Relatare autobiografică

‘Bătrână şi sătulă de zile’

RELATARE DE MURIEL SMITH

Am auzit o bătaie puternică în uşa din faţă. Abia sosisem acasă pentru a lua prânzul, după o dimineaţă plină în lucrarea de predicare. Cum îmi era obiceiul, pusesem apă la fiert ca să-mi fac un ceai şi voiam să mă întind pentru o jumătate de oră. Bătăile au continuat cu insistenţă, aşa că m-am dus la uşă să deschid, întrebându-mă cine putea fi la ora aceea. Curând aveam să aflu. Cei doi bărbaţi ce stăteau în pragul casei s-au prezentat drept poliţişti. M-au informat că trebuiau să percheziţioneze casa în căutare de literatură tipărită de Martorii lui Iehova, organizaţie aflată sub interdicţie atunci.

Dar de ce erau Martorii lui Iehova din Australia sub interdicţie şi cum am devenit eu membră a acestei organizaţii? Totul a pornit de la un cadou pe care l-am primit de la mama în 1910, când aveam 10 ani.

FAMILIA noastră locuia într-o căsuţă de lemn în suburbia Crows Nest, din partea de nord a oraşului Sydney. Într-o zi, când m-am întors de la şcoală, am găsit-o pe mama în uşă stând de vorbă cu un bărbat îmbrăcat la costum şi cu o geantă plină cu cărţi. Eram curioasă cine era. După ce mi-am cerut sfioasă scuze, am intrat în casă. Totuşi, la numai câteva minute, mama m-a chemat afară. „Domnul are nişte cărţi foarte interesante despre Scripturi. Pentru că se  apropie ziua ta de naştere, alege ce vrei să primeşti cadou: o rochiţă nouă sau cărţile astea“, mi-a zis mama.

„O, mami, mulţumesc. Vreau cărţile“, i-am răspuns.

Prin urmare, la numai zece ani aveam primele trei volume ale cărţii Studii în Scripturi, scrise de Charles Taze Russell. Bărbatul care venise la uşa noastră i-a spus mamei să mă ajute să înţeleg cărţile, deoarece erau, probabil, prea grele pentru mine. Ea i-a spus că o va face cu plăcere. Din nefericire, la scurt timp după aceea, mama a murit. Tata a avut multă grijă de mine, de fratele meu şi de sora mea. Însă acum trebuia să-mi asum noi responsabilităţi, ceea ce mă copleşea. În curând avea să se întâmple încă o tragedie.

În 1914 a izbucnit primul război mondial, iar, după numai un an, scumpul nostru tată a fost ucis. Rămaşi orfani, eu şi fraţii mei a trebuit să ne despărţim. Fratele şi sora mea au mers să stea la rude, iar eu am fost trimisă la o şcoală catolică cu internat. Aici, uneori mă simţeam foarte singură. Totuşi sunt recunoscătoare că am avut posibilitatea să studiez muzica, şi anume pianul, vechea mea pasiune. Anii au trecut şi am absolvit şcoala. În 1919 m-am căsătorit cu Roy Smith, un agent comercial care vindea instrumente muzicale. În 1920 s-a născut primul nostru copil şi am ajuns să fiu din nou copleşită de grijile vieţii cotidiene. Însă ce s-a întâmplat cu cărţile mele despre care v-am vorbit la început?

O vecină ne împărtăşeşte adevărurile spirituale

În toţi aceşti ani am luat cu mine „cărţile Bibliei“ oriunde am călătorit. Deşi nu le citisem, în adâncul inimii ştiam că ele conţineau un mesaj important. Într-o zi, spre sfârşitul anilor ’20, a venit pe la mine o vecină pe nume Lil Bimson. Am invitat-o în camera de zi, la o ceaşcă de ceai.

„Oo, ai primit cărţile astea?!“, a exclamat ea la un moment dat.

„Ce cărţi?“, am întrebat-o eu nedumerită.

A arătat cu mâna spre volumele Studii în Scripturi de pe raft. Lil mi le-a cerut cu împrumut şi le-a şi luat acasă, citindu-le pe nerăsuflate. Nu după mult timp, şi-a manifestat entuziasmul faţă de cele citite. Lil a făcut rost şi de alte publicaţii de la Studenţii în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Mai mult decât atât, ea nu s-a reţinut să ne împărtăşească şi nouă toate lucrurile învăţate. Una dintre cărţile primite de ea a fost Harpa lui Dumnezeu, care a ajuns în scurt timp şi la familia noastră. Citirea acestui auxiliar biblic a marcat începutul vieţii mele în serviciul lui Iehova. Astfel am găsit în sfârşit răspuns la întrebările fundamentale la care biserica mea nu reuşise să-mi răspundă.

Din fericire, Roy a acordat o atenţie deosebită mesajului biblic şi amândoi am devenit cercetători înflăcăraţi ai Bibliei. Roy fusese francmason, însă acum familia noastră era unită în închinarea pură. De două ori pe săptămână, un frate conducea un studiu biblic cu toată familia noastră. Ne-am simţit şi mai încurajaţi când am început să asistăm la întrunirile Studenţilor în Biblie. Ei se întruneau într-o sală mică, pe care o închiriaseră în suburbia Newtown. În  acea perioadă, în toată ţara erau mai puţin de 400 de Martori, aşa că majoritatea fraţilor trebuiau să parcurgă o mare distanţă pentru a asista la întruniri.

Familia noastră, de exemplu, trebuia să traverseze Portul Sydney. Până în 1932, când a fost construit podul peste Portul Sydney, trebuia să luăm de fiecare dată feribotul. În ciuda cheltuielilor şi a distanţei, am făcut tot posibilul să nu pierdem nici una dintre mesele spirituale pe care ni le oferea Iehova. A meritat efortul de a ne întări în adevăr, întrucât ne aflam în pragul celui de-al doilea război mondial, iar familia noastră avea să îndure multe din cauza adoptării poziţiei de neutralitate.

O perioadă de încercări şi de binecuvântări

La începutul anilor ’30, eu şi familia mea am avut parte de mari bucurii. În 1930 m-am botezat, iar în 1931 am asistat la memorabilul congres la care toţi cei din auditoriu s-au ridicat în picioare şi şi-au exprimat acordul de a adopta minunatul nume de Martori ai lui Iehova. Eu şi Roy ne-am străduit să trăim la înălţimea acestui nume folosind toate metodele de predicare încurajate de organizaţie şi participând la toate campaniile ei. De exemplu, în 1932 am luat parte la campania specială cu broşuri organizată cu ocazia inaugurării podului peste Portul Sydney, ocazie cu care i-am abordat pe oamenii veniţi în număr mare să asiste la acest eveniment. Un moment deosebit pentru noi a fost când au început să fie folosite maşini prevăzute cu difuzoare, iar familia noastră a avut privilegiul de a avea maşina dotată cu un astfel de echipament de sonorizare. Cu această aparatură am făcut să răsune străzile oraşului Sydney de discursurile biblice ale fratelui Rutherford.

Totuşi situaţia lumii era din nou în schimbare şi se înrăutăţea tot mai mult. În jurul anului 1932, Australia a fost grav afectată de Marea Depresiune. Prin urmare, eu şi Roy ne-am hotărât să ne simplificăm viaţa. Pentru început, ne-am mutat mai aproape de teritoriul congregaţiei şi am redus astfel mult cheltuielile de transport. Însă dificultăţile economice păreau nesemnificative în comparaţie cu teroarea celui de-al doilea război mondial care cuprinsese întreaga lume.

Deoarece dădeau ascultare poruncii lui Isus de a nu face parte din lume, Martorii lui Iehova de pe întregul glob, inclusiv din Australia, au devenit ţinta persecuţiilor. Prinşi de febra războiului, unii au susţinut că eram comunişti. Aceşti opozanţi i-au acuzat pe nedrept pe Martori că foloseau cele patru staţii de radio pe care le deţineau în Australia pentru a transmite mesaje armatei japoneze.

Fraţii tineri care au primit ordin de încorporare au fost supuşi la multe presiuni pentru a face compromis. Sunt fericită că toţi cei trei băieţi ai noştri au luat poziţie de partea convingerilor lor şi şi-au păstrat neutralitatea. Richard, fiul cel mare, a fost condamnat la un an şi şase luni închisoare. Kevin, cel de-al doilea fiu, a fost luat în evidenţă ca obiector de conştiinţă. Din nefericire, Stuart, fiul nostru cel mic, a murit într-un accident de motocicletă în drum spre tribunal, unde urma să aibă loc ultima înfăţişare la procesul care viza chestiunea neutralităţii. Această tragedie ne-a copleşit. Totuşi, concentrându-ne atenţia asupra Regatului şi a promisiunii lui Iehova că-i va învia pe cei morţi, am reuşit să suportăm această încercare.

N-au găsit prada cea mare

În ianuarie 1941, Martorii lui Iehova din Australia au fost scoşi în afara legii. Însă, asemenea apostolilor lui Isus, eu şi Roy am ascultat mai mult de Dumnezeu decât de oameni şi, timp de doi ani şi jumătate, ne-am continuat lucrarea în mod clandestin. În această perioadă s-a întâmplat ca acei doi poliţişti îmbrăcaţi în haine civile să bată la uşa noastră. Cum au decurs lucrurile în continuare?

Ei bine, i-am invitat înăuntru şi i-am întrebat: „Vă deranjează dacă mă duc să-mi termin de băut ceaiul înainte să începeţi percheziţia?“ Spre surprinderea mea, ei au spus că nu, iar eu am mers în bucătărie pentru a mă ruga lui  Iehova şi a-mi aduna gândurile. Când m-am întors, un poliţist s-a dus la locul unde obişnuiam să studiem şi a luat tot ce purta sigla Watchtower, ba chiar şi publicaţiile şi Biblia din geanta mea pentru lucrare.

„Sunteţi sigură că nu aveţi şi alte publicaţii ascunse prin cutii?“, m-a întrebat el după aceea. „Ştim că asistaţi în fiecare săptămână la o întrunire într-o sală de la capătul străzii şi că duceţi multă literatură acolo.“

„E adevărat, dar acum nu e acolo“, i-am răspuns.

„Ştim şi asta, doamnă Smith“, a spus el. „Mai ştim şi că literatura este depozitată în case particulare în tot districtul.“

În dormitorul unuia dintre băieţi au găsit cinci cutii cu exemplare ale broşurii Freedom or Romanism (Libertate sau catolicism).

„Sunteţi sigură că nu aveţi ceva şi în garaj?“, m-a întrebat poliţistul.

„Nu, nu avem nimic acolo“, i-am zis eu.

Apoi a deschis un dulap din sufragerie, unde a găsit formulare pentru raportul congregaţiei necompletate. Le-a luat şi a cerut cu insistenţă să mergem să se uite şi în garaj.

„Bine, haideţi după mine“, le-am spus eu.

I-am condus până la garaj, unde au căutat bine, după care au plecat.

Ei bine, poliţiştii au crezut că, găsind cele cinci cutii, au luat prada cea mare! Cu toate astea, ei nu au găsit adevărata pradă. În acea perioadă, eu slujeam ca secretar al congregaţiei şi ţineam acasă liste cu vestitorii congregaţiei şi alte informaţii importante. Din fericire, fraţii ne avertizaseră cu privire la percheziţii şi am ascuns, astfel, cu grijă aceste evidenţe. Le-am băgat în nişte plicuri pe care le-am pus pe fundul cutiilor în care ţineam ceaiul, zahărul şi făina. Am pus câteva şi în coteţ, lângă garaj. Prin urmare, poliţiştii au trecut exact pe lângă informaţiile pe care le căutau.

Începem serviciul cu timp integral

Până în anul 1947, copiii mai mari se aşezaseră la casele lor. Atunci, eu şi Roy ne-am hotărât să începem ministerul cu timp integral. În partea de sud a Australiei era nevoie de mai mulţi vestitori, aşa că ne-am vândut locuinţa şi am cumpărat o rulotă pe care am numit-o Miţpa, adică „Turnul de veghere“. Cu această rulotă am putut merge să predicăm în zonele îndepărtate. Am lucrat adesea în teritorii rurale nerepartizate. Am multe amintiri plăcute din acea perioadă. De exemplu, am condus un studiu biblic cu o tânără pe nume Beverly. Înainte de a ajunge să facă pasul botezului, ea s-a mutat într-o altă regiune. Imaginaţi-vă ce bucurie am simţit mulţi ani mai târziu când, la un congres, o soră s-a apropiat de mine şi s-a prezentat drept Beverly! Am fost foarte fericită ca după toţi acei ani să o văd slujindu-i lui Iehova alături de soţul şi de copiii ei.

În 1979 am avut privilegiul de a urma Şcoala pentru Serviciul de Pionier. Un lucru pe care l-am învăţat aici este necesitatea de a avea bune obiceiuri de studiu personal pentru a putea persevera în pionierat. M-am convins singură de acest lucru. Studiul, întrunirile şi ministerul sunt viaţa mea. Mă bucur că am privilegiul de a sluji de peste 50 de ani ca pionieră regulară.

Înfrunt problemele de sănătate

Cu toate acestea, în ultimele decenii m-am confruntat cu mari încercări. În 1962 mi s-a pus  diagnosticul de glaucom. Tratamentul folosit la acea vreme era mai puţin eficient, iar vederea mi-a slăbit foarte repede. Şi Roy a avut probleme de sănătate, iar în 1983 a avut un grav accident vascular cerebral, în urma căruia a rămas paralizat parţial şi şi-a pierdut facultatea vorbirii. El s-a stins din viaţă în 1986. Roy a fost un mare sprijin pentru mine în serviciul cu timp integral şi îi simt foarte mult lipsa.

În ciuda acestor obstacole, am încercat să-mi păstrez bune obiceiuri spirituale. Am cumpărat o maşină rezistentă, cu care să pot călători în zonele semirurale, şi mi-am continuat serviciul de pionier cu ajutorul fiicei mele Joyce. Vederea mi-a slăbit treptat, până când nu am mai văzut deloc cu un ochi. Medicii mi-au pus în locul lui un ochi de sticlă. Totuşi, cu celălalt ochi, şi el foarte slăbit, şi cu ajutorul unei lupe puteam citi ediţiile cu caractere mari, studiind între 3 şi 5 ore pe zi.

Am preţuit întotdeauna foarte mult orele de studiu. Închipuiţi-vă ce şoc a fost pentru mine când într-o după-amiază, în timp ce studiam, dintr-o dată nu am mai putut vedea nimic! Era ca şi cum cineva ar fi stins lumina. Mi-am pierdut de tot vederea. Cum aveam să mai studiez? Chiar dacă în prezent aproape că nu mai aud, cu sprijinul iubitor al familiei mele şi cu ajutorul audiocasetelor mă străduiesc să-mi păstrez spiritualitatea puternică.

Perseverând până la sfârşit

Acum, când sunt trecută de 100 de ani, am şi alte probleme de sănătate şi trebuie să încetinesc ritmul. Uneori mă simt parcă dezorientată. De fapt, pentru că nu văd deloc, mi se-ntâmplă deseori să nu mai reuşesc să mă orientez. Mi-ar plăcea să mai conduc studii biblice, însă din cauza sănătăţii nu pot ieşi să-i abordez pe oameni. La început, aceasta m-a deprimat. A trebuit să învăţ să-mi accept limitele şi să mă mulţumesc cu ceea ce puteam efectiv face. Nu mi-a fost deloc uşor. Cu toate acestea, mă bucur că pot raporta în fiecare lună un anumit timp pe care îl petrec predicându-le altora despre marele nostru Dumnezeu, Iehova. Mă folosesc de toate ocaziile care se ivesc ca să discut despre Biblie; de exemplu, le vorbesc — cu tact, bineînţeles — asistentelor medicale, comis-voiajorilor şi altora care mă vizitează.

Una dintre cele mai mari binecuvântări de care am parte este să văd patru generaţii ale familiei mele slujindu-i cu loialitate lui Iehova. Unii dintre membrii familiei mele slujesc ca pionieri în teritorii unde nevoia de predicare este mai mare, ca bătrâni ori slujitori ministeriali sau ca betelişti. Bineînţeles, asemenea multor slujitori ai lui Iehova din generaţia mea, am crezut că sfârşitul acestui sistem de lucruri avea să sosească mult mai devreme. Însă la ce creştere am asistat în cei şaptezeci de ani de serviciu! Am o mare satisfacţie că am participat la o lucrare atât de măreaţă.

Asistentele care mă vizitează spun că credinţa este cea care mă ţine încă în viaţă. Le dau dreptate. Serviciul lui Iehova este cel mai bun mod de viaţă. Asemenea regelui David, pot spune într-adevăr că sunt ‘bătrână şi sătulă de zile’. — 1 Cronici 29:28.

(La 1 aprilie 2002, când acest articol era în curs de finalizare, sora Muriel Smith a încetat din viaţă, cu numai o lună înainte de a împlini vârsta de 102 ani. Ea a fost un excelent exemplu de fidelitate şi perseverenţă.)

[Legenda fotografiilor de la pagina 24]

Când aveam în jur de 5 ani şi la vârsta de 19 ani, când l-am cunoscut pe Roy, soţul meu

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Maşina noastră şi rulota, pe care am numit-o Miţpa

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

În 1971, cu soţul meu, Roy