Adevărul despre minciună

Minciuna este opusul adevărului. A minţi presupune în general a spune ceva fals unei persoane care are dreptul să cunoască adevărul, şi aceasta cu scopul de a înşela sau de a provoca daune fie acelei persoane, fie altcuiva. O minciună nu este neapărat verbală. Ea se poate manifesta şi sub forma unor acţiuni; cu alte cuvinte, o persoană ar putea trăi în minciună. Verbul ebraic care transmite ideea de a spune un neadevăr este kazáv (Proverbele 14:5). Un alt verb ebraic, shaqár, înseamnă „a se comporta sau a acţiona în mod necinstit“, iar substantivul format din acest verb este redat prin „minciună, înşelăciune, falsitate“ (Leviticul 19:11; Psalmul 44:17; Leviticul 19:12; Psalmul 33:17; Isaia 57:4). Termenul ebraic sháw, redat uneori prin „neadevăr, falsitate“, se referă în general la ceva nedemn, inutil şi lipsit de valoare (Psalmul 12:2; Deuteronomul 5:20; Psalmii 60:11; 89:47; Zaharia 10:2). Sensul de bază al verbului ebraic kachásh (a înşela) este în mod evident de „a dezamăgi“ (Leviticul 19:11; Osea 9:2). Termenul grecesc pseúdos şi cuvintele înrudite cu acesta se referă la minciună şi falsitate.

Tatăl minciunii sau cel care se află la originea ei este Satan Diavolul (Ioan 8:44). Minciuna pe care i-a spus-o primei femei, Eva, prin intermediul unui şarpe a dus, în cele din urmă, la moartea primilor doi oameni (Geneza 3:1–5, 16–19). Prima minciună şi-a avut rădăcinile în egoism şi într-o dorinţă greşită. Menirea ei a fost să redirecţioneze iubirea şi ascultarea primei perechi umane către mincinos, care se prezentase ca înger de lumină, ca un binefăcător (compară cu 2 Corinteni 11:14). Toate celelalte minciuni răutăcioase spuse de atunci încoace au reflectat şi ele egoism şi dorinţe greşite. Oamenii au minţit pentru a scăpa de o pedeapsă binemeritată, pentru a profita de pe urma semenilor lor, pentru a câştiga sau a-şi  păstra unele avantaje şi pentru a obţine recompense materiale ori laude din partea celorlalţi.

Deosebit de grave sunt minciunile cu caracter religios, deoarece pun în pericol viaţa viitoare a persoanelor înşelate. Isus Cristos a spus: „Vai de voi, scribi şi farisei, ipocriţilor! pentru că voi străbateţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit şi, când devine, faceţi din el o persoană pasibilă de Gheenă de două ori mai mult decât voi“ (Matei 23:15). Cineva care dă adevărul lui Dumnezeu în schimbul „minciunii“, sau al falsităţii idolatriei, poate ajunge să practice lucruri degradante şi josnice. — Romani 1:24–32.

Cazul conducătorilor religioşi iudaici din timpul ministerului pământesc al lui Isus arată ce se poate întâmpla când cineva abandonează adevărul. Ei au plănuit să-l omoare pe Isus. Apoi, când el a fost înviat, ei i-au mituit pe soldaţii care păziseră mormântul pentru ca aceştia să ascundă adevărul şi să răspândească minciuni în legătură cu dispariţia trupului lui Isus. — Matei 12:14; 27:1, 2, 62–65; 28:11–15; Marcu 14:1; Luca 20:19.

Iehova Dumnezeu nu poate să mintă (Numeri 23:19; Evrei 6:13–18). El urăşte „limba mincinoasă“ (Proverbele 6:16–19). Legea dată de el israeliţilor prevedea o despăgubire pentru daunele cauzate de înşelăciune sau de vreo minciună răutăcioasă (Leviticul 6:2–7; 19:11, 12). Iar o persoană care depunea mărturie falsă trebuia să primească pedeapsa pe care dorea să o aducă prin minciunile sale asupra semenului ei (Deuteronomul 19:15–21). Punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la minciunile răutăcioase, aşa cum reiese din Lege, nu s-a schimbat. Cei care doresc să câştige aprobarea sa nu pot să practice minciuna (Psalmul 5:6; Proverbele 20:19; Coloseni 3:9, 10; 1 Timotei 3:11; Revelaţia 21:8, 27; 22:15). Ei nu pot trăi în minciună, pretinzând că îl iubesc pe Dumnezeu şi în acelaşi timp urându-şi fraţii (1 Ioan 4:20, 21). Umblând cu viclenie faţă de spiritul sfânt prin minciună, Anania şi soţia lui şi-au pierdut viaţa. — Faptele 5:1–11.