Relatare autobiografică

Iehova ne-a învăţat ce înseamnă răbdarea şi perseverenţa

RELATARE DE ARISTOTELIS APOSTOLIDIS

Străjuit de colinele din nordul munţilor Caucaz, Peatigorsk este un oraş rusesc cunoscut pentru izvoarele sale de apă minerală şi pentru clima sa blândă. Aici m-am născut eu, în 1929, printre refugiaţii greci. Zece ani mai târziu, după regimul de teroare şi epurare etnică stalinist, am ajuns din nou refugiaţi, fiind obligaţi să ne mutăm în Grecia.

DUPĂ ce ne-am mutat în Pireu (Grecia), cuvântul „refugiat“ a căpătat cu totul alt sens pentru noi. Ne simţeam complet străini. Eu şi fratele meu purtăm numele a doi mari filozofi greci, Socrate şi Aristotel, însă rareori ne spunea cineva pe nume. Toţi ne spuneau „micii ruşi“.

La scurt timp după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, mama noastră dragă a murit. Pierderea ei ne-a tulburat profund, deoarece ea fusese sufletul familiei noastre. Întrucât a fost bolnavă o vreme, am învăţat să fac multe treburi gospodăreşti. Această instruire mi-a fost de mare folos mai târziu în viaţă.

Război şi eliberare

Războiul, ocupaţia nazistă şi bombardamentele necontenite ale forţelor Aliaţilor făceau ca fiecare zi să pară că e ultima. Sărăcia şi foametea secerau multe vieţi. De la vârsta de 11 ani a trebuit să muncesc din greu alături de tatăl meu pentru a ne întreţine familia, formată din trei membri. Din cauză că nu cunoşteam  bine limba greacă, precum şi din cauza războiului şi a urmărilor lui, instruirea mea laică a avut de suferit.

Grecia s-a aflat sub ocupaţie germană până în octombrie 1944. La scurt timp după aceea, i-am întâlnit pe Martorii lui Iehova. În acele vremuri de disperare şi suferinţă, speranţa biblică a unui viitor luminos sub domnia Regatului lui Dumnezeu mi-a atins inima (Psalmul 37:29). Promisiunea divină referitoare la o viaţă veşnică, în condiţii paşnice, aici, pe pământ, s-a dovedit a fi un adevărat balsam pentru rănile mele (Isaia 9:7). În 1946, eu şi tata ne-am botezat ca simbol al dedicării noastre lui Iehova.

Anul următor, am primit plin de bucurie prima mea însărcinare în congregaţie. Fusesem numit slujitor cu revistele în cea de-a doua congregaţie formată în Pireu. Teritoriul nostru se întindea din Pireu până la Eleusis, pe o distanţă de aproximativ 50 de kilometri. În acea perioadă, în congregaţie slujeau mulţi fraţi unşi cu spirit. Am avut privilegiul de a colabora cu ei şi de a învăţa de la ei. Îmi plăcea să fiu în compania lor deoarece relatau numeroase experienţe prin care scoteau în evidenţă eforturile energice ce trebuiau depuse în lucrarea de predicare. Modul lor de viaţă arăta cu claritate că, pentru a-i sluji lui Iehova cu fidelitate, este necesară multă răbdare şi perseverenţă (Faptele 14:22). Cât de fericit sunt că, în prezent, în această zonă există peste 50 de congregaţii ale Martorilor lui Iehova!

O încercare neaşteptată

Ceva mai târziu, am cunoscut-o pe Eleni, o tânără creştină atrăgătoare şi zeloasă, din oraşul Patras. Ne-am logodit la sfârşitul anului 1952. Însă, după câteva luni, Eleni s-a îmbolnăvit grav. Medicii i-au găsit o tumoră pe creier, iar starea sănătăţii ei s-a agravat. Trebuia să fie operată imediat. După multe eforturi, am reuşit să găsim în Atena un medic care, în pofida mijloacelor medicale inadecvate din acele timpuri, a fost dispus să ne respecte convingerile religioase şi să o opereze fără sânge (Leviticul 17:10–14; Faptele 15:28, 29). După operaţie, medicii au fost optimişti, dar nu excludeau posibilitatea unei recidive, având rezerve faţă de perspectivele logodnicei mele.

Ce aveam să fac în această situaţie? Având în vedere schimbările intervenite, să fi rupt logodna şi să mă fi absolvit de orice obligaţie? Nicidecum! Logodna este o promisiune, şi voiam ca „da“ al meu să însemne „da“ (Matei 5:37). Nu mi-am permis nici un moment să gândesc altfel. Fiind îngrijită de sora ei mai mare, Eleni s-a refăcut într-o oarecare măsură şi ne-am căsătorit în decembrie 1954.

Trei ani mai târziu, boala a recidivat. Acelaşi medic a operat-o pe Eleni din nou. De data asta, pentru a înlătura complet tumora, el a făcut o operaţie pe creier mai invazivă. În urma ei, soţia mea a rămas parţial paralizată, iar centrul vorbirii i-a fost grav afectat. Această situaţie ne-a ridicat noi şi complicate probleme. Chiar şi cele mai simple sarcini au devenit pentru soţia mea obstacole greu de trecut. Din cauza deteriorării sănătăţii ei, a trebuit să facem unele schimbări radicale în  viaţa noastră de fiecare zi. Mai mult decât orice, a fost necesară foarte multă răbdare şi perseverenţă.

Lucrurile învăţate de la mama s-au dovedit a fi acum deosebit de valoroase. În fiecare dimineaţă pregăteam tot ce era necesar pentru masă, iar Eleni gătea. Adesea invitam la masă fie miniştri cu timp integral, fie persoane cu care studiam Biblia sau fraţi mai nevoiaşi din congregaţie. Toţi ne spuneau că aceste mese erau într-adevăr delicioase! O ajutam pe Eleni şi la alte treburi gospodăreşti, casa fiindu-ne astfel întotdeauna curată şi ordonată. Această situaţie deosebit de grea avea să dureze 30 de ani.

Zel în pofida infirmităţii

Iubirea pe care soţia mea o avea pentru Iehova şi zelul cu care-i slujea nu au putut fi slăbite de nimic, ceea ce ne-a impresionat foarte mult atât pe mine, cât şi pe alţii. Cu timpul, în urma unor eforturi stăruitoare, Eleni a început să se exprime folosind un vocabular foarte limitat. Îi făcea o deosebită plăcere să le prezinte oamenilor pe stradă vestea bună pe care o conţine Biblia. Când călătoream în interes de serviciu, o luam cu mine şi parcam maşina într-o zonă aglomerată. Ea deschidea fereastra maşinii şi le oferea trecătorilor exemplare ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Odată a plasat 80 de reviste în două ore. Foarte adesea epuiza toate revistele vechi din stocul congregaţiei. Eleni participa cu regularitate şi la alte forme ale lucrării de predicare.

Pe toată perioada bolii ei, a venit întotdeauna cu mine la întruniri. Niciodată nu a lipsit de la vreun congres, nici chiar atunci când a trebuit să călătorim peste hotare din cauza persecuţiilor la care erau supuşi Martorii lui Iehova din Grecia. În pofida limitelor impuse de boală, ea a asistat cu bucurie la congrese ţinute în Austria, Germania, Cipru şi în alte ţări. Eleni nu s-a plâns niciodată şi nici nu a devenit pretenţioasă, chiar dacă, uneori, îi era greu din cauza responsabilităţilor tot mai multe pe care le aveam în serviciul lui Iehova.

În ceea ce mă priveşte, această situaţie mi-a dat ocazia de a cultiva răbdare şi perseverenţă. Am simţit mereu ajutorul lui Iehova. Fraţii şi surorile au făcut adevărate sacrificii pentru a ne ajuta în orice mod posibil, iar medicii ne-au sprijinit cu amabilitate. În toţi aceşti ani grei, nu ne-a lipsit niciodată strictul necesar, chiar dacă, din cauza situaţiei dificile, îmi era imposibil să lucrez cu normă întreagă. Întotdeauna am pus interesele lui Iehova şi serviciul său pe primul plan în viaţă. — Matei 6:33.

Mulţi au întrebat ce anume ne-a susţinut pe parcursul acestei perioade de încercări. Privind înapoi, îmi dau seama că studiul biblic personal, rugăciunile fierbinţi adresate lui Dumnezeu, asistarea cu regularitate la întrunirile creştine şi participarea cu zel la lucrarea  de predicare ne-au dat putere să perseverăm cu răbdare. Aveam mereu în minte cuvintele încurajatoare din Psalmul 37:3–5: „Încrede-te în DOMNUL şi fă binele; . . . DOMNUL să-ţi fie desfătarea . . . Încredinţează-ţi DOMNULUI calea, încrede-te în El şi El va lucra!“ Un alt text care s-a dovedit preţios pentru noi a fost Psalmul 55:22: „Aruncă-ţi sarcina asupra DOMNULUI şi El te va sprijini!“ Asemenea unui copil care se încrede fără rezerve în tatăl lui, nu numai că ne-am aruncat sarcinile asupra lui Iehova, dar l-am şi lăsat pe el să le poarte. — Iacov 1:6.

În ziua de 12 aprilie 1987, în timp ce soţia mea predica în faţa casei noastre, poarta grea de fier s-a închis în spatele ei, aruncând-o pe trotuar şi rănind-o grav. În urma căzăturii a intrat în comă şi a rămas în această stare timp de trei ani. A murit la începutul anului 1990.

Fac tot ce pot în serviciul lui Iehova

În 1960 am fost numit să slujesc ca serv de congregaţie în Nikaia, Pireu. De atunci am avut privilegiul de a sluji în mai multe congregaţii din acest oraş. Deşi niciodată nu am avut copii, am avut bucuria de a ajuta mulţi copii spirituali să devină fermi în adevăr. Unii dintre ei slujesc în prezent ca bătrâni de congregaţie, slujitori ministeriali, pionieri şi membri ai familiei Betel.

După reinstaurarea democraţiei în Grecia, în 1975, Martorii lui Iehova au putut să-şi ţină congresele în libertate, nemaifiind obligaţi să se ascundă în păduri. Experienţa acumulată de unii dintre noi pe timpul când organizam congrese peste hotare s-a dovedit acum inestimabilă. Astfel, am avut bucuria şi privilegiul de a sluji în numeroase comitete de congres timp de mai mulţi ani.

Apoi, în 1979, s-au făcut pregătiri pentru a se construi prima sală de congrese din Grecia, la marginea Atenei. Am fost însărcinat să ajut la organizarea şi finalizarea acestui uriaş proiect de construcţii. Această activitate a necesitat şi ea multă răbdare şi perseverenţă. Lucrând timp de trei ani cu sute de fraţi şi surori cu spirit de sacrificiu, între noi s-a format o puternică legătură de iubire şi unitate. Amintirile legate de acest proiect sunt scrise cu litere de neşters în inima mea.

Satisfacerea necesităţilor spirituale ale deţinuţilor

Câţiva ani mai târziu, s-a ivit o nouă posibilitate de a predica. În apropierea teritoriului congregaţiei noastre, în Korydallos, se află una dintre cele mai mari închisori din Grecia. Din aprilie 1991 sunt numit să vizitez săptămânal această închisoare ca ministru al Martorilor lui Iehova. Aici mi se permite să conduc studii biblice şi întruniri creştine cu deţinuţii care manifestă interes faţă de adevăr. Mulţi dintre ei au făcut schimbări majore, lucru ce dovedeşte extraordinara putere a Cuvântului lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Aceste schimbări i-au impresionat atât pe membrii personalului închisorii, cât şi pe alţi deţinuţi. Unii deţinuţi cu care am studiat Biblia au fost eliberaţi, iar în prezent sunt proclamatori ai veştii bune.

Am studiat un timp cu trei dintre cei mai renumiţi traficanţi de droguri. Odată cu progresele spirituale făcute, au început să vină la studiul biblic bărbieriţi, cu părul pieptănat şi purtând cămaşă şi cravată, chiar dacă erau în mijlocul lui august — una dintre cele mai călduroase luni din Grecia! Directorul închisorii, gardianul-şef şi alţi angajaţi au ieşit în grabă din birourile lor pentru a vedea acest fenomen. Nu şi-au putut crede ochilor!

În partea penitenciarului rezervată femeilor a avut loc o altă experienţă încurajatoare. S-a început un studiu cu o femeie condamnată la închisoare pe viaţă pentru omucidere. Era cunoscută pentru spiritul ei de răzvrătire. Însă, nu după mult timp, adevărul biblic pe care-l învăţa a schimbat-o atât de mult, încât mulţi  au spus că s-a transformat din leu în miel (Isaia 11:6, 7)! A câştigat repede respectul şi încrederea directorului închisorii. M-am bucurat văzând că face progrese spirituale frumoase, iar apoi că se dedică lui Iehova.

Ajutarea celor infirmi şi a celor în vârstă

Fiind martor la lunga luptă purtată de soţia mea cu boala, am devenit mai sensibil la necesităţile celor bolnavi şi ale celor în vârstă. Articolele care ne îndemnau să le acordăm un ajutor iubitor acestor persoane îmi stârneau de fiecare dată interesul când apăreau în publicaţiile noastre. Preţuiam aceste articole şi am început să le colecţionez. Cu trecerea anilor, în dosarul în care le păstrez s-au adunat peste o sută de pagini. Primul articol din colecţie este „Să arătăm consideraţie faţă de cei în vârstă şi faţă de cei suferinzi“, apărut în ediţia engleză a Turnului de veghere din 15 iulie 1962. Multe dintre aceste articole arătau că este bine ca fiecare congregaţie să le acorde celor bolnavi şi celor înaintaţi în vârstă un ajutor organizat. — 1 Ioan 3:17, 18.

Bătrânii au alcătuit un grup de fraţi şi surori care s-au pus la dispoziţie pentru a se îngriji de necesităţile celor bolnavi şi înaintaţi în vârstă din congregaţia noastră. I-am organizat pe voluntari în mai multe echipe: cei care puteau da ajutor pe parcursul zilei, cei care puteau oferi ajutor în timpul nopţii, cei care puteau asigura transportul şi cei care erau disponibili 24 de ore din 24. Aceştia din urmă formau un fel de echipă de intervenţie.

Rezultatele acestor eforturi au fost încurajatoare. De exemplu, o soră bolnavă care locuia singură a fost găsită inconştientă pe podea în timpul uneia dintre vizitele zilnice care i se făceau. Am anunţat o soră care locuia în apropiere şi care avea maşină. Ea a dus-o pe sora bolnavă la spital într-un timp record de numai zece minute! Medicii au spus că acest lucru i-a salvat viaţa!

Recunoştinţa pe care cei suferinzi, precum şi bătrânii o arată faţă de membrii grupului oferă multă satisfacţie. Speranţa de a trăi alături de aceşti fraţi şi surori în noul sistem al lui Dumnezeu în alte condiţii de viaţă ne mângâie inima. Iar faptul de a şti că au fost ajutaţi să persevereze graţie sprijinului pe care l-au primit în timpul suferinţelor lor este o altă recompensă.

Perseverenţa a dat roade

În prezent slujesc ca bătrân într-o congregaţie din Pireu. În pofida vârstei înaintate şi a problemelor de sănătate, sunt bucuros că pot încă să particip la activităţile congregaţiei.

De-a lungul anilor, situaţiile dificile, încercările greu de trecut şi evenimentele neprevăzute au pretins o perseverenţă ieşită din comun. Însă Iehova mi-a dat întotdeauna puterea necesară pentru a depăşi aceste probleme. De repetate ori am constatat cât de adevărate sunt cuvintele psalmistului: „Ori de câte ori am zis: «Mi se clatină piciorul!», bunătatea Ta, DOAMNE, m-a sprijinit. Când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu, mângâierile Tale îmi desfătează sufletul“. — Psalmul 94:18, 19.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Împreună cu soţia mea, Eleni, după cea de-a doua operaţie, în 1957

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

La un congres din Nürnberg (Germania), în 1969

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Grupul de fraţi şi surori care îi ajutau pe bolnavi şi pe cei în vârstă