Relatare autobiografică

„Nu aş schimba absolut nimic!“

RELATARE DE GLADYS ALLEN

Mi se pune deseori această întrebare: „Dac-ar fi să iei viaţa de la capăt, ce-ai vrea să schimbi?“ Pot spune cu mâna pe inimă: „Nu aş schimba absolut nimic!“ Daţi-mi voie să vă spun şi de ce.

ÎN VARA anului 1929, când aveam doi ani, s-a întâmplat ceva deosebit în viaţa tatălui meu, Matthew Allen. El a primit cartea broşată Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată!, publicată de Studenţii Internaţionali în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova. După ce a citit pe nerăsuflate câteva pagini, tata a exclamat: „Nu am mai citit niciodată ceva atât de frumos!“

La scurt timp după aceea, tata a făcut rost de alte publicaţii ale Studenţilor în Biblie. Numaidecât, el a început să le vorbească vecinilor despre cele citite. Totuşi în satul nostru nu era nici o congregaţie a Martorilor lui Iehova. Înţelegând necesitatea de a se asocia cu alţi creştini, în 1935 tata a hotărât să ne mutăm în Orangeville, din Ontario (Canada), întrucât aici exista o congregaţie.

În vremea aceea, copiii nu erau încurajaţi să asiste împreună cu adulţii la întruniri; de obicei, ei rămâneau afară şi se jucau până se termina întrunirea. Însă tata nu a fost prea încântat de aceasta. El îşi zicea: „Dacă întrunirile sunt bune pentru mine, de ce n-ar fi bune şi pentru copiii mei?“ Prin urmare, deşi abia începuse să se asocieze cu congregaţia, tata ne-a spus mie, fratelui meu, Bob, şi surorilor mele, Ella şi Ruby, să stăm şi noi la întruniri alături de adulţi, ceea ce am şi făcut. În scurt timp, copiii altor Martori ne-au urmat exemplul. De atunci, asistarea la întruniri şi participarea cu răspunsuri la program au constituit o parte importantă a vieţii noastre.

 Tata îndrăgea mult Biblia şi avea o metodă extraordinară de a pune în scenă relatări biblice. Astfel, încă de când eram mici, el ne-a întipărit în inimă lecţii esenţiale, pe care mi le amintesc cu drag şi acum. Una dintre ele este aceea că Iehova îi binecuvântează pe cei care îl ascultă.

Tata ne-a învăţat şi cum să folosim Biblia pentru a ne apăra credinţa. Obişnuiam să facem o joacă din aceasta. Tata spunea: „Eu cred că după moarte voi merge la cer. Demonstraţi-mi că nu va fi aşa“. Pentru a combate această învăţătură, eu şi Ruby căutam în concordanţa biblică versetele potrivite. După ce le citeam, tata ne spunea: „Interesant, dar tot nu m-aţi convins“. Aşa că trebuia să căutăm alte versete în concordanţa biblică. Deseori continuam aşa ore în şir, până când tata spunea că era mulţumit de răspunsurile noastre. Astfel, eu şi Ruby am fost bine echipate pentru a ne argumenta convingerile şi a ne apăra credinţa.

Depăşesc frica de oameni

Trebuie să recunosc că, deşi am primit o excelentă instruire acasă şi în congregaţie, am avut probleme în unele aspecte ale vieţii creştine. Asemenea multor tineri, nu-mi plăcea să fiu diferită de alţii, mai ales de colegii de clasă. Un prim test al credinţei mele a fost participarea la marşurile de informare, cum erau numite ele.

Se obişnuia ca un grup de fraţi şi surori să defileze pe străzile principale ale oraşului purtând pancarte. În oraşul nostru, care avea numai 3 000 de locuitori, oamenii se cunoşteau între ei. În timpul unui marş de informare, mergeam la capătul coloanei purtând o pancartă pe care scria: „Religia este o cursă şi o escrocherie“. Câţiva colegi de şcoală m-au văzut şi s-au încolonat imediat în spatele meu, intonând „Dumnezeu să salveze regele“. Ce am făcut în această situaţie? M-am rugat cu ardoare lui Iehova să primesc putere pentru a merge mai departe. Când, în cele din urmă, marşul s-a încheiat, m-am grăbit să ajung la Sala Regatului pentru a preda pancarta şi a mă întoarce acasă. Însă cel care organiza marşurile mi-a spus că trebuia să înceapă un altul şi că mai era nevoie de o persoană care să poarte o pancartă. Aşa că am mers din nou, rugându-mă lui Iehova cu mai multă fervoare ca oricând. Totuşi, între timp, colegii mei se plictisiseră şi plecaseră la casele lor. Am început iar să mă rog, dar de data aceasta pentru a-i aduce mulţumiri lui Iehova! — Proverbele 3:5.

Slujitorii cu timp integral erau întotdeauna bine veniţi în casa noastră. Erau persoane fericite, care ne procurau multă bucurie când le aveam ca oaspeţi. Din câte îmi mai amintesc de când eram foarte mică, părinţii ne vorbeau mereu despre ministerul cu timp integral ca despre cea mai bună carieră.

În urma încurajării lor, în 1945 mi-am început cariera de ministru cu timp integral. Mai târziu m-am alăturat surorii mele Ella, care făcea pionierat în London (Ontario). Aici am început să iau parte la o formă a lucrării la care nu mă gândisem niciodată că aş fi în stare să particip. Fraţii obişnuiau să meargă de la o masă la alta în baruri şi să le ofere consumatorilor revistele Turnul de veghere şi Mângâiere (în prezent, Treziţi-vă!). Din fericire, aceasta se făcea sâmbăta după-amiază, aşa că aveam la dispoziţie toată săptămâna să mă rog lui Iehova pentru  curaj! E adevărat, mi-era foarte greu să efectuez această lucrare, însă am avut parte şi de satisfacţii.

În plus, am învăţat să ofer ediţiile speciale ale revistei Mângâiere care vorbeau despre persecutarea fraţilor noştri în lagărele de concentrare naziste. Abordam în special oameni de afaceri importanţi, din Canada, inclusiv preşedinţi ai unor mari corporaţii. De-a lungul anilor, am văzut că Iehova ne susţine întotdeauna dacă ne bizuim pe el pentru a primi putere. Aşa cum obişnuia să spună tata, Iehova îi binecuvântează pe cei care Îl ascultă.

Acceptăm invitaţia de a sluji în Québec

La 4 iulie 1940, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Canada. Mai târziu, interdicţia a fost ridicată, însă persecuţia a continuat în provincia romano-catolică Québec. Pentru a atrage atenţia asupra modului nedrept în care erau trataţi fraţii noştri din această zonă, s-a efectuat o campanie specială cu tractul Ura aprinsă a Québecului faţă de Dumnezeu, Cristos şi libertate este o ruşine pentru toată Canada, care conţinea cuvinte usturătoare. Nathan Knorr, membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, a ţinut o întrunire cu sute de pionieri din Montréal pentru a le explica riscurile la care se expuneau. Fratele Knorr ne-a spus că ne puteam aştepta să fim arestaţi şi aruncaţi în închisoare dacă luam parte la această campanie. A avut perfectă dreptate! S-a întâmplat într-o vreme să fiu arestată de 15 ori. Când mergeam în lucrare ne luam şi periuţa de dinţi şi pieptenele; astfel, eram pregătiţi în caz că trebuia să stăm peste noapte în închisoare.

La început, făceam cea mai mare parte a lucrării când se înnopta, pentru a nu atrage prea mult atenţia. Obişnuiam să iau cu mine o geantă în care puneam tracte şi pe care o purtam agăţată de gât, pe sub haină. Fiind plină cu tracte, geanta era foarte voluminoasă, iar eu arătam de parcă aş fi fost însărcinată. Odată însă, acest lucru mi-a fost de folos când m-am urcat într-un tramvai aglomerat pentru a ajunge în teritoriu. Mai mulţi domni politicoşi s-au ridicat pentru a-i oferi locul doamnei „însărcinate“.

Mai târziu, am început să distribuim tracte în cursul zilei. Lăsam tracte la trei sau patru uşi, după care mergeam în alt teritoriu. În general, mergea bine. Totuşi, dacă un preot al parohiei afla că eram în zonă, ne puteam aştepta să ne facă probleme. Odată, un preot a instigat o gloată de 50–60 de oameni, inclusiv copii, să arunce după noi cu roşii şi ouă. Ne-am adăpostit în casa unei surori creştine, unde am rămas peste noapte, dormind pe jos.

În Québec era mare nevoie de pionieri care să le predice vorbitorilor de limbă franceză, aşa că, în luna decembrie a anului 1958, eu şi sora mea Ruby am început să învăţăm franceza. Prin urmare, am fost repartizate în mai multe regiuni din provincie unde se vorbea franceza. Fiecare repartiţie a fost unică. Într-un loc am predicat de la uşă la uşă timp de doi ani, câte opt ore pe zi, fără ca cineva să accepte mesajul nostru! Toţi locatarii veneau până la uşă, iar apoi trăgeau jaluzelele. Însă nu am renunţat. În prezent, în acest oraş sunt două congregaţii care progresează frumos.

Iehova ne-a purtat de grijă în toate privinţele

În 1965 am început pionieratul special. În una dintre repartiţiile în care am slujit am avut ocazia să înţelegem pe deplin importanţa cuvintelor lui Pavel consemnate în 1 Timotei 6:8: „Având hrană şi acoperământ, vom fi mulţumiţi cu aceste lucruri“. Pentru a ne putea acoperi cheltuielile, trebuia să ne administrăm foarte bine banii. Puneam deoparte banii pentru căldură, chirie, curent electric şi mâncare şi ne mai rămâneau 25 de cenţi, bani de buzunar pentru tot restul lunii.

Cu banii pe care-i aveam la dispoziţie nu ne puteam permite să facem căldură în casă decât câteva ore pe noapte. Prin urmare, în dormitor temperatura nu a depăşit niciodată 15^°C; adesea era chiar mai rece. Într-o zi, fiul unei doamne cu care Ruby studia Biblia a venit pe la noi.  Bineînţeles că atunci când a ajuns acasă i-a spus mamei sale cât de frig era la noi, deoarece, după aceea, ea ne-a trimis 10 dolari în fiecare lună pentru combustibil. Astfel am putut lăsa soba aprinsă tot timpul. Nu am simţit deloc că ne-ar fi lipsit ceva. Nu eram bogate, dar am avut întotdeauna strictul necesar. Dacă aveam ceva în plus, consideram că eram bogat binecuvântate. Cât de adevărate sunt cuvintele din Psalmul 37:25: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea“!

În ciuda opoziţiei cu care ne-am confruntat, am avut plăcerea de a vedea mai multe persoane cu care am studiat Biblia dobândind cunoştinţa adevărului. Sunt foarte bucuroasă că unele dintre ele au făcut o carieră din serviciul cu timp integral.

Fac faţă noilor încercări

În 1970 am primit o nouă repartiţie, Cornwall (Ontario). Cam la un an după ce am venit aici, mama s-a îmbolnăvit. Tata decedase în 1957, iar eu şi cele două surori ale mele am avut pe rând grijă de mama până la moartea ei, care a survenit în 1972. Ella Lisitza şi Ann Kowalenko, partenerele noastre de pionierat, au avut o influenţă stabilizatoare asupra noastră în toată această perioadă, acordându-ne cu iubire mult sprijin. Cât timp am lipsit din repartiţia noastră, ele s-au ocupat de studiile noastre biblice, precum şi de alte responsabilităţi. Într-adevăr, potrivit cuvintelor din Proverbele 18:24, „este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate“.

Bineînţeles, în viaţă sunt multe probleme. Însă cu sprijinul iubitor al lui Iehova eu reuşesc să le fac faţă. Slujesc şi acum cu bucurie în ministerul cu timp integral. Bob, care a murit în 1993, a slujit ca pionier 20 de ani, dintre care 10 ani minunaţi alături de soţia sa, Doll. Sora mea mai mare Ella, care a încetat din viaţă în octombrie 1998, a făcut pionierat 30 de ani, păstrându-şi întotdeauna spiritul de pionier. În 1991, Ruby, cealaltă soră a mea, a aflat că are cancer. Cu toate acestea, ea şi-a folosit vigoarea pe care o mai avea pentru a predica vestea bună. Ea şi-a păstrat simţul umorului chiar până în dimineaţa zilei de 26 septembrie 1999, când a murit. Deşi acum surorile mele nu mai sunt în viaţă, sunt fericită că fac parte dintr-o familie de fraţi şi surori spirituale care mă ajută să-mi păstrez simţul umorului.

 Privind în urmă la viaţa pe care am avut-o, ce aş putea schimba? Nu am fost niciodată căsătorită, însă am fost binecuvântată cu părinţi, cu un frate şi cu surori iubitoare, care au pus adevărul pe primul plan în viaţă. Aştept cu nerăbdare să-i reîntâlnesc pe toţi în curând, la înviere. Parcă-l şi văd pe tata îmbrăţişându-mă şi văd ochii scăldaţi în lacrimi ai mamei în timp ce ne strângem în braţe. Ella, Ruby şi Bob vor sări în sus de bucurie!

Între timp, sunt ferm hotărâtă ca, atât cât îmi permite starea sănătăţii, să-mi folosesc energia care mi-a mai rămas pentru a-l lăuda pe Iehova şi a-i aduce onoare. Este minunat să-ţi petreci viaţa în serviciul cu timp integral, un serviciu care aduce multe satisfacţii. Este exact aşa cum a spus psalmistul despre cei care umblă pe căile lui Iehova: ‘Veţi fi fericiţi şi vă va merge bine’. — Psalmul 128:1, 2.

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Tata îndrăgea mult Biblia. El ne-a învăţat cum s-o folosim pentru a ne apăra credinţa

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

De la stânga la dreapta: Ruby, eu, Bob, Ella, mama şi tata, în 1947

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

În rândul din faţă, de la stânga la dreapta: eu, Ruby şi Ella în 1998, la un congres de district