Îmbălsămarea — Poate fi practicată de creştini?

Fiind pe moarte, fidelul patriarh Iacov şi-a exprimat această ultimă dorinţă: „Să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei, în peştera care este în terenul hetitului Efron, în peştera din terenul Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, în ţara Canaan“. — Geneza 49:29–31.

IOSIF a onorat cererea tatălui său recurgând la un obicei răspândit în acele timpuri în Egipt. El le-a poruncit „doctorilor care erau în serviciul lui să îmbălsămeze pe tatăl său“. Potrivit relatării din Geneza capitolul 50, doctorii au pregătit trupul în 40 de zile, timpul rezervat de obicei în acest scop. Îmbălsămarea lui Iacov a făcut posibil ca marea caravană formată din membrii familiei şi din demnitari egipteni, care se deplasa încet, să străbată aproximativ 400 de kilometri pentru a duce trupul neînsufleţit al lui Iacov la Hebron, unde trebuia să fie înmormântat. — Geneza 50:1–14.

Ar fi posibil ca într-o bună zi să fie găsit corpul îmbălsămat al lui Iacov? Şansele sunt foarte mici. Israelul era o ţară bine irigată, ceea ce înseamnă că pot fi descoperite puţine tipuri de obiecte arheologice (Exodul 3:8). S-au păstrat foarte multe obiecte antice de metal şi de piatră, însă majoritatea obiectelor din materiale care se degradează mai uşor, cum ar fi cele de pânză şi de piele, dar şi corpurile îmbălsămate, nu au rezistat umezelii şi vicisitudinilor vremii.

Dar ce este îmbălsămarea? De ce s-a practicat acest obicei? Poate fi el practicat de creştini?

Originea acestui obicei

Îmbălsămarea poate fi definită drept conservarea unui cadavru de om sau de animal. În general, istoricii sunt de acord că obiceiul îmbălsămării îşi are originea în Egipt şi că a fost practicat în antichitate şi de asirieni, sciţi şi perşi. Probabil că prima dată când îmbălsămarea a stârnit interesul egiptenilor şi aceştia au încercat s-o practice a fost odată cu descoperirea în nisipul deşertului a unor corpuri înmormântate şi conservate în mod natural. Datorită nisipului, corpul nu putea fi afectat de umezeală şi de aer şi, prin urmare, probabilitatea ca acesta să se descompună era mică. Unii au emis ipoteza că egiptenii au început să practice îmbălsămarea după ce au observat că trupurile moarte se conservau datorită natronului (carbonat de sodiu), un alcaliu care se găseşte din abundenţă în Egipt şi în zonele învecinate.

 Scopul îmbălsămătorului este pur şi simplu de a opri procesul bacteriologic natural care începe la câteva ore după moarte şi provoacă descompunerea cadavrului. Dacă acest proces poate fi prevenit, descompunerea nu va mai avea loc sau cel puţin va fi încetinită în mod considerabil. În acest sens sunt necesare trei lucruri: să se păstreze cât mai bine înfăţişarea corpului, să se prevină putrefacţia şi să se protejeze cadavrul de insecte.

Anticii egipteni îşi îmbălsămau morţii îndeosebi din motive religioase. Concepţia lor despre viaţa de după moarte reflecta puternica dorinţă de a rămâne în legătură cu lumea fizică. Ei credeau că aveau să-şi folosească trupul toată eternitatea şi aveau să fie readuşi la viaţă. Deşi îmbălsămarea era foarte răspândită, până în prezent nu s-a găsit nici o consemnare egipteană care să descrie cum se făcea ea. Cel mai semnificativ document este cel al istoricului grec Herodot, din secolul al V-lea î.e.n. Cu toate acestea, nu s-au înregistrat mari succese când s-a încercat să se obţină aceleaşi rezultate urmând instrucţiunile furnizate de Herodot.

Poate fi practicată de creştini?

Iacov a fost îmbălsămat de persoane care aveau convingeri diferite de ale lui. Însă este greu de crezut că, atunci când a dat corpul tatălui său doctorilor, Iosif ar fi cerut să fie rostite rugăciunile şi să fie urmate ritualurile care însoţeau, după cât se pare, majoritatea îmbălsămărilor făcute în Egipt în acele timpuri. Atât Iacov, cât şi Iosif aveau o credinţă puternică (Evrei 11:21, 22). În Scripturi nu se vorbeşte în mod dezaprobator despre conservarea trupului neînsufleţit al lui Iacov, deşi se pare că aceasta nu a fost făcută la porunca lui Iehova. Îmbălsămarea lui Iacov nu trebuia să fie un precedent pentru naţiunea Israel sau pentru congregaţia creştină. De fapt, în Cuvântul lui Dumnezeu nu există instrucţiuni specifice în această privinţă. După ce Iosif a fost îmbălsămat în Egipt, în Scripturi nu se mai face nici o referire la această practică. — Geneza 50:26.

Starea rămăşiţelor umane descoperite în mormintele din Palestina demonstrează că israeliţii nu aveau obiceiul să îmbălsămeze morţii sau, cel puţin, nu-i îmbălsămau în vederea unei conservări îndelungate. De exemplu, Lazăr nu a fost îmbălsămat. Deşi a fost înfăşurat în pânză, au existat unele temeri când piatra de la intrarea în mormânt a fost dată la o parte. Întrucât Lazăr era mort de patru zile, sora lui era sigură că, atunci când se va deschide mormântul, avea să fie un miros neplăcut. — Ioan 11:38–44.

A fost Isus Cristos îmbălsămat? Relatările evanghelice nu susţin această ipoteză. În acel timp, evreii aveau obiceiul să pregătească corpul cu mirodenii şi uleiuri parfumate înainte de a-l îngropa. De exemplu, pentru corpul lui Isus, Nicodim a oferit o cantitate mare de mirodenii (Ioan 19:38–42). De ce o cantitate atât de mare? Probabil că iubirea sinceră şi respectul faţă de Isus l-au îndemnat să fie generos. Însă nu trebuie să tragem concluzia că mirodeniile au fost folosite pentru a conserva corpul.

Ar trebui un creştin să respingă obiceiul îmbălsămării? Realişti fiind, îmbălsămarea este pur şi simplu o amânare a inevitabilului. Suntem din ţărână, iar la moarte ne întoarcem în ţărână (Geneza 3:19). Dar cât timp va trece de la momentul decesului până la înmormântare? Dacă membrii familiei sau prietenii vin de la distanţă şi doresc să vadă corpul neînsufleţit, fără îndoială că acesta va trebui îmbălsămat într-o anumită măsură.

 Aşadar, din punct de vedere biblic, nu trebuie să ne îngrijorăm dacă legile locale cer ca trupul să fie îmbălsămat sau dacă membrii familiei doresc acest lucru. Morţii „nu ştiu nimic“ (Eclesiastul 9:5). Dacă sunt în memoria lui Dumnezeu, ei vor fi înviaţi în lumea nouă promisă de el. — Iov 14:13–15; Faptele 24:15; 2 Petru 3:13.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 31]

ÎMBĂLSĂMAREA — ÎN TRECUT ŞI ÎN PREZENT

În Egiptul antic, modul de îmbălsămare a unui corp depindea de poziţia socială a familiei defunctului. O familie prosperă probabil că alegea următoarea procedură:

Creierul era extras prin nări cu ajutorul unui instrument metalic. După aceea, craniul era tratat cu anumite substanţe. Următorul pas era scoaterea tuturor organelor interne, cu excepţia inimii şi a rinichilor. Pentru a ajunge în cavitatea abdominală, trebuia făcută o incizie în corp, dar acest lucru era considerat un păcat. Ca să evite această problemă spinoasă, îmbălsămătorii egipteni desemnau pentru a face incizia o persoană numită „tăietor“. Întrucât pentru această aşa-numită crimă era blestemat şi împroşcat cu pietre, tăietorul fugea imediat după ce făcea incizia.

Cavitatea abdominală era golită, iar după aceea era spălată bine. Iată ce a scris istoricul Herodot: „Ei umpleau cavitatea cu cea mai curată smirnă măcinată, cu scorţişoară şi cu tot felul de mirodenii, în afară de tămâie, iar apoi o coseau la loc“.

După aceea, corpul era pus să se usuce într-o baie de natron, unde rămânea 70 de zile. Apoi, era spălat şi înfăşurat bine în pânză de in. Pânza de in era impregnată cu răşină sau cu o substanţă vâscoasă ce servea ca adeziv, iar mumia era pusă într-un sarcofag de lemn de forma trupului, bogat ornamentat.

Astăzi, îmbălsămarea poate fi efectuată în doar câteva ore. De obicei este făcută prin introducerea în vene şi în artere, precum şi în cavitatea abdominală şi toracică a unei cantităţi corespunzătoare de substanţe pentru îmbălsămare. De-a lungul anilor, au apărut şi au fost folosite tot felul de soluţii. Însă, din motive economice şi de siguranţă, cel mai mult se foloseşte formaldehida.

[Legenda fotografiei]

Sarcofagul de aur al regelui Tutankhamon