sosit la Lisabona în noiembrie 1959. Trebuia să învăţăm o nouă limbă şi să ne adaptăm la o nouă cultură — o sarcină dificilă. În 1959, în Portugalia, care avea o populaţie de aproape 9 milioane de locuitori, activau 643 de Martori. Însă lucrarea noastră de predicare nu era recunoscută oficial. Aveam Săli ale Regatului, dar nu puneam afară nici o inscripţie care să specifice că erau locul nostru de închinare.

După ce am învăţat portugheza de la o misionară pe nume Elsa Piccone, eu şi Hazel am început să vizităm congregaţiile şi grupurile din împrejurimile Lisabonei şi ale oraşelor Faro, Évora şi Beja. Mai târziu, în 1961, lucrurile au luat o altă întorsătură. Studiam Biblia cu un tânăr care se numea João Gonçalves Mateus. El a decis să adopte poziţia de neutralitate creştină în ce priveşte serviciul militar. La scurt timp după aceea, am fost chemat la sediul poliţiei pentru un interogatoriu. Am avut o nouă surpriză! După câteva zile am fost înştiinţaţi că în 30 de zile trebuia să părăsim ţara. În aceeaşi situaţie se aflau şi misionarii cu care colaboram: Eric şi Christina Britten, precum şi Domenick şi Elsa Piccone.

Am solicitat să fiu primit în audienţă şi mi s-a acordat o întrevedere cu şeful poliţiei secrete. Acesta ne-a spus clar şi răspicat că trebuia să părăsim ţara din cauza lui . . . João Gonçalves Mateus, cu care studiam Biblia! El ne-a spus că, spre deosebire de Marea Britanie, Portugalia nu-şi permitea luxul de a avea obiectori de conştiinţă. Prin urmare, a trebuit să părăsim Portugalia şi am pierdut legătura cu João. Douăzeci şi şase de ani mai târziu, am avut marea bucurie de a-l vedea împreună cu soţia sa şi cu cele trei fiice ale lui la dedicarea noului Betel din Portugalia. Ministerul nostru în această ţară nu fusese zadarnic! — 1 Corinteni 3:6–9.

 Ce repartiţie am primit după aceea? Surpriză! Spania, ţara vecină. În luna februarie a anului 1962, cu lacrimi în ochi, am părăsit Lisabona, luând un tren cu destinaţia Madrid.

Ne adaptăm la o nouă cultură

În Spania a trebuit să ne obişnuim cu metoda clandestină de a predica şi de a ţine întrunirile. Când eram în lucrarea de predicare, nu sunam niciodată la două locuinţe învecinate. După ce depuneam mărturie la o uşă, mergeam pe altă stradă şi intram într-o altă clădire. În acest mod, poliţiştilor sau preoţilor le era greu să ne prindă. Gândiţi-vă: trăiam sub o dictatură catolică şi fascistă, iar lucrarea noastră de predicare era interzisă! Fiind străini, ne-am luat nume spaniole pentru a nu putea fi identificaţi. Eu m-am numit Pablo, iar Hazel, Juana.

După câteva luni petrecute în Madrid, am fost repartizaţi în lucrarea de circumscripţie din Barcelona. Vizitam diferite congregaţii din oraş, deseori stând câte două sau trei săptămâni în fiecare. Procedam aşa deoarece trebuia să vizităm fiecare grupă de studiu de carte, ca şi cum ar fi fost o congregaţie de sine stătătoare. De obicei vizitam câte două grupe în fiecare săptămână.

O problemă neprevăzută

În 1963, am fost invitaţi să începem lucrarea de district în Spania. Pentru a le sluji celor aproape 3 000 de Martori care activau aici, trebuia să parcurgem toată ţara, vizitând cele 9 circumscripţii existente pe atunci. S-au ţinut în secret câteva congrese de circumscripţie de neuitat în pădurile de lângă Sevilla, la o fermă din apropierea oraşului Gijón şi lângă râurile ce trec prin vecinătatea oraşelor Madrid, Barcelona şi Logroño.

Ca măsură de precauţie, când mergeam în lucrarea din casă-n casă, de obicei mă uitam unde duceau străzile învecinate şi cum puteam scăpa de acolo în caz că se întâmpla ceva. Odată, în timp ce predicam la un etaj al unei clădiri din Madrid împreună cu un alt Martor, am auzit la un moment dat strigăte venind de jos. Când am coborât, am văzut un grup de tinere, membre ale unei grupări catolice numite Hijas de María (Fiicele Mariei). Ele îi avertizau pe locatari cu privire la prezenţa noastră. Nu am putut discuta cu ele. Mi-am dat seama că trebuia să plecăm imediat, altfel riscând să fim prinşi de poliţie. Aşadar, am plecat în cea mai mare grabă!

Ne amintim cu emoţie de acei ani petrecuţi în Spania. Am încercat să-i încurajăm pe minunaţii fraţi de aici, inclusiv pe pionierii speciali. Ei predicau vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu, întemeiau congregaţii şi contribuiau la zidirea lor chiar cu riscul de a fi închişi şi deseori suportând privaţiuni.

În acea perioadă am primit şi o veste rea. Hazel ne relatează: „În 1964, mama, care era o Martoră fidelă, a încetat din viaţă. A fost o grea lovitură pentru mine, mai ales că nu am reuşit să-mi iau rămas bun de la ea. Acesta este un preţ pe care un misionar poate fi nevoit să-l plătească şi pe care mulţi misionari l-au plătit“.

În sfârşit, libertate

În cele din urmă, în iulie 1970, după ani de persecuţii, activitatea noastră a fost recunoscută oficial de guvernul lui Franco. Eu şi Hazel am fost foarte emoţionaţi când au fost date în folosinţă mai întâi Sala Regatului din Madrid, apoi cea din Lesseps (Barcelona). Ambele săli aveau panouri mari, deseori luminate, care specificau că aici era locul nostru de închinare. Voiam ca oamenii să ştie că noi, Martorii lui Iehova, eram recunoscuţi oficial şi că aveam de gând să rămânem  în Spania. În 1972 existau aproape 17 000 de Martori în Spania.

Cam în acea perioadă, am primit o veste foarte bună din Anglia. În 1969, tata ne vizitase în Spania şi a rămas plăcut impresionat de modul în care s-au purtat Martorii spanioli faţă de el. Prin urmare, la întoarcerea în Anglia, a început un studiu biblic. Apoi, în 1971, am aflat că tata s-a botezat! A fost un moment foarte emoţionant când, venind cu soţia mea acasă în vizită, tata, care era acum un frate creştin, a rostit o rugăciune la masă. Am aşteptat peste 20 de ani acest moment! Fratele meu Bob şi soţia sa, Iris, deveniseră Martori în 1958. Fiul lor, Phillip, slujeşte, împreună cu soţia sa, ca supraveghetor de circumscripţie în Spania. Ne bucurăm foarte mult că slujesc în această ţară minunată.

O surpriză mai recentă

În luna februarie a anului 1980, un membru al Corpului de Guvernare a venit în vizită în Spania ca supraveghetor de zonă. El a vrut, spre surprinderea mea, să ieşim împreună în minister. Habar n-aveam că el intenţiona să mă verifice! Apoi, în septembrie, am fost invitaţi să ne mutăm la sediul mondial din Brooklyn (New York)! Aceasta ne-a lăsat fără cuvinte. Am acceptat invitaţia, deşi ne durea că trebuia să-i părăsim pe fraţii noştri din Spania. Pe atunci existau 48 000 de Martori aici!

La despărţire, un frate mi-a făcut cadou un ceas de buzunar pe care erau gravate două versete: „Luca 16:10; Luca 17:10“. El mi-a spus că acestea erau textele ce mă caracterizau. Textul din Luca 16:10 scoate în evidenţă necesitatea faptului de a fi fideli în lucrurile mici, iar cel din Luca 17:10 arată că suntem „nişte sclavi netrebnici“ şi, prin urmare, nu avem nici un motiv să ne lăudăm. Am fost întotdeauna conştient că, indiferent ce anume realizăm în serviciul lui Iehova, nu facem altceva decât să ne îndeplinim datoria pe care o avem în calitate de creştini dedicaţi.

Starea sănătăţii ne face şi ea surprize

În 1990, am început să am probleme cu inima. În cele din urmă, mi s-a făcut un stenting pentru a debloca o arteră. În această perioadă dificilă în care m-am confruntat cu probleme de sănătate, Hazel m-a sprijinit în multe privinţe, deseori cărând ea bagajele pe care eu nu le puteam duce, fiind prea slăbit. Mai târziu, în luna mai a anului 2000, mi-a fost implantat un pacemaker. După aceea m-am simţit mult mai bine.

De-a lungul ultimilor 50 de ani, eu şi Hazel am constatat că mâna lui Iehova nu este prea scurtă şi că el îşi duce la îndeplinire scopurile la timpul stabilit de el, nu când vrem noi (Isaia 59:1; Habacuc 2:3). Cu toate că pe lângă multele surprize plăcute am avut şi unele neplăcute, Iehova ne-a susţinut totdeauna. La sediul mondial al poporului lui Iehova, unde suntem acum, avem în fiecare zi privilegiul de a fi în compania membrilor Corpului de Guvernare. Uneori mă întreb: „Oare chiar suntem aici?“ Este o bunătate nemeritată (2 Corinteni 12:9). Suntem încrezători că Iehova va continua să ne ocrotească de maşinaţiile lui Satan şi va avea grijă de noi ca să ne putem bucura de ziua în care îşi va exercita domnia dreaptă asupra pământului. — Efeseni 6:11–18; Revelaţia 21:1–4.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Închisoarea Strangeway (Manchester), în care am fost închis prima dată

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

În lucrarea de circumscripţie în Anglia, cu maşina noastră Austin 7

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Un congres ţinut în secret la Cercedilla (Madrid, Spania), în 1962

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

În Brooklyn, la standul nostru de literatură biblică folosit pentru depunerea de mărturie