Relatare autobiografică

Privilegiul de a contribui la progresul de după război

RELATARE DE FILIP S. HOFFMANN

Cel de-al doilea război mondial tocmai se încheiase în mai 1945. În luna decembrie a aceluiaşi an, fratele Nathan Knorr, care se ocupa de supravegherea activităţii mondiale de predicare a Martorilor lui Iehova, împreună cu secretarul său, Milton Henschel, pe atunci în vârstă de 25 de ani, au vizitat Danemarca. Pentru această vizită mult aşteptată s-a închiriat o sală mare. Fratele Henschel a dezbătut subiectul „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale“ şi, întrucât era de-o seamă cu noi, tema lui ne-a emoţionat mult pe toţi tinerii. — Eclesiastul 12:1.

CU OCAZIA acelei vizite am aflat că lucrarea mondială de predicare înregistra un progres impresionant şi că puteam să avem şi noi o contribuţie în acest sens (Matei 24:14). De exemplu, în Statele Unite se deschisese o nouă şcoală care instruia bărbaţi şi femei tinere pentru a activa în lucrarea misionară. Fratele Knorr a accentuat că dacă eram invitaţi primeam doar „un bilet dus“ şi că nu aveam să ştim în ce colţ al lumii urma să ajungem. Cu toate acestea, câţiva dintre noi am făcut cerere.

Înainte de a vă povesti câteva experienţe pe care le-am avut în perioada de după război, să ne întoarcem în anul 1919, an în care m-am născut eu. În perioada de dinainte de război şi în timpul războiului au avut loc evenimente care au constituit puncte de cotitură în viaţa mea.

Învăţăm adevărul biblic de la o „oaie neagră“

Când a fost însărcinată cu mine, eu fiind primul copil, mama s-a rugat ca, dacă eram băiat,  să devin misionar. Fratele ei era Student în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova, însă era considerat oaia neagră a familiei. Locuiam aproape de Copenhaga, iar, când Studenţii în Biblie ţineau congrese anuale aici, mama îl invita pe unchiul Thomas să doarmă la noi, întrucât el stătea destul de departe. Cunoştinţele extraordinare din Biblie şi argumentele sale logice au convins-o pe mama să devină o Studentă în Biblie, asta întâmplându-se în jurul anului 1930.

Mama îndrăgea mult Biblia. Respectând porunca din Deuteronomul 6:7, ea ne învăţa pe mine şi pe sora mea ‘când era acasă, când pleca în călătorie, când se culca şi când se scula’. După un timp am început să iau şi eu parte la lucrarea de predicare din casă în casă. Îmi plăcea foarte mult să discut despre unele doctrine predate de biserici, cum ar fi nemurirea sufletului şi iadul. Folosindu-mă de Biblie, reuşeam să dovedesc că aceste învăţături erau eronate. — Psalmul 146:3, 4; Eclesiastul 9:5, 10; Ezechiel 18:4.

Devenim o familie unită

După congresul care s-a ţinut la Copenhaga în 1937, la depozitul de literatură al filialei din Danemarca a Martorilor lui Iehova a fost nevoie de ajutor. Întrucât tocmai îmi terminasem studiile la o facultate de comerţ şi nu aveam responsabilităţi mari, m-am oferit să dau o mână de ajutor la depozit. Când nu a mai fost nevoie să lucrez aici, mi s-a cerut să lucrez la filială. La scurt timp după aceea, m-am mutat la filiala din Copenhaga, deşi nu eram încă botezat. Faptul de a mă afla zi de zi în compania unor creştini maturi m-a ajutat să progresez pe plan spiritual. În anul următor, la 1 ianuarie 1938, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.

În septembrie 1939 a izbucnit cel de-al doilea război mondial. Apoi, la 9 aprilie 1940, trupele germane au ocupat Danemarca. Întrucât danezii se bucurau de o mare libertate personală, noi ne-am putut continua activitatea de predicare.

Puţin mai târziu am avut parte de o mare bucurie: tatăl meu a devenit un Martor activ şi loial. Acum, fericirea familiei noastre era deplină. Prin urmare, când, împreună cu alţi patru fraţi danezi, am fost invitat să urmez cursurile celei de-a opta clase a Şcolii Galaad, toată familia m-a sprijinit. Cursurile, care au început în septembrie 1946 şi au durat cinci luni, s-au ţinut  la încântătorul campus situat la ieşirea din South Lansing, în statul New York.

Instruirea primită la Galaad şi după aceea

La Galaad am avut ocazia de a-mi face noi prieteni, nişte prieteni minunaţi. Într-o seară mă plimbam prin campus împreună cu Harold King, din Anglia, şi vorbeam despre posibilele noastre repartiţii. „Sper să nu fi văzut faleza din Dover pentru ultima dată“, a spus Harold. Avea dreptate, însă nu a revăzut-o decât după 17 ani, dintre care patru şi jumătate i-a petrecut într-o închisoare din China la regim de izolare! *

După absolvire am fost trimis în Texas (SUA) ca supraveghetor itinerant. Sarcina mea era să vizitez congregaţiile Martorilor lui Iehova de aici şi să le ajut pe plan spiritual. Am fost primit cu braţele deschise. Fraţii din Texas erau foarte încântaţi să colaboreze cu un tânăr european care tocmai absolvise Şcoala Galaad. Însă, după numai şapte luni, am fost chemat la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, din Brooklyn (New York). Aici, fratele Knorr mi-a repartizat o muncă de birou, cerându-mi să învăţ metoda de lucru din toate departamentele. La întoarcerea în Danemarca trebuia să pun în practică cele învăţate şi să mă asigur că erau urmate procedurile de la Brooklyn. Fraţii doreau ca filialele de pe glob să lucreze după aceleaşi metode, ceea ce ar fi sporit eficienţa. Mai târziu, fratele Knorr m-a transferat în Germania.

Aplic instrucţiunile pentru activitatea în filiale

Când am sosit la Wiesbaden (Germania) în iulie 1949, multe oraşe germane erau încă în ruină. Fraţii aflaţi în fruntea lucrării de predicare suferiseră mult din cauza persecuţiilor încă de când Hitler ajunsese la putere, în 1933. Unii dintre ei petrecuseră între 8 şi 10 ani sau chiar mai mult în închisori şi lagăre de concentrare! Am colaborat cu astfel de slujitori ai lui Iehova trei ani şi jumătate. Exemplele lor unice mi-au adus aminte de o remarcă făcută de Gabriele Yonan, un istoric german, care a scris: „Dacă n-am fi avut exemplul de loialitate al acestui grup de creştini sub dictatura naţional-socialistă — ştiind ce s-a întâmplat la Auschwitz şi în timpul Holocaustului —, ne-am fi îndoit cu siguranţă că putem trăi la înălţimea învăţăturilor lui Isus pentru creştini“.

Şi în această filială trebuia să fac ce făcusem în Danemarca: să-i instruiesc pe fraţi cu privire la noua metodă organizatorică, folosită şi în celelalte filiale. Când au înţeles că aceste schimbări nu erau o critică la adresa muncii lor, ci că se urmărea îmbunătăţirea colaborării dintre filiale şi sediul mondial, fraţii din Germania s-au arătat entuziasmaţi de lucrurile noi învăţate şi au manifestat un excelent spirit de cooperare.

În 1952 am primit o scrisoare din partea biroului fratelui Knorr prin care eram anunţat că, începând cu 1 ianuarie 1953, urma să slujesc ca supraveghetor al filialei din Berna (Elveţia).

Noi bucurii în Elveţia

La scurt timp după ce am sosit în Elveţia, am cunoscut-o la un congres pe Esther. Nu a trecut mult după aceea şi ne-am logodit. În august 1954, fratele Knorr m-a chemat la Brooklyn, unde aveam să fiu instruit cu privire la o nouă  activitate foarte captivantă. Întrucât filialele de pe glob erau tot mai numeroase şi tot mai mari, s-a iniţiat o nouă formă de serviciu. Teritoriile ţărilor de pe glob au fost grupate în zone, fiecare zonă urmând să fie deservită de un supraveghetor de zonă. Eu urma să slujesc în două dintre aceste zone: Europa şi regiunea Mării Mediterane.

După ce mi-am încheiat scurta vizită la Brooklyn, m-am întors în Elveţia şi am început să mă pregătesc pentru lucrarea pe care aveam să o efectuez ca supraveghetor de zonă. Între timp eu şi Esther ne căsătoriserăm şi slujeam împreună la filiala din Elveţia. În primul meu tur am vizitat casele de misionari şi filialele din Italia, Grecia, Cipru, ţările din Orientul Mijlociu şi cele situate de-a lungul coastei Africii de nord, Spania şi Portugalia — în total, 13 ţări. După ce m-am întors pentru puţin la Berna, am continuat vizitele în celelalte ţări din Europa situate în partea de vest a cortinei de fier. În primul an de căsătorie am fost plecat de acasă şase luni pentru a le sluji fraţilor noştri creştini.

Schimbări de situaţie

În 1957, Esther a aflat că era însărcinată şi, întrucât familiile cu copii nu pot sluji la filială, ne-am hotărât să ne mutăm în Danemarca şi să locuim cu tata, care ne-a primit cu multă bucurie. Esther avea grijă de Rakel, fiica noastră, şi de tata, iar eu îi ajutam pe fraţii care lucrau la filiala nou construită. Am slujit şi ca instructor la Şcoala pentru Ministerul Regatului, la care iau parte supraveghetorii congregaţiei, şi, de asemenea, am continuat să activez ca supraveghetor de zonă.

Pentru a efectua această lucrare, trebuia să călătoresc mult, ceea ce, din nefericire, a însemnat să stau departe de fiica noastră perioade îndelungate. Consecinţele nu s-au lăsat aşteptate. Odată a trebuit să stau mai mult timp la Paris, unde am înfiinţat o mică tipografie. Esther şi Rakel au venit cu trenul să mă viziteze. Împreună cu Léopold Jontès, un frate de la filială, am mers în întâmpinarea lor la Gara de Nord. De pe treapta vagonului, Rakel s-a uitat la Léopold, apoi la mine şi din nou la Léopold, după care l-a îmbrăţişat pe el!

O altă schimbare mare pentru mine a fost întreruperea serviciului cu timp integral, la vârsta de 45 de ani. Trebuia să-mi caut o slujbă ca să-mi pot întreţine familia. Experienţa pe care o dobândisem ca ministru al Martorilor lui  Iehova m-a ajutat să-mi găsesc un post ca manager de servicii import-export. Am lucrat la compania respectivă aproximativ nouă ani. Când Rakel a terminat şcoala, ne-am hotărât să răspundem îndemnului de a ne muta acolo unde nevoia de predicatori ai Regatului era mai mare.

Gândindu-ne la posibilitatea de a merge în Norvegia, m-am interesat la o agenţie dacă aveam vreo şansă să găsesc de lucru acolo. Răspunsul primit nu a fost deloc încurajator. Existau puţine şanse pentru cineva de 55 de ani. Cu toate acestea, am luat legătura cu filiala din Oslo şi am închiriat o casă în apropiere de oraşul Drøbak, fiind sigur că se va ivi ocazia de a mă angaja undeva. Aşa s-a şi întâmplat şi, astfel, am avut posibilitatea să petrecem o perioadă foarte frumoasă în serviciul Regatului în Norvegia.

Unele dintre cele mai plăcute momente au fost cele petrecute împreună cu congregaţia noastră, care a organizat ieşiri în partea de nord a ţării pentru a lucra în teritorii nerepartizate. Am închiriat câteva căsuţe într-un camping şi în fiecare zi mergeam şi vizitam gospodăriile risipite pe versanţii munţilor maiestuoşi. A fost o mare plăcere să discutăm despre Regatul lui Dumnezeu cu oamenii prietenoşi de acolo. S-au distribuit multe publicaţii, însă nu ne puteam întoarce să facem vizitele ulterioare decât în anul următor. Cu toate acestea, oamenii nu ne-au uitat! Esther şi Rakel îşi amintesc şi acum cu câtă iubire am fost primiţi la întoarcere: Oamenii ne-au îmbrăţişat ca pe nişte rude pe care nu le văzuseră de multă vreme. După trei ani petrecuţi în Norvegia, ne-am întors în Danemarca.

Bucuriile vieţii de familie

La scurt timp după aceea, Rakel s-a logodit cu Niels Højer, un zelos ministru cu timp integral. După ce s-au căsătorit, Niels şi Rakel au continuat pionieratul până când au venit pe lume copiii. Niels este un soţ şi un tată bun, preocupat de bunăstarea familiei lui. Într-o dimineaţă, foarte devreme, l-a luat pe fiul său pe bicicletă şi au mers pe plajă să privească răsăritul. Un vecin l-a întrebat pe băieţel ce făcuseră acolo. El a răspuns: „Ne-am rugat lui Iehova“.

Câţiva ani mai târziu, eu şi Esther am avut bucuria să asistăm la botezul lui Benjamin şi al lui Nadja, cei mai mari nepoţi ai noştri. Niels, şi el de faţă, s-a apropiat de mine şi, privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Bărbaţii adevăraţi nu plâng“. Totuşi, în clipa următoare plângeam amândoi îmbrăţişaţi. Ce bucurie este să ai un ginere cu care să poţi să râzi, dar şi să plângi!

Continuăm să ne adaptăm situaţiei

O altă binecuvântare pentru noi a fost când am primit invitaţia de a sluji din nou la filiala din Danemarca. Tot în acea perioadă s-au luat măsuri pentru construirea unei clădiri de filială mult mai mari în Holbæk. Am avut privilegiul de a contribui la supravegherea lucrării de construcţie, efectuate numai de voluntari neretribuiţi. La sfârşitul anului 1982, în pofida unei ierni foarte geroase, lucrările au fost în mare parte încheiate şi noi am avut bucuria să ne mutăm în noile clădiri, mai mari şi mai confortabile!

La scurt timp după aceea, am primit o nouă repartiţie la birou, care mi-a adus multă satisfacţie. Esther lucra la centrala telefonică. Însă mai târziu a trebuit să suporte o intervenţie chirurgicală de protezare a şoldului, iar după un an a fost operată la vezica biliară. Deşi fraţii de la filială ne-au acordat multă atenţie, noi ne-am gândit că era mai bine pentru toţi să plecăm. Ne-am mutat în congregaţia unde era fiica şi familia noastră.

În prezent, starea de sănătate a lui Esther nu este prea bună. Însă pot spune că, în toţi anii de serviciu fidel petrecuţi împreună, în care am trecut prin atâtea schimbări, ea s-a dovedit o minunată tovarăşă de viaţă şi un sprijin extraordinar. În ciuda problemelor de sănătate, reuşim încă amândoi să avem o participare modestă la lucrarea de predicare. Când privesc în urmă, îmi amintesc cu recunoştinţă de cuvintele psalmistului: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea“. — Psalmul 71:17.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

În 1949, descărcând literatură la filiala din Germania aflată în construcţie

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Am lucrat alături de Martori care fuseseră închişi în lagărele de concentrare

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Împreună cu Esther, în prezent, şi la nunta noastră, ţinută la Betelul din Berna, în octombrie 1955