Doi fraţi care au cultivat atitudini diferite

DECIZIILE pe care le iau în viaţă părinţii se răsfrâng cu siguranţă şi asupra copiilor. Acest adevăr este tot atât de valabil azi pe cât a fost şi în grădina Edenului. Actul de răzvrătire al lui Adam şi al Evei a avut un impact profund asupra întregii omeniri (Geneza 2:15, 16; 3:1–6; Romani 5:12). Însă cu toţii avem posibilitatea de a cultiva relaţii strânse cu Creatorul nostru. Depinde de noi dacă o vom face. Adevărul acestor afirmaţii reiese din relatarea despre Cain şi Abel, primii fraţi din istoria omenirii.

Biblia nu ne spune dacă Dumnezeu le-a mai vorbit lui Adam şi Evei după ce aceştia au fost alungaţi din Eden. Totuşi, Dumnezeu nu s-a reţinut să li se adreseze fiilor acestora. Fără îndoială, Cain şi Abel au aflat de la părinţii lor ce se întâmplase. Ei vedeau „heruvimii şi sabia învăpăiată care se îndrepta în toate direcţiile, ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (Geneza 3:24). De asemenea, vedeau împlinindu-se ceea ce spusese Iehova, şi anume că viaţa va fi plină de trudă şi de durere. — Geneza 3:16, 19.

Cain şi Abel ştiau, în mod sigur, şi ceea ce-i spusese Iehova şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Geneza 3:15). Tot ceea ce ştiau Cain şi Abel despre Iehova trebuia să-i ajute să cultive relaţii de prietenie cu El.

Meditarea la cuvintele profetice ale lui Iehova şi la calităţile Binefăcătorului lor iubitor trebuie să fi generat în ei dorinţa de a se bucura de aprobarea divină. Dar în ce măsură aveau ei să cultive această dorinţă? Aveau ei să-şi satisfacă dorinţa înnăscută de a i se închina lui Dumnezeu şi să-şi dezvolte spiritualitatea în aşa măsură încât să ajungă să exercite credinţă în el? — Matei 5:3.

Cei doi fraţi aduc ofrande

După un timp, Cain şi Abel i-au adus ofrande lui Dumnezeu. Cain a oferit din roadele pământului, iar Abel a oferit din oile întâi-născute ale turmei sale (Geneza 4:3, 4). Pe atunci, aceşti bărbaţi trebuie să fi avut cam 100 de ani, dacă ne gândim că Adam avea 130 de ani când a devenit tatăl lui Set. — Geneza 4:25; 5:3.

Ofrandele lui Cain şi Abel erau o dovadă că îşi recunoşteau starea păcătoasă şi că doreau să obţină favoarea divină. Cu siguranţă, ei acordaseră atenţie, cel puţin în parte, promisiunii lui Iehova referitoare la şarpe şi la sămânţa femeii. Nu ni se spune cât timp au dedicat Cain şi Abel dezvoltării unor bune relaţii cu Dumnezeu şi câte eforturi au depus ei în această privinţă. Însă, luând în considerare modul în care a reacţionat Dumnezeu când cei doi i-au adus ofrande, putem înţelege câte ceva despre gândurile lor cele mai profunde.

Unii erudiţi au avansat ideea că Eva l-a considerat pe Cain „sămânţa“ care avea să distrugă şarpele, pentru că, la naşterea lui Cain, ea a afirmat: „Am căpătat un om cu ajutorul DOMNULUI!“ (Geneza 4:1). Dacă şi Cain a împărtăşit această opinie, atunci el s-a înşelat amarnic. Cât despre Abel, el şi-a oferit jertfa cu credinţă. De aceea se şi spune că, „prin credinţă, Abel i-a oferit lui Dumnezeu o jertfă de o  valoare mai mare decât cea a lui Cain“. — Evrei 11:4.

Diferenţa dintre cei doi fraţi nu a constat numai în faptul că Abel cultivase perspicacitate spirituală, iar Cain nu. Ei aveau şi atitudini diferite. Prin urmare, „DOMNUL a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere“. Foarte probabil, Cain nu a meditat îndeajuns la semnificaţia ofrandelor aduse lui Dumnezeu, iar jertfa lui a fost, de fapt, ceva formal. Însă Dumnezeu nu a aprobat închinarea formală. Cain dezvoltase o inimă rea, iar Iehova a văzut că avea o motivaţie greşită. Modul cum a reacţionat Cain când i-a fost respinsă jertfa a scos la iveală adevărata lui stare interioară. În loc să caute să-şi corecteze atitudinea şi motivaţia, „Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa“ (Geneza 4:5). Întregul lui mod de a se comporta trăda gânduri şi intenţii rele.

Avertismentul lui Iehova şi reacţia lui Cain

Observându-i atitudinea, Dumnezeu l-a sfătuit pe Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Dacă faci bine, nu vei fi bine primit? Dar, dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti“. — Geneza 4:6, 7.

Şi noi avem multe de învăţat de aici. Păcatul efectiv ne pândeşte ca să ne devoreze. Însă, întrucât Dumnezeu ne-a înzestrat cu liber arbitru, putem alege să facem ce este bine. Iehova l-a îndemnat pe Cain să-şi schimbe atitudinea, ‘să facă binele’, dar nu l-a obligat să facă schimbări. Cain şi-a ales propria linie de conduită.

Relatarea inspirată continuă: „Şi Cain a vorbit fratelui său Abel. [Să mergem la câmp, NW] Şi pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât“ (Geneza 4:8). Cain a devenit astfel un rebel, un ucigaş care a omorât cu sânge rece. El nu a manifestat nici cea mai mică remuşcare când a fost întrebat de Iehova: „Unde este fratele tău Abel?“ Dimpotrivă, pe un ton obraznic şi cu răceală, a replicat: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?“ (Geneza 4:9). Acea minciună sfruntată şi refuzul de a-şi recunoaşte vina au arătat cât de împietrită era inima lui Cain.

Iehova l-a blestemat pe Cain, interzicându-i să mai stea în preajma grădinii Edenului. Efectele blestemului rostit împotriva pământului urmau să fie mai evidente în cazul lui Cain; pământul pe care acesta urma să-l cultive nu  avea să-i răsplătească truda. Cain urma să fie un pribeag şi un fugar pe faţa pământului. Când Cain s-a plâns de asprimea sentinţei primite, el îşi făcea de fapt griji că avea să sufere din cauza răzbunării morţii fratelui său; în nici un caz el nu a manifestat o căinţă sinceră. Iehova a stabilit un „semn“ pentru Cain — probabil un decret solemn cunoscut şi respectat de ceilalţi, pentru a nu fi ucis din răzbunare. — Geneza 4:10–15.

Atunci „Cain a ieşit din prezenţa DOMNULUI şi a locuit în ţara Nod, spre răsărit de Eden“ (Geneza 4:16). Şi-a luat de soţie pe una dintre surorile sau nepoatele sale şi a ridicat o cetate pe care a numit-o după Enoh, primul său fiu. Lameh, un descendent al lui Cain, a dovedit că avea inima înclinată spre violenţă, la fel ca strămoşul său. Însă întreaga familie a lui Cain a fost înghiţită de apele Potopului de pe timpul lui Noe. — Geneza 4:17–24.

Învăţăminte pentru noi

Avem multe de învăţat din relatarea despre Cain şi Abel. Apostolul Ioan îi îndeamnă pe creştini să se iubească unii pe alţii, „nu precum Cain, care provenea din cel rău şi şi-a înjunghiat fratele“. „Lucrările lui [Cain] erau rele, dar ale fratelui său erau drepte.“ Ioan mai spune: „Oricine îşi urăşte fratele este un ucigaş, şi voi ştiţi că în nici un ucigaş nu rămâne viaţa veşnică“. Da, modul în care ne purtăm cu fraţii noştri ne influenţează relaţiile cu Dumnezeu şi perspectivele noastre de viaţă. Nu putem să ne urâm un colaborator în credinţă şi în acelaşi timp să ne bucurăm de aprobarea lui Dumnezeu. — 1 Ioan 3:11–15; 4:20.

Probabil că Abel şi Cain au primit aceeaşi instruire. Însă ceea ce i-a lipsit lui Cain a fost credinţa în Dumnezeu. De fapt, el a manifestat spiritul Diavolului, „mincinosul [de la început] şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Modul în care a acţionat Cain arată că fiecare dintre noi are dreptul de a face alegeri, că aceia care aleg să păcătuiască se depărtează de Iehova şi că El îşi va executa sentinţa asupra celor nepenitenţi.

Abel, în schimb, a manifestat credinţă în Iehova. Într-adevăr, „prin credinţă Abel i-a oferit lui Dumnezeu o jertfă de o valoare mai mare decât cea a lui Cain, credinţă prin care i s-a depus mărturie că era drept, Dumnezeu depunând mărturie cu privire la darurile lui“. Deşi Scripturile nu consemnează cuvintele lui Abel, el ne „vorbeşte încă“ prin exemplul său de credinţă. — Evrei 11:4.

Abel a fost primul dintr-un lung şir de oameni integri. Sângele său, ‘care striga din pământ la Iehova’, nu a fost dat uitării (Geneza 4:10; Luca 11:48–51). Dacă vom exercita credinţă la fel ca Abel, ne vom putea bucura pentru totdeauna de relaţii preţioase cu Iehova.

[Chenarul de la pagina 22]

AGRICULTORUL ŞI PĂSTORUL

Cultivarea pământului şi creşterea animalelor erau responsabilităţi pe care Dumnezeu le încredinţase încă de la început lui Adam (Geneza 1:28; 2:15, 3:23). Fiul său Cain a devenit agricultor, iar Abel, păstor (Geneza 4:2). De vreme ce hrana omului până după Potop a constat numai din legume şi fructe, de ce se mai creşteau oi? — Geneza 1:29; 9:3, 4.

Oile au nevoie de îngrijire din partea omului. Ocupaţia lui Abel e o mărturie că omul a crescut aceste animale domestice încă de la începutul istoriei omenirii. Scripturile nu ne spun dacă oamenii din perioada antediluviană au folosit laptele de animale în alimentaţie, însă chiar şi vegetarienii folosesc lâna. În plus, când o oaie moare, pielea ei poate fi folosită în diverse scopuri utile. De exemplu, ştim că Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi Evei „haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele“. — Geneza 3:21.

În orice caz, este logic să credem că, la început, Cain şi Abel au lucrat împreună în bună înţelegere. Fiecare dintre ei producea ceva de care ceilalţi membri ai familiei aveau nevoie pentru a se hrăni şi a se îmbrăca.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

„Lucrările lui [Cain] erau rele, dar ale fratelui său erau drepte“