Relatare autobiografică

Am fost întărit de fraternitatea mondială

RELATARE DE THOMSON KANGALE

La 24 aprilie 1993 am fost invitat la programul de dedicare a noului complex de filială din Lusaka (Zambia), format din 13 clădiri. Întrucât aveam probleme locomotorii, sora care ne-a fost ghid când am făcut turul clădirilor m-a întrebat cu amabilitate: „Ai vrea să luăm un scaun ca să te aşezi când oboseşti?“ Deşi era albă, faptul că eu eram de culoare nu a contat pentru ea. Profund mişcat, i-am mulţumit pentru interesul ei, deoarece astfel am putut să vizitez toate clădirile filialei.

DE-A lungul anilor, experienţe de genul acesta mi-au încălzit sufletul, întărindu-mi convingerea că iubirea, despre care Isus a spus că avea să-i identifice pe adevăraţii creştini, este vie în rândul Martorilor lui Iehova (Ioan 13:35; 1 Petru 2:17). Daţi-mi voie să vă povestesc cum am ajuns să-i cunosc pe aceşti creştini chiar în anul 1931, când şi-au exprimat public dorinţa de a fi identificaţi cu numele biblic de Martori ai lui Iehova. — Isaia 43:12.

Îmi încep ministerul în Africa

În noiembrie 1931 — când aveam 22 de ani şi locuiam în oraşul Kitwe, situat în regiunea „Copperbelt“ din Rhodezia de Nord (azi, Zambia) —, un prieten din echipa mea de fotbal mi-a făcut cunoştinţă cu Martorii. După ce am asistat la câteva întruniri de-ale lor, am scris o scrisoare filialei din Cape Town (Africa de Sud), cerând manualul de studiere a Bibliei intitulat  Harpa lui Dumnezeu *. Întrucât cartea era în engleză, iar eu nu ştiam prea bine această limbă, mi-a fost greu s-o înţeleg.

Regiunea „Copperbelt“, situată la circa 240 km sud-vest de lacul Bangweulu, se învecinează cu zona în care am copilărit. În această regiune vin foarte multe persoane din alte provincii pentru a lucra la minele de cupru. Mai multe grupuri de Martori se întruneau aici în mod regulat pentru a studia Biblia. Mai târziu m-am mutat din Kitwe în oraşul Ndola, aflat în apropiere, unde m-am asociat cu un grup de Martori. În acea perioadă eram căpitanul echipei de fotbal „Prinţul de Wales“. De asemenea, eram servitor în casa unui director al African Lakes Corporation, o companie care avea o reţea de magazine în centrul Africii; acest director făcea parte dintr-o familie de albi.

Aveam o instruire limitată, iar puţinele cunoştinţe de limbă engleză mi le însuşisem de la europenii pentru care lucram. Însă doream să beneficiez de mai multă instruire laică; prin urmare, am făcut o cerere pentru a urma cursurile şcolii din Plumtree (Rhodezia de Sud, azi Zimbabwe). Cu toate astea, am mai scris o scrisoare filialei din Cape Town, în care menţionam că primisem cartea Harpa lui Dumnezeu şi că doream să-i slujesc lui Iehova fără distragere.

Am rămas surprins de răspunsul primit: „Apreciem dorinţa ta de a-i sluji lui Iehova. Te încurajăm să te rogi în această privinţă, iar Iehova te va ajuta să înţelegi mai bine adevărul şi îţi va găsi un loc în serviciul său“. Am citit şi am răscitit scrisoarea. I-am întrebat pe unii Martori ce trebuia să fac. „Dacă într-adevăr doreşti să-i slujeşti lui Iehova, nu sta pe gânduri“, mi-au spus ei.

O săptămână întreagă m-am rugat cu privire la aceasta şi, în cele din urmă, m-am hotărât să renunţ la instruirea laică şi să mă concentrez asupra studiului biblic cu Martorii. Anul următor, în ianuarie 1932, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova Dumnezeu prin botezul în apă. După ce m-am mutat din Ndola în Luanshya, un oraş învecinat, am cunoscut-o pe Jeanette, o colaboratoare creştină care avea un băiat şi o fată. În septembrie 1934 ne-am căsătorit.

Treptat, am făcut progrese spirituale, iar în 1937 am început ministerul cu timp integral. La scurt timp după aceea am fost numit ministru itinerant (în prezent, supraveghetorul de circumscripţie). Supraveghetorii itineranţi vizitează congregaţiile Martorilor lui Iehova pentru a le întări din punct de vedere spiritual.

Perioada de început a lucrării de predicare

În ianuarie 1938 am fost trimis la un conducător african pe nume Sokontwe, care ceruse să fie vizitat de Martorii lui Iehova. Am călătorit trei zile cu bicicleta până la  el. Când i-am spus că vizita mea se datora scrisorii pe care o trimisese filialei din Cape Town, el şi-a exprimat în mod sincer recunoştinţa.

Am mers din colibă în colibă pentru a-i invita pe oamenii din comunitatea lui la insaka (baraca publică). Apoi eu am vorbit mulţimii adunate. Drept rezultat, s-au iniţiat multe studii biblice. Conducătorul satului şi ajutorul lui au fost primii supraveghetori ai congregaţiilor care s-au format aici. În prezent există peste 50 de congregaţii în această zonă, cunoscută acum sub numele de districtul Samfya.

Între anii 1942 şi 1947 am slujit în regiunea lacului Bangweulu. Stăteam câte zece zile în fiecare congregaţie. Întrucât erau puţini lucrători la secerişul spiritual, am avut aceleaşi sentimente ca Domnul nostru, Isus Cristos, care a spus: „Da, secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Stăpânul secerişului să facă să iasă lucrători la secerişul său“ (Matei 9:36–38). În acea perioadă de început nu era deloc uşor să călătoreşti dintr-un loc în altul. De aceea, în timp ce vizitam congregaţiile, Jeanette rămânea de obicei în Luanshya cu copiii. Eu şi Jeanette am mai avut doi copii, însă unul dintre ei a murit la numai zece luni de la naştere.

Erau puţine automobile în acea vreme şi, bineînţeles, puţine drumuri. Într-o zi am luat bicicleta lui Jeanette şi am pornit într-o călătorie de 200 km. Uneori când aveam de traversat un râu mai mic îmi luam bicicleta în spate; cu o mână o ţineam, iar cu cealaltă înotam. În paranteză fie spus, numărul Martorilor a crescut considerabil în Luanshya, iar, în 1946, la Comemorarea morţii lui Cristos au asistat 1850 de persoane.

Opoziţia faţă de lucrarea noastră

Odată, în timpul celui de-al doilea război mondial, am fost chemat la biroul prefectului din Kawambwa. El mi-a spus: „Să nu mai foloseşti cărţile Societăţii Watch Tower, deoarece acum sunt interzise. Dar îţi pot da unele materiale pe baza cărora să scrii alte cărţi pentru lucrarea ta“.

„Sunt mulţumit cu publicaţiile pe care le avem“, i-am răspuns eu. „Nu-mi trebuie altceva.“

„Nu-i cunoşti pe americani“, a spus el. (În acea perioadă, publicaţiile noastre erau tipărite în Statele Unite.) „Te vor trage pe sfoară.“

„Nu, cei cu care colaborez nu vor face asta“, i-am răspuns eu.

„Nu ţi-ai putea îndemna congregaţiile să doneze bani ca să ne ajute în război, cum fac celelalte religii?“, m-a întrebat el apoi.

„E treaba agenţilor guvernamentali“, am zis eu.

„Ştii ce, mai bine du-te acasă şi mai gândeşte-te“, a spus prefectul.

„În Exodul 20:13 şi 2 Timotei 2:24, Biblia ne porunceşte să nu ucidem şi să nu fim agresivi“, i-am răspuns eu.

Deşi mi s-a permis să plec, mai târziu am fost chemat la biroul prefectului din Fort Rosebery, oraş cunoscut în prezent sub numele de Mansa. „Te-am chemat să te informăm că guvernul a interzis cărţile voastre“, mi-a spus el.

„Da. Am auzit“, am zis eu.

„Atunci du-te în toate congregaţiile tale şi spune-le oamenilor cu care te închini să vină şi să aducă toate cărţile. Ai înţeles?“

„Nu e treaba mea“, am răspuns eu. „Agenţii guvernamentali trebuie să se ocupe de asta.“

O vizită care a dat rezultate

Am continuat să predicăm şi după război. În 1947, la încheierea vizitei într-o congregaţie din satul Mwanza, m-am interesat unde puteam să beau un ceai. Am fost îndrumat la dl Nkonde, care avea o ceainărie. Dl Nkonde şi soţia sa m-au primit cu căldură. L-am întrebat pe dl Nkonde dacă dorea să citească, în timp ce eu îmi sorbeam ceaiul, un capitol din cartea „Let God Be True“ („Dumnezeu să fie găsit adevărat“), intitulat „Iadul, un loc al odihnei în speranţă“.

„Aşadar, ce credeţi că este iadul?“, l-am întrebat după ce mi-am băut ceaiul. El a fost foarte impresionat de cele citite şi a început să  studieze Biblia cu Martorii, iar, mai târziu, el şi soţia lui s-au botezat. Deşi astăzi el nu mai este Martor, soţia sa şi câţiva dintre copiii lor i-au rămas fideli lui Iehova. De fapt, Pilney, fiica lor, slujeşte la filiala din Zambia a Martorilor lui Iehova. Mama lui Pilney, mult înaintată în vârstă, e şi acum o Martoră fidelă.

O scurtă vizită în estul Africii

Apoi, am primit o nouă repartiţie — Tanganyika (azi, Tanzania) — din partea filialei noastre din Rhodezia de Nord, înfiinţată la începutul anului 1948 în Lusaka. Un Martor ne-a însoţit pe mine şi pe soţia mea în călătoria pe care am făcut-o pe jos prin ţinuturi muntoase. Călătoria a durat trei zile şi a fost istovitoare. Eu am cărat un teanc de cărţi, soţia mea a dus hainele, iar fratele care era cu noi a transportat lenjeria de pat.

În martie 1948 am sosit în Mbeya. Fraţii de aici aveau nevoie de mult ajutor pentru a face schimbări şi a se conforma îndeaproape învăţăturilor Bibliei. De exemplu, noi eram cunoscuţi în zonă drept „oamenii Turnului de veghere“. Deşi acceptaseră numele de Martori ai lui Iehova, fraţii nu l-au făcut cunoscut celorlalţi oameni. În plus, unii Martori trebuiau să abandoneze anumite obiceiuri legate de cultul morţilor. Însă, pentru mulţi, cea mai grea schimbare a fost legalizarea căsătoriei lor, pentru a fi onorabilă înaintea tuturor. — Evrei 13:4.

Mai târziu am avut privilegiul de a sluji în alte zone din estul Africii, inclusiv în Uganda. Am petrecut circa 6 săptămâni în Entebbe şi Kampala, unde multe persoane au fost ajutate să acumuleze cunoştinţe despre adevărul biblic.

Primesc invitaţia de a merge la New York

După ce am slujit o perioadă în Uganda, la începutul anului 1956 am mers la Dar es Salaam, capitala Tanganyikăi. Când am sosit acolo am primit o scrisoare de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova. Eram informat că puteam participa la un congres internaţional care avea să se ţină în perioada 27 iulie–3 august 1958, la New York. Scrisoarea cuprindea şi unele îndrumări despre pregătirile pe care urma să le fac. Cred că vă daţi seama cât de mult m-a bucurat această veste.

A sosit şi momentul plecării. Împreună cu Luka Mwango, un alt supraveghetor itinerant, am călătorit cu avionul de la Ndola la Salisbury (acum Harare), în Rhodezia de Sud, iar de acolo am mers la Nairobi (Kenya). Apoi, am luat avionul spre Londra (Anglia), unde am fost întâmpinaţi cu multă căldură. În acea seară, când am mers la culcare am rămas mult timp treji şi am vorbit despre primirea pe care ne-au făcut-o nouă, nişte africani, fraţii noştri de rasă albă. Acea experienţă a fost foarte încurajatoare pentru noi.

În cele din urmă am ajuns la New York, unde urma să se ţină congresul. Într-una din zilele de congres am prezentat un raport despre activitatea Martorilor lui Iehova din Rhodezia de Nord. În ziua respectivă au fost prezente pe Yankee Stadium şi Polo Grounds din New York aproape 200 000 de persoane. În acea noapte, nu am putut închide ochii gândindu-mă la minunatul privilegiu pe care-l avusesem.

Congresul s-a terminat mult prea repede şi a trebuit să ne întoarcem acasă. Şi de data asta ne-am bucurat de multă ospitalitate din partea  fraţilor şi a surorilor iubitoare din Anglia. Nu vom uita niciodată experienţele din acea călătorie, care ne-au întărit convingerea că membrii poporului lui Iehova, indiferent de rasă sau de naţionalitate, se bucură de o unitate remarcabilă!

Continuu serviciul în pofida încercărilor

În 1967 am fost numit supraveghetor de district, ministru care vizitează circumscripţiile. Numărul Martorilor din Zambia depăşise deja 35 000. Mai târziu, din cauza unor probleme de sănătate, am fost din nou repartizat ca supraveghetor de circumscripţie în regiunea „Copperbelt“. Apoi Jeanette s-a îmbolnăvit, iar în decembrie 1984 a murit, rămânându-i fidelă lui Iehova până la sfârşit.

După moartea ei, am fost foarte îndurerat de reacţia unor rude necredincioase ale soţiei mele, care m-au acuzat că i-am făcut farmece şi că din cauza asta a murit. Însă câţiva care ştiau ce fel de boală avusese Jeanette şi care vorbiseră cu doctorul ei le-au explicat cum stăteau în realitate lucrurile. Apoi m-am confruntat cu o altă încercare. Unele rude mi-au cerut să respect obiceiul numit ukupyanika. În zona din care provin, conform acestui obicei, când o persoană căsătorită moare, partenerul conjugal rămas în viaţă trebuie să întreţină relaţii sexuale cu o rudă apropiată a persoanei decedate. Bineînţeles că am refuzat să fac acest lucru.

În cele din urmă, rudele au încetat să mai facă presiuni asupra mea. I-am fost foarte recunoscător lui Iehova că m-a ajutat să rămân ferm. La o lună după înmormântarea soţiei mele, un frate a venit la mine şi mi-a spus: „Frate Kangale, am fost foarte încurajaţi de exemplul tău. La moartea soţiei tale nu te-ai conformat nici unei tradiţii nepotrivite. Îţi mulţumim mult pentru încurajare“.

O lucrare de seceriş extraordinară

Au trecut 65 de ani de când am început ministerul cu timp integral ca Martor al lui Iehova. Pe parcursul anilor s-au format sute de congregaţii şi s-au construit multe Săli ale Regatului în zonele unde am slujit ca supraveghetor itinerant. Câtă bucurie mi-au adus aceste lucruri! În Zambia, de la cei circa 2 800 de Martori câţi erau în 1943, numărul a crescut la peste 122 000 de proclamatori ai Regatului. Anul trecut, peste 514 000 de persoane au asistat la Comemorare în această ţară, care are mai puţin de 11 000 000 de locuitori.

Iehova continuă să aibă mare grijă de mine. Când am nevoie de îngrijire medicală, un frate mă duce la spital. Congregaţiile încă mă invită să prezint cuvântări biblice, şi astfel am ocazia să petrec momente ziditoare împreună cu fraţii. Congregaţia din care fac parte a luat măsuri ca unele surori să vină pe rând să-mi facă curat în locuinţă, iar unii fraţi se oferă să mă însoţească la întruniri în fiecare săptămână. Sunt sigur că nu m-aş fi bucurat de această grijă iubitoare dacă nu i-aş fi slujit lui Iehova. Îi mulţumesc că mă foloseşte în continuare în ministerul cu timp integral şi îi sunt recunoscător pentru numeroasele responsabilităţi pe care am avut posibilitatea să le îndeplinesc până acum.

Vederea mi-a slăbit, iar când merg pe jos la Sala Regatului trebuie să mă opresc de repetate ori pentru a-mi trage sufletul. Acum, geanta mi se pare mai grea, aşa că iau cu mine la întruniri doar cărţile de care am nevoie. Participarea mea la ministerul de teren se limitează, în mare parte, la conducerea studiilor biblice cu persoanele interesate care vin la mine acasă. Cu toate acestea, îmi aduc aminte cu mare plăcere de anii ce au trecut şi mă bucur mult de creşterea extraordinară care are loc. Am slujit într-un teritoriu unde cuvintele lui Iehova consemnate în Isaia 60:22 au cunoscut o impresionantă împlinire. Iată ce se spune aici: „Cel mai mic se va face o mie şi cel mai neînsemnat un neam puternic. Eu, DOMNUL, voi grăbi aceste lucruri, la timpul lor“. Într-adevăr, am ajuns să fiu martor la împlinirea acestei profeţii nu numai în Zambia, ci pe tot pământul. *

[Note de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 24]

Thomson în faţa filialei din Zambia

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Filiala din Zambia în prezent