Salt la conţinut

Salt la cuprins

Repartiţia misionară a devenit casa noastră

Repartiţia misionară a devenit casa noastră

Relatare autobiografică

Repartiţia misionară a devenit casa noastră

RELATARE DE DICK WALDRON

Era într-o după-amiază de duminică, în septembrie 1953. Abia sosiserăm pe meleagurile Africii de Sud-Vest (în prezent, Namibia). Eram în ţară de mai puţin de o săptămână şi ne pregăteam să ţinem o întrunire publică în capitală, adică în Windhoek. Dar ce ne-a făcut să plecăm din Australia tocmai într-o ţară africană? Eu şi soţia mea, împreună cu trei tinere, am venit aici ca misionari pentru a predica vestea bună a Regatului lui Dumnezeu. — Matei 24:14.

M-AM născut în anul crucial 1914, într-una din cele mai îndepărtate părţi ale pământului, în Australia. Anii adolescenţei mele au coincis cu perioada Marii Depresiuni, astfel că a trebuit să fac şi eu ceva ca să ajut la întreţinerea familiei. Nu se găseau locuri de muncă, însă am descoperit o metodă de a prinde iepuri sălbatici, care se găseau în număr mare în Australia. Aşa că una dintre modalităţile principale de a-mi ajuta familia era să o aprovizionez cu carne de iepure.

În 1939, când a izbucnit al doilea război mondial, am găsit de lucru la compania de tramvaie şi autobuze din oraşul Melbourne. Aici erau cam 700 de bărbaţi care lucrau în schimburi, astfel că la fiecare schimb întâlneam alt şofer sau vatman. Îi întrebam adesea ce religie au şi le ceream să-mi explice convingerile lor. Singurul care mi-a dat răspunsuri ce m-au mulţumit a fost un Martor al lui Iehova. El mi-a vorbit despre mesajul biblic referitor la un pământ paradiziac, unde oamenii temători de Dumnezeu vor trăi pentru totdeauna. — Psalmul 37:29.

Între timp, mama luase şi ea legătura cu Martorii lui Iehova. Deseori, când mă întorceam acasă din schimbul doi, găseam mâncarea pe masă şi lângă ea o revistă Mângâiere (în prezent, Treziţi-vă!). Mi s-a părut interesant ce am citit aici. Cu timpul, mi-am dat seama că aceasta era religia adevărată, am început să frecventez întrunirile congregaţiei, iar în mai 1940 m-am botezat.

În Melbourne era o casă de pionieri, unde locuiau circa 25 de Martori ai lui Iehova aflaţi în serviciul cu timp integral. M-am mutat cu ei. Zi de zi am avut ocazia să ascult experienţele minunate pe care le aveau în lucrarea de predicare şi mi-am dorit să devin şi eu pionier. În cele din urmă, am completat o cerere pentru serviciul de pionier. Aceasta a fost aprobată, însă am fost chemat să slujesc la filiala din Australia a Martorilor lui Iehova. Prin urmare, am devenit membru al familiei Betel.

Detenţie şi interdicţie

Într-una din repartiţiile primite la Betel trebuia să lucrez la un gater, la care tăiam lemne pentru a face cărbuni. Întrucât, din cauza războiului, nu prea se găsea de cumpărat benzină, maşinile filialei foloseau drept combustibil cărbuni. Eram 12 bărbaţi care lucram în acest atelier de făcut cherestea, toţi fiind la vârsta recrutării. Nu după mult timp, deoarece am refuzat să efectuăm serviciul militar, refuz bazat pe principii biblice, am fost condamnaţi la 6 luni detenţie (Isaia 2:4). Am fost trimişi la ferma unei închisori unde trebuia să efectuăm muncă forţată. Ce ni s-a dat de făcut? Ei bine, spre uimirea noastră, a trebuit să tăiem lemne, exact ce învăţaserăm la Betel!

Ne-am făcut treaba atât de bine, încât directorul închisorii ne-a dat o Biblie şi publicaţiile noastre biblice, în ciuda ordinelor stricte pe care le primise de a nu ne permite să deţinem astfel de materiale. În această perioadă am învăţat o lecţie utilă în ce priveşte relaţiile cu alţii. La Betel, era un frate cu care nu mă puteam înţelege prea bine. Aveam personalităţi foarte diferite. Ei bine, cu cine credeţi că am fost pus în aceeaşi celulă? Da, chiar cu acel frate. Astfel am avut din plin posibilitatea să ne cunoaştem unul pe altul şi, drept rezultat, am legat o prietenie strânsă şi durabilă.

Mai târziu, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Australia. Toţi banii din fondurile societăţii au fost confiscaţi, iar fraţii din Betel aveau foarte puţine resurse financiare. Odată, unul dintre ei a venit la mine şi mi-a zis: „Dick, vreau să merg în predicare în oraş, dar n-am pantofi; am numai cizmele de lucru“. Am fost bucuros să-l pot ajuta, aşa că s-a încălţat cu pantofii mei şi a mers în oraş.

După aceea am aflat că fusese arestat şi închis din cauza predicării. Nu m-am putut abţine să nu-i trimit un bileţel: „Îmi pare rău pentru tine. Dar mă bucur că nu sunt în pielea ta — adică în pantofii mei“. Însă nu a trecut mult şi am fost şi eu arestat şi închis pentru a doua oară din cauza poziţiei mele de neutralitate. După ce am fost eliberat, am fost repartizat să mă ocup de ferma care asigura hrana familiei Betel. În acea perioadă, fraţii au obţinut o hotărâre judecătorească favorabilă, iar interdicţia impusă activităţilor Martorilor lui Iehova a fost ridicată.

Găsesc o soţie zeloasă

În timp ce lucram la fermă, am început să mă gândesc cu seriozitate la căsătorie şi m-am simţit atras de o tânără pionieră, pe nume Coralie Clogan. Bunica lui Coralie a fost prima din familie care a manifestat interes faţă de mesajul Bibliei. Pe patul de moarte, ea i-a spus mamei lui Coralie, Vera: „Creşte-ţi copiii în aşa fel încât să-l iubească pe Dumnezeu şi să-i slujească, iar într-o zi ne vom întâlni în paradis pe pământ“. Mai târziu, când un pionier a vizitat-o pe Vera şi i-a oferit publicaţia Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată!, aceste cuvinte au început să capete sens. Această carte broşată a convins-o pe Vera că scopul lui Dumnezeu este ca oamenii să se bucure de viaţă într-un paradis pământesc (Revelaţia 21:4). La începutul anilor ’30, ea s-a botezat şi, aşa cum o încurajase mama ei, le-a ajutat pe fiicele ei — Lucy, Jean şi Coralie — să cultive iubire faţă de Dumnezeu. Însă, aşa cum a avertizat Isus că se va întâmpla în unele familii, tatăl lui Coralie s-a opus cu îndârjire preocupărilor spirituale ale familiei lui. — Matei 10:34–36.

Cei din familia Clogan aveau talent la muzică şi fiecare dintre copii ştia să cânte la un instrument. Coralie cânta la vioară, iar în 1939, la vârsta de 15 ani, a obţinut o diplomă în domeniul muzicii. Însă izbucnirea celui de-al doilea război mondial a făcut-o pe Coralie să se gândească în mod serios la viitor. Venise vremea să hotărască ce avea să facă cu viaţa ei. Pe de-o parte, putea să-şi facă o carieră în muzică. Fusese deja invitată să cânte în Orchestra Simfonică din Melbourne. Pe de altă parte, avea ocazia să-şi dedice timpul marii lucrări de predicare a mesajului despre Regat. După ce s-au gândit bine, Coralie, împreună cu cele două surori ale ei, s-au botezat, în 1940, şi au făcut pregătiri pentru a începe lucrarea de evanghelizare cu timp integral.

La foarte puţin timp după ce s-a hotărât să înceapă ministerul cu timp integral, Coralie a fost abordată de Lloyd Barry, un frate cu răspundere de la filiala din Australia care mai târziu a slujit în Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Acesta tocmai ţinuse o cuvântare în Melbourne şi i-a spus lui Coralie: „Mă întorc la Betel. De ce nu vii şi tu să lucrezi împreună cu familia Betel? Poţi să iei acelaşi tren cu mine“. Ea a acceptat bucuroasă.

Coralie şi celelalte surori din familia Betel au avut o contribuţie esenţială la furnizarea publicaţiilor biblice fraţilor din Australia în perioada interdicţiei din anii războiului. De fapt, sub supravegherea fratelui Malcolm Vale, ele au făcut cea mai mare parte a muncii de tipărire. Au fost tipărite şi legate cărţile The New World (Lumea nouă) şi Children (Copiii), iar în cei peste doi ani cât a durat interdicţia, fraţilor nu le-a lipsit nici un număr al revistei Turnul de veghere.

Pentru a nu fi prinşi de poliţie, fraţii au fost nevoiţi să mute tipografia cam de 15 ori. Odată, a fost mutată chiar în subsolul unei clădiri, iar ca acoperire se tipărea şi altceva în afară de publicaţiile noastre. Sora de la recepţie putea apăsa pe un buton şi un clopoţel din subsol le avertiza pe surori că se apropia un pericol, astfel că puteau ascunde publicaţiile înainte să se facă vreo inspecţie.

Odată, când s-a făcut o astfel de inspecţie, câteva surori au constatat îngrozite că un exemplar al Turnului de veghere a rămas pe masă, la vedere. Poliţistul a intrat, şi-a pus servieta chiar pe revista Turnul de veghere şi a început percheziţia. După ce a căutat fără succes publicaţiile noastre, şi-a luat servieta şi a plecat!

Când interdicţia a luat sfârşit şi fraţilor le-a fost înapoiată proprietatea filialei, multora dintre ei li s-a oferit ocazia de a sluji ca pionieri speciali. Coralie s-a oferit să meargă la Glen Innes. La 1 ianuarie 1948, când ne-am căsătorit, m-am alăturat ei. Când am plecat din această repartiţie, aici se formase o congregaţie care progresa foarte frumos.

Următoarea repartiţie pe care am primit-o a fost Rockhampton. Nu am reuşit să găsim nici o locuinţă aici. Prin urmare, am întins un cort pe un teren liber aparţinând fermei unei persoane interesate. Urma să locuim aici timp de nouă luni. Am fi stat şi mai mult dacă, la venirea anotimpului ploios, cortul nostru nu ar fi fost rupt în bucăţi de un ciclon tropical şi nu ar fi fost măturat de ploile musonice. a

Mergem într-o repartiţie în străinătate

În timp ce eram în Rockhampton, am primit invitaţia de a face parte din cea de-a 19-a clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, şcoală care pregăteşte misionari. Aşa s-a întâmplat că, în 1952, după absolvirea şcolii am fost trimişi în ţara cunoscută pe atunci sub numele de Africa de Sud-Vest.

Preoţii din creştinătate şi-au exprimat fără întârziere sentimentele faţă de lucrarea noastră misionară. Şase duminici la rând, ei şi-au avertizat de la amvon enoriaşii să nu ne deschidă uşa şi să nu ne permită să le citim din Biblie deoarece i-am fi derutat. Într-o zonă, am plasat mai multe publicaţii, însă ministrul religios local a venit după noi, din casă în casă, şi a luat toate publicaţiile. Într-o zi am purtat o discuţie în biblioteca acestuia şi am observat că avea o adevărată colecţie din cărţile noastre.

Nu după mult timp, am fost luaţi în vizor şi de autorităţile locale. Cu siguranţă că acestea fuseseră instigate de preoţi şi ne suspectau că aveam legături cu comuniştii. Prin urmare, ni s-au luat amprentele, iar unele persoane pe care le-am vizitat au fost interogate. În pofida tuturor opoziţiilor, asistenţa la întrunirile noastre a crescut în mod constant.

Încă de la începutul şederii noastre aici, am simţit o dorinţă arzătoare de a împărtăşi mesajul biblic populaţiei indigene alcătuite din ovambo, herero şi nama. Însă acesta nu era un lucru uşor. În acele zile, Africa de Sud-Vest a ajuns sub administraţia guvernului sud-african, care ducea o politică de apartheid. Fiind albi, nu puteam merge să predicăm în zonele cu populaţie de culoare fără un permis din partea guvernului. Am făcut mai multe cereri în acest sens, însă de fiecare dată autorităţile au refuzat să ne dea permisiunea.

După doi ani petrecuţi în repartiţia noastră din străinătate, am avut o surpriză. Coralie a rămas însărcinată. În octombrie 1955, s-a născut fiica noastră, Charlotte. Deşi nu mai puteam sluji ca misionari, eu am găsit un loc de muncă cu jumătate de normă şi am continuat un timp să slujesc ca pionier.

Primim răspuns la rugăciunile noastre

În 1960, am fost puşi în faţa unei alte situaţii dificile. Coralie a primit o scrisoare prin care era anunţată că mama ei era foarte bolnavă, iar dacă nu se întorcea acasă, s-ar fi putut să n-o mai revadă niciodată. Aşadar ne-am hotărât să plecăm din Africa de Sud-Vest şi să ne mutăm înapoi în Australia. Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat: Chiar în săptămâna în care urma să plecăm, am primit de la autorităţile locale un permis cu care puteam merge în Katutura, un oraş cu populaţie de culoare. Ce era de făcut? Să dăm permisul înapoi, după ce ne chinuiserăm şapte ani să-l obţinem? Ar fi fost foarte simplu să ne gândim că alţii ar fi putut continua lucrarea începută de noi. Însă nu era aceasta o binecuvântare din partea lui Iehova, un răspuns la rugăciunile noastre?

Nu mi-a trebuit mult să iau o decizie. M-am hotărât să rămân în ţară pentru că nu voiam ca toate strădaniile noastre de a obţine domiciliu stabil să fie în zadar, cum ar fi fost dacă am fi plecat toţi. A doua zi, mi-am anulat biletul de vapor şi le-am trimis pe Coralie şi Charlotte în Australia pentru o vacanţă mai lungă.

Cât timp au fost ele plecate, eu am început să le depun mărturie locuitorilor din oraşul cu populaţie de culoare. Aceştia au manifestat un interes extraordinar. Când Coralie şi Charlotte s-au întors, mai multe persoane din acel oraş asistau la întrunirile noastre.

În acea perioadă aveam o maşină veche cu care puteam să aduc persoanele interesate la întruniri. Cu ocazia fiecărei întruniri, obişnuiam să fac patru sau cinci ture cu maşina, luând câte 7, 8 sau 9 persoane odată. Când ultima persoană cobora din maşină, Coralie mă întreba în glumă: „Câte persoane mai sunt sub banchetă?“

Ne-am dat seama că, pentru ca lucrarea de predicare să fie mai eficientă, aveam nevoie de literatură în limba localnicilor. Aşadar, am avut privilegiul de a mă îngriji ca tractul Life in a New World (Viaţă într-o lume nouă) să fie tradus în patru limbi: herero, nama, ndonga şi kwanyama. Traducătorii erau persoane instruite cu care studiam Biblia, însă trebuia să lucrez alături de ei şi să mă asigur că fiecare propoziţie era tradusă corect. Limba nama are un vocabular restrâns. Odată am încercat să explic această idee: „La început, Adam a fost un om perfect“. Traducătorul s-a scărpinat la ceafă, după care mi-a spus că nu-şi aducea aminte cuvântul din nama pentru „perfect“. „Gata, ştiu!“, a spus el în cele din urmă. „La început, Adam era ca o piersică coaptă.“

Suntem fericiţi în casa noastră de acum

Au trecut 49 de ani de când am sosit în această ţară, numită în prezent Namibia. Acum nu mai e nevoie de permis pentru a merge la comunităţile de culoare. Noul guvern al Namibiei se bazează pe o constituţie care nu este rasistă. În prezent, în Windhoek avem patru congregaţii mari care se întrunesc în Săli ale Regatului confortabile.

Ne-am gândit adesea la cuvintele care ni s-au spus la Galaad: „Faceţi din repartiţia în străinătate casa voastră“. Din modul în care Iehova a dirijat lucrurile am înţeles în mod clar că a fost voinţa sa ca această ţară străină să devină casa noastră. Am ajuns să-i îndrăgim pe fraţi cu uimitoarea lor diversitate de culturi. Am râs cu ei în momentele lor de bucurie şi am plâns alături de ei la necaz. Unele dintre persoanele interesate pe care obişnuiam să le ducem la întruniri înghesuindu-le în maşina noastră sunt acum stâlpi în congregaţiile lor. În 1953, când am venit în acest vast teritoriu, erau mai puţin de 10 vestitori locali care predicau vestea bună. De la acest început mic, am ajuns la un număr de peste 1 200 de vestitori. Potrivit promisiunii sale, Iehova a făcut să crească acolo unde noi şi alţii ‘am sădit şi am udat’. — 1 Corinteni 3:6.

Privind în urmă la numeroşii ani de serviciu petrecuţi în Australia, iar apoi în Namibia, eu şi Coralie avem o mare satisfacţie. Sperăm şi ne rugăm ca Iehova să ne dea în continuare puterea de a înfăptui voinţa sa acum şi pentru totdeauna.

[Notă de subsol]

a În Turnul de veghere din 1 decembrie 1952 (engl.), paginile 707–708, a apărut o relatare anonimă emoţionantă care arată cum au reuşit soţii Waldron să persevereze în această repartiţie dificilă.

[Legenda fotografiei de la paginile 26, 27]

Ne mutăm în repartiţia noastră din Rockhampton (Australia)

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Pe chei, în drum spre Şcoala Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Găsim multă bucurie depunând mărturie în Namibia