Ce s-a întâmplat cu focul iadului?

LA CE vă duce cu gândul cuvântul „iad“? Vă închipuiţi cumva un loc literal cu foc şi pucioasă, un loc al chinului veşnic? Sau consideraţi că este, probabil, o descriere simbolică a unei stări de lucruri?

De secole, conducătorii creştinătăţii cred că păcătoşii sfârşesc, fără îndoială, în iadul de foc, pe care şi-l imaginează ca fiind locul unor suplicii groaznice. Această idee este foarte răspândită în multe alte religii. „Creştinismul a conferit iadului un caracter proverbial, spune U.S.News & World Report, însă el nu deţine monopolul asupra acestei doctrine. Pedeapsa cu chinuri în viaţa de apoi îşi găseşte un corespondent în aproape toate marile religii ale lumii, precum şi în unele culte mai puţin răspândite.“ Credinţa în iad se regăseşte într-un fel sau altul şi la hinduşi, budişti, musulmani, jainişti şi taoişti.

Cu toate acestea, în zilele noastre, unele persoane au o altă concepţie despre iad. „Deşi imaginea tradiţională a infernului are încă putere asupra unora, se mai spune în revista sus-menţionată, au apărut viziuni moderne despre pedeapsa eternă în iad, potrivit cărora aceasta ar fi o stare dezagreabilă de izolare totală, lăsându-se să se înţeleagă că iadul nu este, în fond, chiar atât de fierbinte.“

Revista iezuită La Civiltà Cattolica a scris: „Ideea că prin intermediul demonilor cei condamnaţi sunt supuşi de Dumnezeu la chinuri îngrozitoare, precum arderea în foc, este greşită“. În continuare, revista specifica: „Există iad, însă acesta nu este un loc fizic, ci o stare — este condiţia unei persoane care suferă chinul sufletesc al înstrăinării de Dumnezeu“. În 1999, papa Ioan Paul al II-lea a afirmat: „Iadul nu reprezintă un loc, ci, mai degrabă, starea celor care de bunăvoie se înstrăinează complet de Dumnezeu, sursa vieţii şi a bucuriei“. Referitor la imaginea unui loc arzător atribuită iadului, el a spus: „Ea simbolizează deznădejdea totală şi inutilitatea vieţii fără Dumnezeu“. Dacă papa ar fi prezentat iadul drept „un loc în flăcări unde sălăşluieşte un demon în roşu cu o furcă în mână“, a afirmat istoricul ecleziastic Martin Marty, „oamenii nu ar fi crezut aşa ceva“.

Şi în alte religii au loc schimbări asemănătoare. Într-un raport întocmit de Comisia privind Doctrina Bisericii Anglicane se spunea: „Iadul nu este un chin veşnic, ci decizia finală şi irevocabilă a unei persoane de a avea un mod de viaţă complet opus voinţei lui Dumnezeu, iar în această situaţie singurul sfârşit este nonexistenţa definitivă“.

Catehismul Bisericii Episcopale a Statelor Unite defineşte iadul drept „moarte eternă ca urmare a respingerii lui Dumnezeu“. Potrivit cu U.S.News & World Report, tot mai mulţi oameni promovează ideea că „sfârşitul celor răi este distrugerea, nu suferinţa eternă. . . . [Ei] susţin că  cei ce îl resping definitiv pe Dumnezeu pur şi simplu îşi vor înceta existenţa în «focul mistuitor» al iadului“.

Deşi în prezent se observă tendinţa de a renunţa la ideea existenţei unui iad de foc şi pucioasă, mulţi continuă să creadă că iadul este un loc literal al chinurilor. „Scripturile vorbesc în mod clar despre un loc fizic al chinurilor în foc“, spune Albert Mohler, de la Seminarul Teologic Baptist de Sud din Louisville (Kentucky, SUA). În plus, în raportul The Nature of Hell (Natura iadului), întocmit de Comisia Alianţei Evanghelice, se spune: „Iadul este o trăire conştientă a respingerii şi a chinului“. În continuare, raportul menţionează: „Există mai multe tipuri de pedeapsă şi suferinţă în iad, în funcţie de gravitatea păcatelor comise pe pământ“.

Ne punem din nou întrebarea: Este iadul un loc al chinului veşnic în foc ori un loc al distrugerii? Sau e, pur şi simplu, starea unei persoane înstrăinate de Dumnezeu? Ce este în realitate iadul?

[Chenarul/Ilustraţiile de la pagina 4]

Scurt istoric al focului iadului

CÂND au adoptat aşa-zişii creştini credinţa în focul iadului? Cu mult timp după perioada în care au trăit Isus Cristos şi apostolii. În publicaţia franceză Encyclopædia Universalis se spune: „Apocalipsa lui Petru (secolul al II-lea e.n.) a fost prima scriere creştină [apocrifă] care a descris pedepsele şi chinurile la care sunt supuşi păcătoşii în iad“.

Cu toate acestea, primii Părinţi ai Bisericii aveau păreri diferite cu privire la iad. Iustin Martirul, Clement din Alexandria, Tertulian şi Ciprian au crezut în focul iadului. Origene şi teologul Grigorie din Nissa credeau că iadul era un loc al înstrăinării de Dumnezeu, al suferinţei spirituale. Însă Augustin din Hipona avea convingerea că suferinţa în iad era de natură atât spirituală, cât şi fizică, idee care a fost larg acceptată. „În secolul al V-lea, această doctrină nemiloasă, potrivit căreia păcătoşilor nu li se acordă o a doua şansă după viaţa aceasta, iar focul în care vor pieri nu se va stinge niciodată, era pretutindeni o învăţătură prevalentă“, a scris profesorul J. N. D. Kelly.

În secolul al XVI-lea, reformatori protestanţi ca Martin Luther şi Jean Calvin au văzut în chinul iadului imaginea simbolică a separării veşnice de Dumnezeu. Totuşi, credinţa în iad ca fiind un loc al supliciilor a reapărut în următoarele două secole. Predicatorul protestant Jonathan Edwards obişnuia să răspândească groaza printre americanii coloniali din secolul al XVIII-lea cu descrierile plastice pe care le făcea iadului.

Însă, la scurt timp după aceea, flăcările iadului au început să scadă în intensitate şi să se stingă. „Secolul al XX-lea a adus cu sine dispariţia iadului“, se spune în U.S.News & World Report.

[Ilustraţiile]

Iustin Martirul a crezut în focul iadului

Augustin din Hipona a predat ideea că suferinţa în iad era de natură atât spirituală, cât şi fizică