Relatare autobiografică

Un bileţel care mi-a schimbat viaţa

RELATARE DE IRENE HOCHSTENBACH

S-a întâmplat în anul 1972, într-o marţi seara. Aveam 16 ani şi venisem cu părinţii la o întrunire religioasă în Eindhoven, un oraş din provincia Brabant (Olanda). Nu mă simţeam în siguranţă şi mi-aş fi dorit să fi fost în altă parte. După un timp, două tinere mi-au dat un bileţel pe care scria: „Dragă Irene, ne-am bucura mult să te putem ajuta“. În acel moment, nu am realizat cât de mult avea să-mi schimbe viaţa acest bileţel. Dar înainte să vă spun ce-a urmat, daţi-mi voie să vă povestesc câte ceva despre mine.

M-AM născut pe insula indoneziană Belitung. Îmi amintesc de această insulă tropicală; şi acum îmi sună în minte foşnetul palmierilor în bătaia vântului, susurul unui râu din apropiere, râsetele copiilor care se jucau în preajma casei noastre, precum şi muzica ce ne umplea căminul. În 1960, când aveam patru ani, familia noastră s-a mutat din Indonezia în Olanda. Am făcut o călătorie lungă cu vaporul. Îmi amintesc în mod deosebit sunetul jucăriei preferate pe care o luasem cu mine; era un mic clovn toboşar. Din cauza unei boli, mi-am pierdut auzul la vârsta de şapte ani, iar de atunci nu aud nici un sunet. Am rămas doar cu amintirea sunetelor.

Cresc fără auz

Datorită îngrijirii iubitoare acordate de părinţii mei, la început, nu am înţeles foarte bine care sunt consecinţele pierderii auzului. Când eram mică, mă amuzam de aparatul meu auditiv care era foarte mare, dar nu  mă ajuta prea mult. Unii copii din cartier îmi scriau cu creta pe asfalt ce voiau să-mi spună — poveşti întregi —, iar eu le răspundeam, chiar dacă nu-mi auzeam vocea.

Când am mai crescut puţin, am înţeles că eram diferită de cei din jurul meu. În plus, am observat că unii râdeau de mine din cauză că eram surdă, iar alţii nu mă acceptau în cercul lor de prieteni. Mă simţeam singură şi părăsită. Îmi dădeam seama din ce în ce mai bine cât de greu e să fii surd şi, pe măsură ce creşteam, mă temeam de lumea celor ce aud.

Ca să pot urma o şcoală specială pentru surzi, părinţii au decis să ne mutăm din satul nostru situat în provincia Limburg în oraşul Eindhoven. Aici tatăl meu şi-a căutat o slujbă, iar fratele şi surorile mele au mers la o altă şcoală. Le sunt recunoscătoare pentru toate schimbările pe care le-au făcut în folosul meu. La această şcoală, am învăţat să-mi adaptez volumul vocii şi să articulez sunetele mai clar. Colegii de clasă m-au învăţat limbajul semnelor, deşi profesorii nu-l foloseau.

Izolată în propria mea lume

Pe măsură ce creşteam, părinţii încercau din răsputeri să comunice cu mine, însă erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam. De exemplu, nu mi-am dat seama că părinţii mei studiau Biblia cu Martorii lui Iehova. Însă îmi amintesc că odată familia noastră a mers într-un loc unde mulţi oameni stăteau pe scaune. Toţi priveau în faţă, aplaudau uneori şi se ridicau în picioare din când în când. Dar nu ştiam de ce făceau toate aceste lucruri. Am aflat mult mai târziu că fusesem la un congres al Martorilor lui Iehova. De asemenea, părinţii obişnuiau să mă ia cu ei când mergeau la o sală mică din oraşul Eindhoven. Mă simţeam bine acolo, deoarece toţi erau amabili; şi familia mea părea fericită, însă nu ştiam de ce mergeam mereu în acel loc. Acum ştiu că acea sală mică era o Sală a Regatului care aparţinea Martorilor lui Iehova.

Din nefericire, nu era nimeni acolo care să-mi poată interpreta programul în limbajul semnelor. Îmi dau seama acum că acele persoane doreau să mă ajute însă, deoarece eu nu auzeam nimic, nu ştiau cum să procedeze. La aceste întruniri, mă simţeam părăsită; mi-aş fi dorit să fi fost la şcoală, şi nu în acel loc. Însă chiar când mă frământau aceste gânduri, două tinere mi-au dat un bileţel pe care scriseseră în grabă câteva cuvinte. Este vorba de bileţelul despre care v-am vorbit la începutul relatării. Nici nu m-am gândit atunci că acesta avea să fie începutul unei prietenii preţioase care urma să mă elibereze din lumea în care mă izolasem.

O prietenie preţioasă

Colette şi Hermine, cele două tinere care-mi dăduseră bileţelul, aveau puţin peste 20 de ani. Mai târziu, am aflat că veniseră în acea congregaţie pentru a sluji ca pioniere regulare, sau slujitoare cu timp integral. Deşi nici Colette, nici Hermine nu ştiau limbajul semnelor, am reuşit să ne înţelegem destul de bine, întrucât citeam de pe buze ceea ce îmi spuneau.

Părinţii mei s-au bucurat când Colette şi Hermine le-au spus că ar vrea să studieze Biblia cu mine. Însă aceste tinere au făcut mai mult decât atât. Ele s-au străduit să-mi redea prin semne programul întrunirilor de la Sala Regatului şi să mă ajute să mă bucur de asocierea cu alţi membri ai congregaţiei. Ele au exersat cu mine unele prezentări biblice pentru lucrarea de predicare şi m-au ajutat, totodată,  să-mi pregătesc temele pentru Şcoala de Minister Teocratic. Vă puteţi imagina că am avut curajul să prezint o temă în faţa unui auditoriu care auzea?!

De asemenea, Colette şi Hermine mi-au demonstrat că puteam avea încredere în ele. Au fost răbdătoare cu mine şi m-au ascultat. Deşi râdeam adesea de greşelile mele, ele niciodată nu şi-au bătut joc de mine. În plus, niciodată nu s-au simţit jenate de compania mea. Au încercat să-mi înţeleagă sentimentele şi m-au tratat de la egal la egal. Aceste fete binevoitoare mi-au dăruit ceva de mare preţ: iubirea şi prietenia lor.

Dar, mai presus de toate, ele m-au învăţat că trebuie să-l cunosc pe Dumnezeul nostru, Iehova, ca pe un prieten demn de încredere. Ele mi-au explicat că Iehova mă văzuse şezând la Sala Regatului şi că înţelegea cât de greu îmi era din cauza handicapului meu. Sunt foarte recunoscătoare că datorită iubirii noastre pentru Iehova am închegat o astfel de prietenie. Am fost mişcată de grija lui Iehova faţă de mine şi, din iubire pentru el, în iulie 1975, mi-am simbolizat dedicarea prin botezul în apă.

Alături de un prieten deosebit

În anii următori am făcut cunoştinţă cu foarte mulţi fraţi şi surori creştine. M-am bucurat de prietenia deosebită a unui frate cu care m-am şi căsătorit în 1980. La scurt timp după aceea, am început să slujesc ca pionieră, iar în 1994, eu şi Harry, soţul meu, am fost repartizaţi ca pionieri speciali în teritoriul de surzi, unde se foloseşte limbajul semnelor olandez. În anul următor am primit o repartiţie dificilă pentru mine: să-mi însoţesc soţul, care nu are probleme auditive, când vizitează congregaţiile ca locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie.

Cum mă descurc? Când vizităm pentru prima dată o congregaţie, merg şi fac cunoştinţă cu cât mai mulţi fraţi şi surori. Le spun că sunt surdă şi îi rog să vorbească rar şi să se uite la mine când îmi vorbesc. De asemenea, încerc să răspund imediat la întrunirile congregaţiei. În plus, întreb dacă este cineva dispus să mă ajute ca interpret la întruniri şi în serviciul de teren în acea săptămână.

Această metodă este atât de eficientă, încât uneori fraţii şi surorile uită că eu nu aud şi apar situaţii amuzante. De exemplu, îmi spun că atunci când mă văd pe stradă mă  claxonează, dar, bineînţeles, eu nu reacţionez în nici un fel. Uneori şi eu uit de limitele mele — cum se întâmplă când încerc să-i şoptesc la ureche ceva confidenţial soţului meu. Când îl văd că se înroşeşte brusc, îmi dau seama că am „şoptit“ prea tare.

Copiii găsesc metode neaşteptate de a-mi veni în ajutor. Într-o congregaţie pe care o vizitam pentru prima dată, un băieţel de nouă ani a observat că unii dintre cei prezenţi la Sala Regatului ezitau să-mi vorbească şi s-a hotărât să facă ceva pentru mine. S-a apropiat, m-a luat de mână şi m-a dus în mijlocul sălii, unde a strigat cât a putut de tare: „V-o prezint pe Irene; ea nu aude!“ Cei prezenţi au venit apoi la mine şi am făcut cunoştinţă cu ei.

Slujind alături de soţul meu în lucrarea de circumscripţie, am ocazia să-mi lărgesc în permanenţă cercul de prieteni. Cât de diferită este viaţa mea acum, în comparaţie cu anii când mă simţeam marginalizată şi părăsită! Din seara în care Colette şi Hermine mi-au strecurat în mână acel bileţel, am simţit puterea prieteniei şi am făcut cunoştinţă cu oameni care au devenit speciali pentru mine. Şi, mai presus de toate, am ajuns să-l cunosc pe Iehova, cel mai preţios Prieten (Romani 8:38, 39). Cât de mult mi-a schimbat viaţa acel bileţel!

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Îmi amintesc sunetul jucăriei mele preferate

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

În minister şi alături de Harry, soţul meu