Unde au dispărut toţi vecinii?

„Societatea modernă nu pune preţ pe vecini.“ — Benjamin Disraeli, om de stat britanic din secolul al XIX-lea.

CUBANEZII de vârsta a treia au găsit o metodă inedită de a le face bine altora: cercurile de vecini, sau círculos de abuelos (grupurile de bunici), cum le numesc ei. Potrivit unui raport întocmit în 1997, circa 1 din 5 cubanezi înaintaţi în vârstă face parte dintr-un astfel de grup, unde găseşte companie, sprijin şi ajutor practic pentru menţinerea unui stil de viaţă sănătos. „Ori de câte ori medicii de familie din cartier au nevoie de ajutor într-o campanie de vaccinare“, menţionează revista World-Health, „círculos de abuelos sunt locul unde aceştia găsesc sprijin binevoitor şi de încredere“.

Din nefericire, în multe părţi ale lumii nu există astfel de vecini grijulii. Să ne gândim, de exemplu, la cazul tragic al lui Wolfgang Dircks, din Europa Occidentală, care locuia la bloc. Potrivit celor scrise cu câţiva ani în urmă în ziarul The Canberra Times, deşi lipsa lui Wolfgang nu a trecut neobservată de membrii celor 17 familii care locuiau în acelaşi bloc cu el, „nimeni nu s-a gândit să sune la uşa lui“. Când a venit, în cele din urmă, proprietarul apartamentului, acesta „a găsit un schelet în faţa televizorului“. Scheletul avea pe genunchi un program TV din 5 decembrie 1993. Wolfgang era mort de cinci ani! Ce dovadă tristă a lipsei de interes şi de grijă faţă de vecini! Nu e de mirare că un eseist a scris în The New York Times Magazine că, asemenea celor din alte zone, oamenii din cartierul lui au ajuns „o comunitate de străini“. Se poate spune acelaşi lucru şi despre cartierul vostru?

E adevărat că în unele comunităţi rurale oamenii se bucură încă de relaţii de bună vecinătate şi că în unele comunităţi urbane se depun eforturi pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre vecini. Totuşi, mulţi oameni care locuiesc la oraş se simt izolaţi şi vulnerabili în propriul cartier. Ei suferă dincolo de zidul anonimatului. În ce fel?

 Dincolo de zidul anonimatului

Cu siguranţă, majoritatea dintre noi avem vecini. Ştim că ei sunt „în viaţă“ deoarece vedem lumina televizorului, le zărim umbra trecând prin faţa geamului, observăm că se aprinde sau se stinge lumina în apartamentul lor ori auzim motorul maşinilor care vin şi pleacă, paşii pe coridor sau cheia învârtindu-se în broască. Cu toate acestea, orice sentiment de apartenenţă la o vecinătate dispare când oamenii care locuiesc unii lângă alţii stau ascunşi după zidul anonimatului sau, prinşi de ritmul trepidant al vieţii, îi ignoră pe ceilalţi. Unii consideră, probabil, că nu trebuie să aibă legături cu vecinii lor sau să se simtă în vreun fel obligaţi faţă de ei. Iată ce se spune în ziarul australian Herald Sun: „Oamenii sunt mai puţin cunoscuţi în imediata lor vecinătate şi, prin urmare, se simt mai puţin constrânşi de regulile sociale. În societatea actuală este mai uşor să-i ignorăm sau să-i neglijăm complet pe cei care nu ni se par simpatici“.

Situaţia aceasta n-ar trebui să ne mire. Într-o lume în care oamenii sunt „iubitori de sine“, relaţiile de bună vecinătate sunt afectate de stilul de viaţă egocentric pe care îl au astfel de persoane (2 Timotei 3:2). Aceasta îi face pe oameni să se simtă singuri şi izolaţi. Izolarea duce la neîncredere — mai ales în zonele unde violenţa şi delincvenţa ameninţă viaţa oamenilor. Iar neîncrederea, la rândul ei, înăbuşă compasiunea.

Indiferent de situaţia din zona voastră, veţi fi, fără îndoială, de acord că vecinii buni sunt de mare preţ pentru comunitate. Când oamenii se străduiesc să atingă un obiectiv comun se realizează multe lucruri. În plus, vecinii buni pot fi o binecuvântare. Articolul următor va arăta în ce mod.