Relatare autobiografică

Iehova dă „puterea care depăşeşte normalul“

RELATARE DE HELEN MARKS

Era o zi toridă de vară, în anul 1986. Eram singura pasageră care aştepta în punctul de control vamal aflat într-un hangar. Mă aflam pe unul dintre cele mai liniştite aeroporturi din Europa, cel din Tirana, capitala Albaniei, ţară care se autoproclamase „primul stat ateist din lume“.

PRIVINDU-L pe poliţistul înarmat care începuse să-mi controleze bagajele, am încercat un sentiment de nelinişte. Dacă i-aş fi trezit bănuieli în vreun fel, aş fi fost expulzată din ţară, iar cei care mă aşteptau la ieşirea din vamă ar fi putut fi închişi sau duşi în lagăre de muncă. Din fericire, am reuşit să-l fac pe poliţist să devină mai prietenos oferindu-i gumă de mestecat şi fursecuri. Însă cum am ajuns eu, o femeie de aproape 65 de ani, în această situaţie? De ce am renunţat la o viaţă liniştită şi m-am pus în pericol încercând să promovez interesele Regatului într-una din ultimele fortăreţe ale marxism-leninismului?

O fată bolnăvicioasă, cu multe întrebări

M-am născut în 1920 la Ierápetra, Creta. Când aveam doi ani, tata a murit de pneumonie. Mama era săracă şi nu ştia carte. Eu eram cea mai mică dintre cei patru copii şi, fiindcă avusesem hepatită, eram palidă şi bolnăvicioasă. Vecinii au sfătuit-o pe mama să se concentreze asupra celor trei copii mai sănătoşi, să-şi folosească resursele limitate în folosul lor, iar pe mine să mă lase să mor. Sunt bucuroasă că mama nu le-a urmat sfatul.

Pentru a fi sigură că sufletul tatei se odihnea în ceruri, mama mergea adesea la cimitir, unde plătea de obicei un preot ortodox ca să ţină  slujbe. Însă aceste slujbe nu erau deloc ieftine. Îmi amintesc şi acum de o zi foarte geroasă de Crăciun când, târşâindu-mi picioarele, mă întorceam acasă împreună cu mama de la cimitir. Tocmai îi dădusem ultimii bani preotului. După ce a gătit pentru noi, copiii, nişte verdeţuri, mama s-a retras în altă cameră. Era flămândă, iar pe obraji îi curgeau lacrimi de deznădejde. Ceva mai târziu mi-am luat inima-n dinţi şi am mers la preot. L-am întrebat de ce a murit tata şi de ce mama, atât de săracă, trebuia să-i dea bani preotului. Mi-a şoptit puţin jenat: „L-a luat Dumnezeu. Aşa e viaţa. O să treci peste asta“.

N-am reuşit să înţeleg cum se putea armoniza răspunsul lui cu rugăciunea Tatăl nostru, pe care o învăţasem la şcoală. Cât de minunate şi pline de sens sunt primele ei cuvinte: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, să fie sfinţit numele tău. Să vină regatul tău. Să se facă voinţa ta, precum în cer, aşa şi pe pământ“ (Matei 6:9, 10). Dacă Dumnezeu intenţiona ca voinţa sa să se îndeplinească pe pământ, de ce trebuia să suferim atât de mult?

În 1929 aş fi putut afla răspunsul la această întrebare. La uşa noastră a venit Emmanuel Lionoudakis *, Martor al lui Iehova, evanghelizator cu timp integral. Când mama l-a întrebat ce dorea, Emmanuel nu a spus nimic, însă i-a dat o fişă de mărturie. Mama mi-a dat mie fişa ca s-o citesc. Având doar nouă ani, nu am înţeles mare lucru. Crezând că bărbatul era mut, mama l-a compătimit: „Sărmanul de tine! Nu poţi vorbi, iar eu nu ştiu să citesc“. Apoi l-a condus cu amabilitate la uşă.

Câţiva ani mai târziu am găsit în sfârşit răspunsul la întrebările mele. Emmanuel Paterakis *, fratele meu, a primit de la acelaşi ministru cu timp integral broşura Where Are the Dead? (Unde sunt morţii?), publicată de Martorii lui Iehova. Când am citit-o şi am aflat că tata nu fusese luat de Dumnezeu, m-am simţit uşurată. Am înţeles că moartea este consecinţa imperfecţiunii umane şi că tata urmează să fie înviat pe un pământ transformat în paradis.

„Cartea asta te-a nenorocit!“

Adevărul Bibliei ne-a deschis ochii. Am găsit o Biblie veche rămasă de la tata şi am început să o studiem. Aşezaţi la gura sobei, citeam adesea din ea la lumina unei lumânări. Deoarece eram singura fată din zonă care era interesată de Biblie, nu am fost inclusă în activităţile micului grup local de Martori. Un timp am fost ferm convinsă — deşi era greşit — că această religie era numai pentru bărbaţi.

Entuziasmul fratelui meu pentru lucrarea de predicare m-a impulsionat. La scurt timp, poliţia a început să acorde o atenţie specială familiei noastre, făcându-ne cu regularitate vizite la orice oră din zi şi din noapte. Îl căuta pe Emmanuel şi, de asemenea, literatură. Îmi amintesc foarte bine când un preot a venit să ne convingă să ne întoarcem la biserică. Când Emmanuel i-a arătat în Biblie că numele lui Dumnezeu este Iehova, preotul i-a smuls Biblia şi, fluturându-i-o ameninţător în faţă, a strigat: „Cartea asta te-a nenorocit!“

În 1940, când Emmanuel a refuzat să se înroleze în armată, a fost arestat şi trimis pe frontul albanez. Am pierdut legătura cu el şi am crezut că a murit. Însă, doi ani mai târziu, am primit pe neaşteptate o scrisoare pe care ne-a trimis-o din închisoare. Era în viaţă! Un verset pe care l-a citat în scrisoare mi s-a imprimat cu litere de neşters în minte încă de atunci: „Ochii DOMNULUI străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui“ (2 Cronici 16:9). Câtă nevoie aveam de asemenea încurajări!

Deşi se afla în închisoare, Emmanuel a reuşit să vorbească cu nişte fraţi ca să mă viziteze. Au fost organizate imediat întruniri secrete, care se ţineau la o fermă în afara oraşului. Habar n-aveam însă că eram supravegheaţi! Într-o duminică ne-au înconjurat nişte poliţişti înarmaţi.  Ne-au urcat în remorca unui camion şi ne-au purtat ca la paradă prin oraş. Parcă îi aud şi acum pe oameni bătându-şi joc de noi, însă Iehova, prin spiritul său, ne-a dat pace sufletească.

Am fost trimişi într-un alt oraş, unde ne-au aruncat în nişte celule întunecoase şi mizerabile. O găleată fără capac care era golită o dată pe zi îmi servea drept toaletă. Am fost condamnată la opt luni de închisoare deoarece s-a considerat că eram „învăţătoarea“ grupului. Însă un frate care era şi el în acea închisoare a avut grijă ca avocatul lui să preia cazul nostru, iar acesta a reuşit să ne elibereze.

O viaţă nouă

Când Emmanuel a fost eliberat din închisoare, a început să viziteze congregaţiile din Atena ca supraveghetor itinerant. M-am mutat şi eu acolo în 1947. În sfârşit am întâlnit un grup mai mare de Martori în care erau nu numai bărbaţi, ci şi femei şi copii. În cele din urmă, în iulie 1947, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova prin botezul în apă. Îmi doream mult să devin misionară şi am început un curs seral de limba engleză. În 1950 am devenit pionieră. Mama a venit să locuiască cu mine şi a îmbrăţişat şi ea adevărul biblic. Ea a rămas o Martoră a lui Iehova până la moartea ei, survenită 34 de ani mai târziu.

În acelaşi an l-am întâlnit pe John Marks (Markopoulos), un bărbat spiritual foarte respectat, care venise din Statele Unite. John se născuse în sudul Albaniei şi devenise Martor al lui Iehova după ce emigrase în Statele Unite. În 1950 a venit în Grecia încercând să obţină viză de intrare în Albania — pe atunci o ţară închisă, guvernată de cele mai stricte reguli impuse de comunişti. Deşi John nu-şi văzuse familia din 1936, nu i s-a permis să intre în Albania. Am fost impresionată de zelul său fierbinte pentru serviciul lui Iehova şi de iubirea lui profundă pentru fraţi. Ne-am căsătorit la 3 aprilie 1953. Apoi m-am mutat la el în New Jersey (Statele Unite).

Pentru a ne întreţine ca miniştri cu timp integral, aveam o mică afacere pe plaja din New Jersey, pregătind micul dejun pentru pescari. Lucram numai pe timpul verii, din zorii zilei  până la ora nouă dimineaţa. Ducând o viaţă simplă şi punând activităţile spirituale pe primul plan, am putut să ne petrecem cea mai mare parte a timpului în lucrarea de predicare. De-a lungul anilor am fost invitaţi să ne mutăm în diferite oraşe unde era o mare nevoie de vestitori şi, cu ajutorul lui Iehova, am reuşit să contribuim la progresul persoanelor interesate de aici, la înfiinţarea de congregaţii şi la construirea de Săli ale Regatului.

Îi ajutăm pe fraţii aflaţi în nevoie

Însă, curând, ni s-a ivit o ocazie extraordinară. Fraţii cu răspundere au vrut să ia legătura cu colaboratorii în credinţă din ţările balcanice unde activitatea noastră era interzisă. Ani de zile, Martorii lui Iehova din aceste ţări fuseseră privaţi de asocierea cu familia internaţională de fraţi, primind puţină hrană spirituală sau chiar deloc şi înfruntând o opoziţie înverşunată. Majoritatea erau supravegheaţi în permanenţă, iar mulţi alţii erau în închisoare sau în lagăre de muncă. Ei aveau mare nevoie de publicaţii bazate pe Biblie, de îndrumare şi de încurajare. De exemplu, un mesaj codificat primit din Albania suna în felul următor: „Rugaţi-vă Domnului pentru noi. Se fac controale din casă-n casă, iar literatura este confiscată. Nu ni se permite să studiem. Trei fraţi au fost închişi“.

Aşadar, în noiembrie 1960 am pornit într-o călătorie de şase luni pentru a vizita unele dintre aceste ţări. Era evident că urma să avem nevoie de „puterea care depăşeşte normalul“, de curaj din partea lui Dumnezeu, de îndrăzneală şi de ingeniozitate pentru a ne îndeplini misiunea (2 Corinteni 4:7). Prima noastră destinaţie  a fost Albania. Am cumpărat o maşină din Paris şi am pornit la drum. După ce am ajuns la Roma, John a reuşit să obţină viza pentru Albania, însă eu nu. A trebuit să merg la Atena (Grecia) şi să-l aştept acolo.

John a intrat în Albania la sfârşitul lui februarie, în 1961, şi a stat aici până la sfârşitul lui martie. În Tirana s-a întâlnit cu 30 de fraţi. Cât de emoţionant a fost pentru aceştia să primească literatura atât de necesară şi să fie încurajaţi! Nu mai fuseseră vizitaţi de fraţi din străinătate de 24 de ani.

John a fost mişcat de integritatea şi perseverenţa acestor fraţi. El a aflat că mulţi fuseseră daţi afară de la serviciu şi închişi deoarece nu participaseră la activităţile organizate de statul comunist. John a fost deosebit de impresionat când doi fraţi care aveau peste 80 de ani au făcut o donaţie în valoare de aproximativ 100 de dolari americani pentru lucrarea de predicare. Ei strânseseră aceşti bani făcând economii ani de zile din modesta lor pensie.

Ultima zi petrecută de John în Albania a fost 30 martie 1961, ziua Comemorării morţii lui Isus. John a ţinut cuvântarea de comemorare în faţa unui auditoriu ce număra 37 de persoane. După ce a terminat cuvântarea, fraţii l-au scos în grabă pe John pe uşa din spate şi l-au dus cu maşina în portul Durrës, unde s-a îmbarcat pe un vas comercial turcesc cu direcţia Pireu (Grecia).

Cât de fericită am fost când l-am văzut din nou lângă mine teafăr şi nevătămat! Acum ne puteam continua călătoria noastră plină de pericole. Am trecut prin alte trei ţări balcanice în care lucrarea noastră era interzisă — o aventură riscantă, întrucât aveam cu noi literatură biblică, maşini de scris şi alte lucruri. Am avut privilegiul să-i cunoaştem pe mulţi fraţi şi surori deosebit de loiali, care au fost dispuşi să-şi piardă locul de muncă, libertatea şi chiar viaţa pentru Iehova. Zelul şi iubirea lor sinceră ne-au impulsionat. Am fost, de asemenea, impresionaţi de modul în care Iehova le-a dat „puterea care depăşeşte normalul“.

După ce ne-am încheiat cu succes călătoria, ne-am întors în Statele Unite. În anii care au urmat, am continuat prin diferite metode să trimitem literatură în Albania şi să primim rapoarte despre activitatea fraţilor noştri.

În călătorii deseori, în pericole

Anii au trecut, iar din 1981, când John a murit la 76 de ani, am rămas singură. Plini de amabilitate, nepoata mea, Evangelia, şi soţul ei, George Orphanides, m-au luat la ei şi mi-au acordat un sprijin afectiv şi practic de mare valoare. Şi ei au simţit ajutorul lui Iehova în timp ce slujeau în Sudan în perioada interdicţiei. *

În cele din urmă, s-a încercat din nou să se ia legătura cu fraţii noştri din Albania. Întrucât rudele soţului meu locuiau acolo, am fost întrebată dacă eram dispusă să fac o călătorie în acea ţară. Bineînţeles că am acceptat!

După ce luni de zile am tot încercat să obţin viza, am reuşit în sfârşit s-o primesc în mai 1986 de la ambasada Albaniei din Atena. Membrii corpului diplomatic m-au avertizat cu severitate că, în cazul în care lucrurile nu mergeau bine, nu puteam aştepta nici un ajutor din afară. Când am mers la o agenţie de voiaj şi am cerut bilete de avion pentru Albania, vânzătorul a rămas înmărmurit. Nelăsând ca frica să mă oprească, nu peste mult timp am urcat în avionul care zbura săptămânal din Atena spre Tirana. În avion nu mai erau decât trei albanezi foarte în vârstă; ei fuseseră în Grecia din motive medicale.

Imediat după aterizarea avionului, am fost condusă într-un hangar gol care servea drept punct vamal. Fratele şi sora soţului meu, deşi nu erau Martori ai lui Iehova, au fost dispuşi să mă ajute să iau legătura cu fraţii locali, care erau destul de puţini la număr. Rudele mele erau obligate, conform legii, să informeze primarul despre sosirea mea. Prin urmare, am fost supravegheată îndeaproape de poliţie. Astfel, rudele mi-au sugerat să rămân în locuinţa lor în timp  ce ele aveau să-i caute pe doi dintre fraţii din Tirana şi să-i aducă la mine.

În acea vreme, în toată Albania erau, din câte se ştia, nouă fraţi dedicaţi. Anii îndelungaţi de interdicţie, persecuţii şi supraveghere strictă i-au determinat să fie foarte precauţi. Feţele le erau brăzdate de riduri adânci. Când cei doi fraţi şi-au dat în sfârşit seama că puteau avea încredere în mine, prima lor întrebare a fost: „Unde sunt revistele Turnul de veghere?“ Ani de zile, ei avuseseră doar două exemplare ale unei cărţi mai vechi — nici măcar nu avuseseră o Biblie.

Ei mi-au relatat cu lux de amănunte despre măsurile nemiloase pe care le luase regimul împotriva lor. Mi-au povestit despre un frate care era hotărât să rămână neutru din punct de vedere politic la alegerile ce se apropiau. Întrucât Statul controla totul, aceasta însemna că familia lui urma să-şi piardă raţiile alimentare. Copiii lui, care erau căsătoriţi, şi familiile acestora ar fi fost cu toţii trimişi în închisoare, chiar dacă nu-i împărtăşeau convingerile religioase. Fraţii au aflat că, de frică, membrii familiei l-au omorât în noaptea dinaintea alegerilor, au aruncat cadavrul într-o fântână, iar apoi au declarat că se sinucisese de teamă.

Sărăcia în care trăiau aceşti colaboratori creştini îţi rupea inima. Totuşi, când am vrut să le dau câte o bancnotă de 20 de dolari, ei au refuzat, spunându-mi: „Vrem numai hrană spirituală“. Aceşti fraţi trăiseră zeci de ani sub un regim totalitar care reuşise să îndoctrineze majoritatea populaţiei, făcându-i pe oameni să devină atei. Însă credinţa şi hotărârea lor erau la fel de puternice ca ale Martorilor din orice alt loc. În cele două săptămâni petrecute în Albania, am fost cu adevărat impresionată de capacitatea lui Iehova de a da „puterea care depăşeşte normalul“ chiar şi în cele mai grele situaţii.

De asemenea, am avut privilegiul de a vizita Albania în 1989 şi în 1991. Pe măsură ce în această ţară începea să se recunoască libertatea de exprimare şi libertatea religioasă, numărul închinătorilor lui Iehova a crescut cu rapiditate. De la acei câţiva creştini dedicaţi câţi erau aici în 1986 s-a ajuns în prezent la peste 2 200 de vestitori activi. Printre ei s-a numărat şi Melpo, sora soţului meu. Se poate cineva îndoi că Iehova a binecuvântat acest grup fidel?

Graţie puterii lui Iehova am avut o viaţă plină de sens

Privind înapoi, sunt sigură că lucrarea noastră — a mea şi a lui John — nu a fost zadarnică. Ne-am folosit puterea tinereţii în cel mai bun mod posibil. Cariera noastră de miniştri cu timp integral a fost mult mai plină de sens decât orice altă carieră pe care am fi putut să o urmăm. Mă gândesc cu drag la multele persoane pe care le-am ajutat să înveţe adevărul biblic. În prezent, fiind înaintată în vârstă, îi pot încuraja din toată inima pe cei tineri ‘să-şi aducă aminte de Creatorul lor în zilele tinereţii lor’. — Eclesiastul 12:1.

Deşi am 81 de ani, reuşesc încă să slujesc ca proclamatoare cu timp integral a veştii bune. Mă trezesc devreme şi le depun mărturie oamenilor în staţiile de autobuz, în parcări, pe stradă, în magazine sau în parcuri. Din cauza vârstei înaintate, mă confrunt cu multe probleme, însă iubitorii mei fraţi şi surori — numeroasa mea familie spirituală — împreună cu familia nepoatei mele s-au dovedit a fi un sprijin de nădejde. Dar, mai presus de toate, am învăţat că ‘puterea care depăşeşte normalul este a lui Dumnezeu şi nu de la noi’. — 2 Corinteni 4:7.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Sus: În Atena, în anul 1950, cu un grup de betelişti. Eu sunt în mijloc, John este primul din stânga, Emmanuel, fratele meu, este la stânga mea, iar mama este la stânga lui

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Stânga: Cu John în 1956, la locul unde lucram, pe plaja din New Jersey

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Congresul de district din Tirana (Albania) în 1995

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Complexul Betelului din Tirana (Albania), terminat în 1996

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Sus: articol dintr-o revistă „Turnul de veghere“ din 1940 tradusă în secret în albaneză

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu Evangelia Orphanides, nepoata mea (dreapta), şi soţul ei, George