Relatare autobiografică

Am perseverat în repartiţia noastră

RELATARE DE HERMANN BRUDER

Trebuia să aleg: fie să mă înrolez pentru cinci ani în legiunea străină franceză, fie să fiu închis într-o închisoare marocană. Daţi-mi voie să vă povestesc cum am ajuns în această situaţie grea.

M-AM născut în 1911 la Oppenau (Germania), cu numai trei ani înainte de izbucnirea primului război mondial. Părinţii mei, Joseph şi Frida Bruder, au avut 17 copii, dintre care eu eram al treisprezecelea.

Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc încă de când eram foarte mic e că stăteam şi priveam o trupă militară mărşăluind pe strada principală a oraşului. M-am simţit atras de marşul vioi şi, mergând după fanfară, am ajuns la gară, unde am apucat să-i văd pe tata şi pe alţi bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă militară urcând în tren. În timp ce trenul se îndepărta, câteva femei de pe peron au început să plângă. Nu la mult timp după aceea, preotul nostru a ţinut o predică lungă la biserică şi a citit numele a patru bărbaţi care muriseră apărându-şi patria. „Acum sunt în cer“, a spus el. O femeie care stătea în picioare lângă mine a leşinat.

Tata a contractat febră tifoidă când a luptat pe frontul rusesc. Când a ajuns acasă era foarte slăbit şi a fost internat imediat la spitalul local. „Du-te la capela de lângă cimitir şi spune de 50 de ori rugăciunea Tatăl nostru şi de 50 de ori Ave Maria, mi-a spus preotul, şi vei vedea că tatăl tău se va face bine.“ Am făcut întocmai, însă tata a murit a doua zi. Chiar şi pentru un copil de vârsta mea, războiul era o experienţă foarte dureroasă.

 Cum am aflat adevărul

În perioada interbelică, în Germania se găseau cu greu locuri de muncă. Totuşi, după ce am ieşit de pe băncile şcolii în 1928, am reuşit să-mi găsesc de lucru ca grădinar la Basel (Elveţia).

La fel ca tata, eram un catolic convins. Dorinţa mea era să mă fac călugăr capucin în India. Când a aflat de planurile mele, fratele meu Richard, care era Martor al lui Iehova, a venit special în Elveţia pentru a încerca să mă convingă să renunţ la ele. El m-a avertizat cu privire la pericolul de a-mi pune încrederea în oameni, mai ales în clerici, şi m-a încurajat să citesc Biblia şi să-mi pun încrederea numai în ea. Chiar dacă aveam multe îndoieli, am făcut rost de Noul Testament şi am început să-l citesc. Încetul cu încetul mi-am dat seama că multe dintre convingerile mele nu erau în armonie cu învăţăturile Bibliei.

În 1933, într-o zi de duminică, pe când eram în Germania la fratele meu Richard, am făcut cunoştinţă cu un cuplu de Martori ai lui Iehova. Aflând că citeam Biblia, ei mi-au dat broşura Criza*. Era aproape miezul nopţii când am lăsat, în cele din urmă, broşura din mână. Eram convins că găsisem adevărul!

Apoi am primit de la Martorii lui Iehova din Basel şi două volume ale lucrării Studii în Scripturi *, precum şi reviste şi alte publicaţii. Impresionat de cele citite, am luat legătura cu preotul local şi i-am spus să-mi şteargă numele din registrul bisericii. Preotul s-a înfuriat foarte tare şi m-a avertizat că eram în pericol să-mi pierd credinţa. Dar se înşela amarnic. Pentru prima oară în viaţă, începeam să cultiv adevărata credinţă.

Fraţii din Basel organizau pentru acel sfârşit de săptămână o călătorie în Franţa ca să predice acolo. Un frate mi-a explicat cu tact că eu nu fusesem invitat deoarece mă asociam doar de puţin timp cu congregaţia. Fără să mă dau însă bătut, am insistat să încep şi eu să predic. După ce s-a consultat cu un alt bătrân, el mi-a repartizat un teritoriu în Elveţia. Duminică dimineaţa, foarte devreme, m-am urcat pe bicicletă şi am pornit-o spre un mic sat de lângă Basel. Aveam la mine 4 cărţi, 28 de reviste şi 20 de broşuri. Când am ajuns acolo, majoritatea sătenilor erau la biserică. Totuşi, până la ora 11, am rămas cu geanta goală.

Când le-am spus că voiam să mă botez, fraţii au purtat cu mine o discuţie foarte serioasă, în care a trebuit să răspund la întrebări profunde cu privire la adevăr. Am fost impresionat de zelul şi loialitatea lor faţă de Iehova şi organizaţia sa. Întrucât era iarnă, am fost botezat într-o cadă, acasă la un bătrân de congregaţie. Îmi amintesc că am simţit o bucurie de nedescris şi o mare tărie interioară. Asta se întâmpla în 1934.

Lucrez la Ferma Regatului

În 1936 am aflat că Martorii lui Iehova cumpăraseră un teren în Elveţia. M-am oferit să lucrez acolo ca grădinar. Spre bucuria mea, am fost invitat să lucrez la Ferma Regatului din Steffisburg, situat la circa 30 de kilometri de Berna. Aici, ori de câte ori puteam le dădeam şi altora o mână de ajutor. Betelul m-a învăţat cât de important este să avem un spirit de colaborare.

Vizita pe care fratele Rutherford a făcut-o la fermă în 1936 a fost unul dintre evenimentele  speciale care au avut loc în perioada în care am lucrat la Betel. Când a văzut roşiile noastre mari şi recoltele sănătoase, a zâmbit şi şi-a exprimat mulţumirea. Ce frate drag!

După trei ani de la venirea mea la fermă, la micul dejun s-a citit o scrisoare de la sediul mondial, din Statele Unite, al Martorilor lui Iehova. Era scoasă în evidenţă urgenţa lucrării de predicare în aceste timpuri şi se lansa invitaţia de a sluji ca pionieri în străinătate, invitaţie la care putea răspunde oricine dorea. Fără să stau pe gânduri, m-am oferit să slujesc ca pionier. În mai 1939 am primit repartiţia: Brazilia!

În acea perioadă asistam la întrunirile congregaţiei din Thun, nu departe de Ferma Regatului. Duminica obişnuiam să mergem în grup să predicăm în Alpi, cam la două ore de mers cu bicicleta de la Thun. Margaritha Steiner făcea şi ea parte din acel grup. Un gând fugar mi-a trecut prin minte: Nu i-a trimis Isus pe discipoli doi câte doi? Când i-am spus în treacăt Margarithei că fusesem repartizat în Brazilia, mi-a spus că şi ea dorea să slujească unde era nevoia mai mare. La 31 iulie 1939 ne-am căsătorit.

O escală neprevăzută

Spre sfârşitul lunii august 1939, am plecat cu vaporul din Le Hâvre (Franţa) spre Santos (Brazilia). Întrucât toate paturile duble de pe vapor fuseseră ocupate, noi a trebuit să călătorim în cabine separate. Pe drum am fost înştiinţaţi că Marea Britanie şi Franţa declaraseră război Germaniei. Un grup de 30 de pasageri germani a început să intoneze imnul naţional al Germaniei. Căpitanul s-a enervat atât de tare, încât a schimbat direcţia vasului şi a acostat la Safi (Maroc). Aici ni s-a spus că pasagerii cu acte germane aveau cinci minute la dispoziţie să debarce. „Invitaţia“ era valabilă şi pentru noi.

După ce am fost reţinuţi o zi la secţia de poliţie, am fost îngrămădiţi într-un autobuz rablagit şi duşi la închisoarea din Marrakech, la circa 140 de kilometri depărtare. Au urmat nişte zile cumplite. Am fost închişi în nişte celule întunecoase şi foarte aglomerate. Toaleta comună, care era de fapt o gaură în podea, era tot timpul înfundată. Am primit fiecare un sac de dormit murdar, iar noaptea şobolanii ne muşcau de picioare. Primeam două porţii de mâncare pe zi într-o cană ruginită.

Un ofiţer de armată mi-a spus că dacă acceptam să mă înrolez pentru cinci ani în legiunea străină franceză eram eliberat. Refuzând, am primit o pedeapsă de 24 de ore într-o încăpere ce mi se părea „o gaură neagră“. Cât am stat acolo, m-am rugat încontinuu.

După opt zile, autorităţile închisorii mi-au permis s-o revăd pe Margaritha. Era foarte slăbită şi nu se putea opri din plâns. Am făcut tot ce-am putut ca s-o încurajez. Am fost anchetaţi şi duşi cu trenul la Casablanca, unde Margaritha a fost eliberată. Eu am fost trimis într-un lagăr de prizonieri din Port Lyautey (în prezent, Kenitra), situat la circa 180 de kilometri depărtare. Consulul elveţian a sfătuit-o pe Margaritha să se întoarcă în Elveţia, însă, din loialitate, ea a refuzat să plece fără mine. În cele două luni cât am stat la Port Lyautey, ea a venit în fiecare zi din Casablanca să mă vadă şi să-mi aducă mâncare.

Cu un an înainte, Martorii lui Iehova lansaseră cartea Kreuzzug gegen das Christentum (Cruciadă împotriva creştinismului) pentru a atrage publicului atenţia asupra poziţiei de neutralitate a Martorilor faţă de regimul nazist. În timp ce eram în închisoare, filiala din Berna a Martorilor lui Iehova a trimis o scrisoare autorităţilor franceze, împreună cu un exemplar al acestei cărţi, încercând să le facă să înţeleagă că nu eram nazişti. Şi Margaritha a avut o contribuţie extraordinară mergând pe la diverse oficialităţi guvernamentale pentru a-i convinge pe oficiali de nevinovăţia noastră. În cele din urmă, la sfârşitul anului 1939, am primit permisiunea de a părăsi Marocul.

Abia după ce ne-am îmbarcat din nou pe un vas spre Brazilia am aflat că submarinele nemţeşti atacau vasele de pe căile maritime din Atlantic şi că noi eram una dintre principalele  ţinte. Deşi era un vas comercial, Jamaique, vaporul nostru, avea tunuri montate la proră şi la pupă. Ziua, căpitanul menţinea un curs în zigzag şi a ordonat să se tragă încontinuu salve de artilerie. Noaptea înaintam în camuflaj pentru a nu fi depistaţi de nemţi. Cât de uşuraţi ne-am simţit la 6 februarie 1940, când am debarcat, în sfârşit, în portul Santos (Brazilia), după mai bine de cinci luni de când părăsiserăm Europa!

Din nou în închisoare

Prima repartiţie în care am slujit a fost Montenegro, un oraş din Rio Grande do Sul, stat situat în sudul Braziliei. Capii bisericii fuseseră, se pare, informaţi cu privire la venirea noastră. După numai două ore de predicare, am fost arestaţi de poliţişti şi ni s-au confiscat colecţia de discuri de fonograf pe care erau înregistrate discursuri biblice, toate publicaţiile pe care le aveam şi chiar şi genţile din piele de cămilă pe care ni le cumpăraserăm în Maroc. Un preot şi un pastor care ştia germana ne aşteptau la secţia de poliţie. Ei au ascultat un discurs al fratelui Rutherford înregistrat pe o placă pe care şeful secţiei de poliţie a pus-o la gramofonul nostru. Bineînţeles că fratele Rutherford a spus lucrurilor pe nume! Când a vorbit despre Vatican, preotul s-a făcut roşu de furie şi a avut o izbucnire violentă.

La cererea episcopului de Santa Maria, poliţia ne-a transferat la Porto Alegre, capitala statului. Nu după mult timp, Margaritha a fost eliberată şi a apelat la consulatul elveţian pentru ajutor. Consulul a sfătuit-o să se întoarcă în Elveţia. Şi de data aceasta, ea a refuzat să mă părăsească. Margaritha a fost întotdeauna o tovarăşă de viaţă loială. După treizeci de zile am fost anchetat şi eliberat. Poliţia ne-a pus să alegem: ori să părăsim statul în decurs de 10 zile, ori ‘să suportăm consecinţele’. Am urmat îndrumările fraţilor de la sediul mondial şi am plecat la Rio de Janeiro.

„Vă rog să citiţi această fişă“

În pofida acestui început nefericit al serviciului nostru în teritoriul brazilian, eram foarte bucuroşi. În fond şi la urma urmei, eram în viaţă, aveam din nou genţile pline cu publicaţii şi aveam ca teritoriu de predicare întregul Rio de Janeiro. Însă cum aveam să reuşim să predicăm  cu puţinele noastre cunoştinţe de portugheză? Ei bine, foloseam o fişă de mărturie. „Por favor, leia este cartão“ („Vă rog să citiţi această fişă“) au fost primele cuvinte în portugheză pe care le-am învăţat pentru a le folosi în lucrarea de predicare. Şi ce succes am avut cu această fişă! Într-o singură lună am distribuit peste 1 000 de cărţi. Mulţi dintre cei care au acceptat publicaţiile noastre biblice au îmbrăţişat mai târziu adevărul. Sincer vorbind, publicaţiile noastre au depus o mărturie mult mai eficientă decât am fi putut noi depune vreodată. Aceasta m-a ajutat să înţeleg cât este de important ca publicaţiile noastre să ajungă la cei interesaţi de adevăr.

Pe atunci, Rio de Janeiro era capitala Braziliei. Am observat că mesajul nostru era bine primit în instituţiile statului. Am avut privilegiul de a le depune personal mărturie ministrului finanţelor şi ministrului apărării naţionale. Cu aceste ocazii am văzut în mod clar spiritul lui Iehova în acţiune.

Odată, în timp ce predicam într-o piaţă din centrul oraşului, am intrat în Palatul Justiţiei. Nu ştiu cum am ajuns într-o încăpere unde m-am trezit înconjurat de mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în negru. Aveai impresia că era o ceremonie de înmormântare. M-am apropiat de un bărbat care se remarca prin ţinuta lui şi i-am dat fişa de mărturie. De fapt, nu era nici pe departe o înmormântare. Intrasem în toiul unui proces şi mă adresam chiar judecătorului. Râzând, el le-a făcut semn gardienilor că nu era necesar să intervină. El a acceptat cu amabilitate un exemplar al cărţii intitulate Children * (Copiii) şi a oferit o donaţie. La plecare, un gardian mi-a arătat inscripţia de pe uşă, scrisă cu litere de-o şchioapă: Proibida a entrada de pessoas estranhas (Interzis accesul persoanelor străine).

Şi în port lucrarea noastră se bucura de mult succes. Odată am întâlnit un marinar care a acceptat câteva publicaţii înainte de a porni din nou pe mare. Mai târziu ne-am revăzut la un congres. Întreaga lui familie îmbrăţişase adevărul şi chiar el făcea progrese frumoase. Ne-am bucurat mult când am aflat aceasta.

Totuşi, nu totul a mers strună. Vizele noastre de şase luni expiraseră şi, prin urmare, exista riscul de a fi deportaţi. I-am informat pe fraţii de la sediul mondial despre situaţia noastră. Fratele Rutherford ne-a trimis o scrisoare prin care ne-a încurajat plin de iubire să perseverăm şi ne-a dat unele sugestii pentru a şti cum să procedăm. Doream să rămânem în Brazilia şi, cu ajutorul unui avocat, am obţinut în 1945 o viză permanentă.

O repartiţie de durată

Înainte de aceasta însă, în 1941 s-a născut fiul nostru, Jonathan, în 1943 Ruth, iar în 1945 Esther. Pentru a satisface necesităţile familiei noastre tot mai numeroase a trebuit să-mi caut un loc de muncă. Margaritha a continuat lucrarea cu timp integral chiar până la naşterea celui de-al treilea copil al nostru.

Încă de la început ieşeam împreună, ca familie, în lucrarea de predicare în pieţele oraşului, în gări, pe stradă sau în zonele comerciale. Sâmbăta seara obişnuiam să mergem împreună în  lucrare pentru a distribui revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! şi petreceam momente foarte plăcute.

Acasă, fiecare copil avea sarcinile lui zilnice. Jonathan se ocupa de curăţarea sobei şi a bucătăriei. Fetele curăţau frigiderul, măturau curtea şi lustruiau pantofii. În acest fel, ei au învăţat să fie organizaţi şi să aibă spirit de iniţiativă. Şi azi copiii noştri sunt harnici, îngrijindu-se bine de familia şi gospodăria lor, ceea ce ne produce mie şi Margarithei multă bucurie.

De asemenea, îi instruiam pe copii să stea cuminţi la întruniri. Înainte să înceapă întrunirea, le dădeam să bea apă şi îi duceam la toaletă. În timpul întrunirii, Jonathan stătea la stânga mea, Ruth, la dreapta mea, după care veneau Margaritha şi Esther, la dreapta ei. Aceasta i-a ajutat să se concentreze şi să asimileze hrană spirituală de la o vârstă fragedă.

Iehova ne-a binecuvântat eforturile. Toţi copiii noştri îi slujesc cu fidelitate lui Iehova şi participă cu bucurie la lucrarea de predicare. În prezent, Jonathan slujeşte ca bătrân în Congregaţia Novo Méier din Rio de Janeiro.

Până în 1970, copiii noştri s-au căsătorit şi s-au aşezat la casele lor, aşa că eu şi Margaritha ne-am hotărât să ne mutăm pentru a sluji acolo unde era nevoia mai mare. Primul loc unde am mers a fost oraşul Poços de Caldas, din statul Minas Gerais, oraş în care exista un mic grup de 19 vestitori ai Regatului. M-am îngrozit când am văzut unde se întruneau: o pivniţă fără ferestre, aflată într-o stare jalnică. Am început imediat să căutăm o Sală a Regatului corespunzătoare şi, în scurt timp, am găsit o clădire frumoasă, având o poziţie excelentă. Ce efect extraordinar a avut aceasta! După patru ani şi jumătate, numărul vestitorilor a crescut la 155. În 1989 ne-am mutat la Araruama, în Rio de Janeiro, unde am slujit nouă ani. În acest timp am fost martori la formarea a două noi congregaţii.

Suntem răsplătiţi că am perseverat în repartiţia noastră

În 1998, din cauza unor probleme de sănătate şi din dorinţa de a fi lângă copiii noştri, ne-am mutat la São Gonçalo, în Rio de Janeiro. În prezent slujesc aici ca bătrân de congregaţie. Facem tot posibilul să participăm cu regularitate la lucrarea de predicare. Margaritha le depune bucuroasă mărturie oamenilor care vin la un supermarket din apropiere, iar congregaţia ne-a pus, cu amabilitate, la dispoziţie un teritoriu aflat lângă locuinţa noastră, ceea ce ne ajută să predicăm atât cât ne permite starea sănătăţii.

Eu şi Margaritha suntem slujitori dedicaţi ai lui Iehova de peste 60 de ani. Am văzut cu ochii noştri că ‘nici guvernări, nici lucruri prezente, nici lucruri care vor veni, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici vreo altă creaţie nu ne pot separa de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru’ (Romani 8:38, 39). Şi ce bucurie este să asistăm la strângerea ‘altor oi’, care au speranţa extraordinară de a trăi veşnic pe un pământ perfect, în mijlocul minunatei creaţii a lui Dumnezeu (Ioan 10:16)! În 1940, când am venit noi aici, în Rio de Janeiro exista o singură congregaţie, cu 28 de vestitori. În prezent, sunt aproximativ 250 de congregaţii şi cu mult peste 20 000 de vestitori ai Regatului.

Am avut mai multe ocazii de a ne întoarce la familiile noastre în Europa. Însă repartiţia pe care am primit-o de la Iehova era Brazilia. Cât de fericiţi suntem că am perseverat aici!

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Spre sfârşitul anilor ’30, la Ferma Regatului din Steffisburg (Elveţia); eu sunt în extremitatea stângă

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În 1939, cu puţin înainte de nunta noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Casablanca, în anii ’40

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu toată familia în lucrarea de predicare

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Şi în prezent participăm cu regularitate la minister