Relatare autobiografică

Acceptarea invitaţiilor lui Iehova aduce recompense

RELATARE DE MARIA DO CÉU ZANARDI

„Iehova ştie ce face. Dacă ţi-a făcut o invitaţie, ar trebui să o accepţi cu umilinţă.“ Aceste cuvinte, pe care mi le-a spus tata acum 45 de ani, m-au ajutat să accept prima invitaţie din partea organizaţiei lui Iehova, aceea de a sluji ca ministru cu timp integral. Şi în prezent sunt recunoscătoare pentru sfatul tatei, deoarece acceptarea acestor invitaţii mi-a adus bogate binecuvântări.

ÎN 1928, tata s-a abonat la revista Turnul de veghere şi a început să manifeste interes faţă de Biblie. Întrucât locuia în centrul Portugaliei, singura lui legătură cu congregaţia lui Dumnezeu erau publicaţiile, primite prin poştă, şi o Biblie, rămasă de la bunici. În 1949, când aveam 13 ani, familia noastră a emigrat în Brazilia, ţara de origine a mamei, şi s-a stabilit la periferia oraşului Rio de Janeiro.

Noii noştri vecini ne-au invitat să mergem la biserica lor şi, de câteva ori, chiar le-am acceptat invitaţia. Tatei îi plăcea să le pună o sumedenie de întrebări despre focul iadului, despre suflet şi despre viitorul pământului, însă ei nu îi puteau răspunde. „Va trebui să-i aşteptăm pe adevăraţii studenţi în Biblie“, obişnuia tata să ne spună.

Într-o zi, a venit la noi acasă un bărbat orb şi ne-a oferit revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Tata i-a pus aceleaşi întrebări, iar bărbatul i-a oferit răspunsuri logice, bazate pe Biblie. Săptămâna următoare am fost vizitaţi din nou de Martori, de data asta de o femeie. După ce ne-a răspuns la mai multe întrebări, ea şi-a  cerut scuze că nu mai putea rămâne, deoarece trebuia să meargă să le vorbească şi altora. Pentru a arăta că această lucrare trebuie făcută în toată lumea ne-a citit textul din Matei 13:38. Tata a întrebat: „Pot să merg şi eu?“ „Bineînţeles“, i s-a răspuns. Eram peste măsură de bucuroşi că intraserăm din nou în contact cu adevărul biblic! Tata s-a botezat la următorul congres, iar eu la puţin timp după aceea, în noiembrie 1955.

Accept prima invitaţie

După un an şi jumătate, am primit din partea filialei Martorilor lui Iehova din Rio de Janeiro un plic mare, de culoare maro. Eram invitată să încep lucrarea de predicare cu timp integral. Întrucât în acea perioadă mama avea mari probleme de sănătate, i-am cerut sfatul tatei. „Iehova ştie ce face“, mi-a răspuns el hotărât. „Dacă ţi-a făcut o invitaţie, ar trebui să o accepţi cu umilinţă.“ Încurajată, am completat cererea şi, la 1 iulie 1957, am început serviciul cu timp integral. Prima mea repartiţie a fost în Três Rios, un oraş din statul Rio de Janeiro.

La început, locuitorii din Três Rios erau reticenţi la mesajul nostru, deoarece nu foloseam o versiune catolică a Bibliei. Însă, cu ajutorul lui Geraldo Ramalho, un catolic zelos cu care am început un studiu biblic, am reuşit să obţin o Biblie care purta semnătura preotului local. Din acel moment, când cineva ridica o obiecţie îi arătam semnătura preotului, iar persoana nu mai avea nimic de comentat. Mai târziu, Geraldo s-a botezat.

Cât de fericită am fost când în 1959 s-a ţinut un congres de circumscripţie chiar în centrul oraşului Três Rios! Şeful poliţiei, care în acea perioadă studia Biblia, a luat măsuri să se pună peste tot în oraş afişe cu programul congresului. După ce am lucrat trei ani în Três Rios, am primit o altă repartiţie, în Itu, situat la aproximativ 110 km vest de São Paulo.

Cărţi roşii, albastre şi galbene

După mai multe căutări, eu şi partenera mea de pionierat am găsit un loc confortabil unde să locuim: la Maria, o văduvă binevoitoare, care locuia în centrul oraşului. Ea ne-a tratat ca pe propriile sale fiice. Nu după mult timp, episcopul romano-catolic din Itu a vizitat-o pe Maria şi i-a spus să ne dea afară. Ea însă a rămas fermă: „Când a murit soţul meu, n-aţi făcut nimic să mă consolaţi. În schimb, aceste Martore ale lui Iehova m-au ajutat, chiar dacă nu sunt dintre ai lor“.

În acel timp, o femeie ne-a informat că preoţii catolici din Itu le-au interzis enoriaşilor să accepte exemplare ale ‘cărţii roşii despre Diavol’. Era vorba despre publicaţia biblică „Let God Be True“ (Dumnezeu să fie găsit adevărat) pe care le-o ofeream oamenilor pe parcursul săptămânii. Deoarece cartea roşie fusese „interzisă“ de preoţi, am pregătit o prezentare pentru cartea albastră, „New Heavens and a  New Earth“ (Ceruri noi şi un pământ nou). Mai târziu, când clerul a aflat despre această schimbare, am trecut la cartea galbenă, „What Has Religion Done for Mankind?“ (Ce a făcut religia pentru omenire?), şi aşa mai departe. Ce bine că aveam o varietate de cărţi cu coperte de diferite culori!

După ce am petrecut în Itu aproximativ un an, am primit o telegramă prin care eram invitată să lucrez temporar la Betel, la filiala Martorilor lui Iehova din Rio de Janeiro, în vederea pregătirii congresului naţional. Am acceptat cu bucurie invitaţia.

Privilegii şi încercări

La Betel aveam de lucru din plin şi eram bucuroasă să fac orice era necesar. Cât de încurajator a fost să asist dimineaţa la discutarea textului zilei şi lunea seara la studiul Turnului de veghere! Rugăciunile rostite din inimă de către Otto Estelmann şi de alţi membri cu experienţă ai familiei Betel m-au mişcat profund.

După congresul naţional, mi-am făcut bagajele ca să mă întorc la Itu, însă, spre surprinderea mea, Grant Miller, servul de filială, mi-a înmânat o scrisoare: eram invitată să devin o membră permanentă a familiei Betel. Colega mea de cameră a fost sora Hosa Yazedjian, care încă mai slujeşte la Betelul din Brazilia. În acea perioadă, familia Betel era mică — numai 28 de membri — şi toţi eram prieteni apropiaţi.

În 1964, João Zanardi, un tânăr ministru cu timp integral, a venit la Betel unde urma să primească o instruire suplimentară. Pe atunci el era serv de circumscripţie, sau supraveghetor itinerant, chiar în acea zonă. Ne-am întâlnit de câteva ori când venea la Betel să-şi predea rapoartele. Servul de filială i-a permis lui João să asiste la studiul în familie lunea seara, aşa că am putut petrece mai mult timp împreună. Ne-am căsătorit în august 1965. Am acceptat cu bucurie invitaţia de a mă alătura soţului meu în lucrarea de circumscripţie.

În acele timpuri, lucrarea itinerantă în Brazilia părea o aventură. N-o să uit niciodată vizitele pe care le făceam la un grup de vestitori din Aranha, statul Minas Gerais. O bucată de drum călătoream cu trenul, iar apoi o luam pe jos — încărcaţi cu geamantane, cu maşina de scris, cu proiectorul de diapozitive, cu genţi pentru lucrare şi cu literatură. Cât de bucuroşi eram când îl găseam pe Lourival Chantal, un frate în vârstă, aşteptându-ne întotdeauna la gară ca să ne ajute la bagaje!

În Aranha, întrunirile se ţineau într-o casă închiriată. Dormeam într-o cameră mică din spate. Într-un colţ găteam la un foc de lemne şi tot aici încălzeam şi apa pe care fraţii ne-o aduceau în găleţi. Toaleta era de fapt o groapă săpată în mijlocul plantaţiei de bambus din vecinătate. Noaptea lăsam să ardă o lampă cu gaz pentru a alunga ploşniţele tropicale — insecte ce pot transmite boala Chagas. Dimineaţa, nările ne erau întotdeauna negre din cauza fumului. O experienţă cu adevărat interesantă!

În timp ce slujeam într-o circumscripţie din statul Paraná, am primit de la filială un alt plic mare, de culoare maro. Era o nouă invitaţie  din partea organizaţiei lui Iehova, de data asta pentru a sluji în Portugalia! În scrisoare eram sfătuiţi să analizăm principiul din Luca 14:28 şi să calculăm preţul înainte de a accepta această repartiţie, deoarece lucrarea noastră creştină era sub interdicţie în acea ţară, iar guvernul portughez îi arestase deja pe mulţi fraţi.

Să fi mers oare într-o ţară unde ne puteam confrunta cu astfel de persecuţii? „Dacă fraţii noştri portughezi pot trăi acolo şi-i pot sluji lui Iehova cu fidelitate, noi de ce n-am putea?“, a întrebat João. Amintindu-mi cuvintele încurajatoare ale tatălui meu, l-am aprobat: „Dacă Iehova ne-a făcut o invitaţie, ar trebui să o acceptăm şi să ne încredem în el“. La scurt timp după aceea, ne aflam la Betelul din São Paulo, unde primeam instrucţiuni suplimentare şi ne pregăteam actele pentru călătorie.

João Maria şi Maria João

Eugênio C, vaporul pe care ne-am îmbarcat, a părăsit Portul Santos, din statul São Paulo, la 6 septembrie 1969. După nouă zile pe mare, am ajuns în Portugalia. La început am lucrat câteva luni cu fraţi care aveau experienţă; obişnuiam să predicăm pe străzile înguste din Alfama şi Mouraria, în vechiul district al Lisabonei. Ei ne-au sfătuit să fim atenţi să nu cădem în mâinile poliţiei.

Întrunirile congregaţiei se ţineau în casele Martorilor. Când observam că vecinii deveneau suspicioşi, mutam repede întrunirile în alt loc. Se putea face oricând o percheziţie în acea casă, iar fraţii puteau fi arestaţi. Picnicurile, cum numeam noi congresele, se ţineau în Parcul Monsanto, la periferia Lisabonei, şi la Costa da Caparica, o zonă împădurită de pe coastă. La aceste ocazii ne îmbrăcam lejer, iar un grup de oameni de ordine, aflaţi în puncte strategice, erau atenţi la orice mişcare. Dacă se apropia cineva suspect, aveam timp să improvizăm un joc, să simulăm un picnic ori să începem să cântăm o melodie populară.

Ca securitatea să nu ne identifice, evitam să folosim adevăratele noastre nume. Pentru fraţi eram João Maria şi Maria João. Numele noastre nu apăreau nici în corespondenţă, nici în evidenţele noastre; în schimb eram identificaţi prin anumite numere. Am făcut un efort conştient să nu memorez adresele fraţilor. Dacă aş fi fost arestată, nu aş fi avut cum să-i trădez.

 Deşi lucrarea era sub interdicţie, eu şi João eram hotărâţi să profităm de orice ocazie pentru a depune mărturie, conştienţi fiind că ne puteam pierde libertatea în orice moment. Am învăţat să ne bizuim pe Tatăl nostru ceresc, Iehova. Fiind Ocrotitorul nostru, s-a folosit de îngerii săi în aşa fel încât am putut spune că l-am „văzut pe Cel care este invizibil“. — Evrei 11:27.

Odată, în timp ce predicam din casă-n casă în Porto, am întâlnit un bărbat care a insistat să intrăm. Sora cu care eram a acceptat fără ezitare, iar eu nu am avut de ales şi a trebuit să o însoţesc. M-am îngrozit când am observat pe hol o fotografie a unei persoane îmbrăcate în uniformă militară. Ce puteam face? Gazda ne-a invitat să ne aşezăm, apoi m-a întrebat: „V-aţi lăsa fiul să slujească în cadrul armatei dacă ar fi recrutat?“ Eram într-o situaţie delicată. După ce m-am rugat în gând, i-am răspuns cu calm: „Nu am copii şi sunt sigură că, în cazul în care v-aş pune o asemenea întrebare ipotetică, mi-aţi răspunde în acelaşi fel“. Bărbatul a tăcut. Aşa că am continuat: „Însă, dacă m-aţi întreba ce simte cineva care şi-a pierdut fratele sau tatăl, v-aş putea răspunde, deoarece atât fratele, cât şi tatăl meu au murit“. Pe măsură ce vorbeam, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am observat că şi el era gata să izbucnească în plâns. El ne-a spus că soţia lui murise nu de mult şi a ascultat cu atenţie în timp ce i-am vorbit despre speranţa învierii. Apoi l-am salutat în mod politicos şi am plecat fără să fi păţit ceva, lăsând totul în mâna lui Iehova.

În ciuda perioadei de interdicţie, oamenii sinceri au fost ajutaţi să cunoască adevărul. În Porto, soţul meu a început un studiu biblic cu Horácio, un om de afaceri, care a făcut progrese rapide. Mai târziu, fiul lui, Emílio, un medic foarte bun, a luat şi el poziţie de partea lui Iehova şi s-a botezat. Într-adevăr, nimic nu poate opri spiritul sfânt al lui Iehova să acţioneze.

„Niciodată nu putem şti ce va permite Iehova“

În 1973, eu şi João am fost invitaţi să asistăm la Congresul Internaţional „Victoria Divină“ ţinut în Bruxelles, Belgia. Au fost prezenţi mii de fraţi spanioli şi belgieni, precum şi delegaţi din Mozambic, Angola, Capul Verde, Madeira şi Insulele Azore. În cuvintele sale de încheiere, fratele Knorr, de la sediul mondial din New York, a dat următorul îndemn: „Continuaţi să-i slujiţi cu fidelitate lui Iehova. Niciodată nu putem şti ce va permite Iehova. Poate vom ţine următorul congres internaţional chiar în Portugalia!“

Anul următor, lucrarea de predicare a obţinut recunoaştere legală în Portugalia. Iar cuvintele fratelui Knorr aveau să se împlinească în 1978, când s-a ţinut primul congres internaţional  din Lisabona. Ce privilegiu a fost să participăm la un marş pe străzile Lisabonei, depunând mărturie cu pancarte, reviste şi invitaţii la cuvântarea publică! Era un vis care devenise realitate.

Am ajuns să-i îndrăgim pe fraţii noştri portughezi; mulţi dintre ei fuseseră întemniţaţi şi bătuţi deoarece îşi păstraseră neutralitatea creştină. Dorinţa noastră era să slujim în continuare în Portugalia. Însă nu s-a întâmplat aşa. Când João a avut, în 1982, grave probleme cardiace, filiala ne-a sugerat să ne întoarcem în Brazilia.

Un timp de încercări

Fraţii de la filiala din Brazilia ne-au fost un adevărat sprijin. Am fost repartizaţi în Congregaţia Quiririm din Taubaté, statul São Paulo. Sănătatea lui João s-a deteriorat rapid şi, nu după mult timp, nu mai era în stare nici să părăsească locuinţa. La noi acasă veneau persoane interesate pentru a studia Biblia, iar în fiecare zi se ţineau întruniri pentru serviciul de teren şi săptămânal, studiul de carte. Aceste măsuri ne-au ajutat să ne păstrăm spiritualitatea.

João a continuat să facă tot ceea ce a putut în serviciul lui Iehova până la moartea lui, în 1 octombrie 1985. Am fost mâhnită şi întrucâtva deprimată, însă eram hotărâtă să perseverez în repartiţia mea. În aprilie 1986 am avut parte de o altă nenorocire; hoţii mi-au spart casa şi au furat aproape totul. Pentru prima dată în viaţă m-am simţit singură şi înspăimântată. O soră împreună cu soţul ei m-au invitat plini de iubire să stau cu ei o perioadă; nu aveam cuvinte să-mi exprim recunoştinţa.

Moartea lui João şi faptul că mi-a fost spartă locuinţa s-au răsfrânt şi asupra serviciului adus lui Iehova. Nu mă mai simţeam sigură pe mine nici în minister. După ce am scris la filială despre situaţia dificilă în care mă aflam, am fost invitată la Betel. Puteam rămâne mai mult timp, până când aveam să-mi recapăt echilibrul afectiv. Ce perioadă fortifiantă a fost aceasta!

Imediat ce am început să-mi revin, am acceptat o repartiţie în Ipuã, un oraş din statul São Paulo. Eram ocupată cu lucrarea de predicare, însă uneori mă simţeam descurajată. În acele momente le telefonam fraţilor din Quiririm, iar o familie venea să stea cu mine câteva zile. Aceste vizite au fost cu adevărat încurajatoare! În primul an petrecut în Ipuã, 38 de fraţi şi surori au făcut această lungă călătorie ca să mă viziteze.

În 1992, la şase ani de la moartea lui João, am primit o altă invitaţie din partea organizaţiei lui Iehova. De data asta a fost vorba despre o repartiţie în Franca, statul São Paulo, unde slujesc şi acum ca ministru cu timp integral. Teritoriul de aici este foarte rodnic. În 1994 am început un studiu biblic cu primarul oraşului. În acea perioadă, el era în toiul campaniei electorale, candidând pentru un loc în Congresul Brazilian. În pofida programului său încărcat, studiam împreună în fiecare luni după-amiază. Pentru a nu fi întrerupţi din studiu îşi închidea telefonul. Cât de fericită am fost văzându-l cum s-a retras treptat din politică şi cum, cu ajutorul adevărului, şi-a refăcut căsnicia! El şi soţia lui s-au botezat în 1998.

Privind în urmă, pot spune că viaţa mea ca ministru cu timp integral a abundat în binecuvântări şi privilegii. Acceptarea invitaţiilor pe care mi le-a făcut Iehova prin organizaţia sa mi-a adus recompense bogate. Iar în viitor, indiferent ce invitaţii mi s-ar face, le voi accepta aşa cum am făcut întotdeauna.

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

În 1957, când am început serviciul cu timp integral, şi în prezent

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu familia Betel din Brazilia în 1963

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

La nunta noastră, în august 1965

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Un congres din Portugalia în timpul interdicţiei

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Mărturie stradală în Lisabona cu ocazia Congresului Internaţional „Credinţa Victorioasă“, din 1978