Relatare autobiografică

Încercat în „cuptorul aprins“ al suferinţei

RELATARE DE PERICLES YANNOURIS

Umezeala rece din celula plină de igrasie îmi pătrunsese în oase. Stând acolo singur, învelit numai cu o pătură subţire, aveam încă în faţa ochilor privirea ca de gheaţă a tinerei mele soţii pe care, în urmă cu două zile, o lăsasem singură cu cei doi copilaşi ai noştri, care erau bolnavi, în timp ce miliţienii mă târau afară din casă. Mai târziu, am primit de la soţia mea, care nu-mi împărtăşea convingerile, un pachet şi un bileţel pe care scria: „Îţi trimit aceste turte. Sper să ajungi la fel de bolnav cum sunt copiii tăi“. Aveam să mă mai întorc vreodată să-mi văd familia?

ACESTA a fost doar un episod din îndelungata şi cumplita luptă pentru credinţa creştină, luptă din care nu au lipsit opoziţiile din partea familiei, excluderea mea din comunitate, bătăliile juridice şi persecuţiile crunte. Însă cum şi de ce am ajuns eu, un bărbat liniştit şi cu teamă de Dumnezeu, în acest loc jalnic? Daţi-mi voie să vă povestesc.

Un băiat sărman cu un vis măreţ

M-am născut în 1909, în satul Stavromeno (Creta). În acel an, războiul, sărăcia şi foametea făceau ravagii în ţară. Mai târziu, eu şi cei patru fraţi ai mei mai mici am scăpat ca prin minune de cumplita epidemie de gripă spaniolă. Îmi amintesc că părinţii noştri ne-au ţinut închişi în casă săptămâni întregi ca să nu ne molipsim.

 Tata, un sărman ţăran, era foarte credincios, însă fără prejudecăţi. Întrucât a stat şi în Franţa, şi în Madagascar, a avut ocazia să audă diferite idei liberale despre religie. Cu toate acestea, familia noastră a rămas fidelă Bisericii Ortodoxe Greceşti, asistând în fiecare duminică la liturghie şi găzduindu-l pe episcopul local în timpul vizitei sale anuale. Eu cântam în corul bisericii şi visam să devin preot.

În 1929, am intrat în poliţie. În timp ce îmi efectuam serviciul la Salonic, în nordul Greciei, tata a încetat din viaţă. Sperând să găsesc mângâiere şi iluminare spirituală, am reuşit să obţin un transfer la poliţia de pe muntele Athos — considerat de credincioşii ortodocşi „muntele sfânt“ —, unde se află o comunitate de călugări. * În cei patru ani cât am stat acolo, am putut observa îndeaproape viaţa călugărilor. Dar, în loc să mă apropii de Dumnezeu, am fost şocat de corupţia şi imoralitatea lor flagrante. Am fost dezgustat când un arhimandrit pe care îl respectam mult mi-a făcut avansuri imorale. În ciuda acestor dezamăgiri, nu am renunţat la dorinţa mea sinceră de a-i sluji lui Dumnezeu şi de a deveni preot. Chiar m-am îmbrăcat cu o robă preoţească şi mi-am făcut o poză ca amintire. În cele din urmă, m-am mutat înapoi în Creta.

„E Diavolul în persoană!“

În 1942, m-am căsătorit cu Frosini, o tânără încântătoare care provenea dintr-o familie respectabilă. Întrucât rudele mele prin alianţă erau persoane foarte credincioase, după căsătorie, am fost şi mai hotărât să devin preot. * Eram decis să merg la Atena şi să urmez cursurile unui seminar. Spre sfârşitul anului 1943 m-am dus în portul Iráklion (Creta) pentru a mă îmbarca, însă nu am mai plecat la Atena, deoarece, între timp, am găsit o altă sursă de iluminare spirituală. Ce s-a întâmplat mai exact?

De câţiva ani, Emmanuel Lionoudakis *, un tânăr energic care era Martor al lui Iehova, predica prin toată Creta adevărurile edificatoare ale Bibliei. Unii oameni s-au simţit atraşi de explicaţiile clare din Cuvântului lui Dumnezeu oferite de Martori şi au abandonat religia falsă. În Sitía, un oraş învecinat, s-a format un grup de Martori zeloşi. Aceasta l-a deranjat pe episcopul local — care avusese ocazia, cât timp locuise în Statele Unite, să observe personal ce predicatori eficienţi puteau fi Martorii lui Iehova. El era ferm hotărât să înlăture această „erezie“ din episcopia lui. Instigaţi de el, poliţiştii îi aruncau cu regularitate pe Martori în închisoare sau îi purtau prin tribunale pentru tot felul de acuzaţii false.

Unul dintre aceşti Martori a încercat să-mi explice şi mie adevărul Bibliei, însă a presupus că nu sunt prea interesat. Prin urmare, a trimis un ministru mai experimentat ca să discute cu mine. Reacţia mea dură l-a făcut pe acest Martor să se întoarcă la micul grup şi să spună: „E imposibil ca Pericles să devină Martor. E Diavolul în persoană!“

Primele opoziţii

Sunt fericit că Dumnezeu nu m-a privit aşa. În luna februarie a anului 1945, fratele meu Demosthenes, care era convins că Martorii lui Iehova predau adevărul, mi-a oferit broşura Comfort All That Mourn (Mângâiaţi pe cei întristaţi) *. Am fost impresionat de cele citite. Din acel moment nu am mai frecventat Biserica Ortodoxă şi ne-am alăturat micului grup din Sitía. Le-am vorbit fraţilor noştri despre noua credinţă şi toţi au acceptat adevărul biblic. Aşa cum era de aşteptat, decizia mea de a abandona religia falsă mi-a adus persecuţii şi împotriviri din partea soţiei mele şi a familiei ei. Un timp, socrul meu nici nu a mai vorbit cu mine. Acasă, atmosfera era mereu tensionată şi aveam mereu neînţelegeri. Cu toate acestea, la 21 mai 1945, eu şi Demosthenes am fost botezaţi de fratele Minos Kokkinakis *.

 În sfârşit, mi se împlinise visul de a sluji ca ministru autentic al lui Dumnezeu! Îmi amintesc şi acum prima zi în ministerul din casă în casă. Mi-am pus 35 de broşuri în geantă şi m-am dus singur cu autobuzul într-un sat. Cu o oarecare sfială, am început să merg din casă în casă. Treptat, am prins mai mult curaj. Când a apărut un preot nervos, am reuşit să-i ţin piept cu îndrăzneală, neluându-i în seamă insistenţele de a merge cu el la poliţie. I-am spus că nu voi pleca până ce nu voi vizita tot satul, lucru pe care l-am şi făcut. Am fost atât de fericit că nici nu am mai avut răbdare să aştept autobuzul, aşa că am parcurs cei 15 kilometri până acasă pe jos.

În mâinile răufăcătorilor plini de cruzime

În septembrie 1945, am primit şi alte responsabilităţi în congregaţia nou-formată din Sitía. Nu după mult timp, în Grecia a izbucnit războiul civil. Grupurile de partizani se luptau între ele cu o ură sălbatică. Profitând de această situaţie, episcopul le-a cerut membrilor unui grup de gherilă local să-i elimine pe Martori  prin orice mijloc posibil (Ioan 16:2). În timp ce grupul de gherilă se apropia de satul nostru cu un autobuz, o doamnă cumsecade care călătorea în acelaşi autobuz a auzit de planurile lor de a-şi îndeplini misiunea „primită de la Dumnezeu“ şi ne-a avertizat. Ne-am ascuns, iar una dintre rudele noastre a intervenit în favoarea noastră. Aşa am reuşit să scăpăm cu viaţă.

Însă suferinţa noastră abia începuse. Bătăile şi ameninţările erau la ordinea zilei. Împotrivitorii noştri au încercat să ne forţeze să ne întoarcem la biserică, să ne botezăm copiii şi să ne facem semnul crucii. Odată, l-au bătut pe fratele meu până au crezut că a murit. Am suferit cumplit când le-am văzut pe surorile mele cu hainele sfâşiate şi bătute. În această perioadă, biserica i-a botezat cu forţa pe opt copii ai Martorilor lui Iehova.

În 1949, mama s-a stins din viaţă. Preotul ne-a atacat din nou, acuzându-ne că nu respectam cerinţele legii privitoare la înmormântare. Am fost judecat şi achitat. S-a depus astfel o mărturie frumoasă, numele lui Iehova fiind pronunţat în cuvintele de deschidere a procesului. Singurul lucru la care mai puteau recurge duşmanii noştri pentru a ne face „să ne venim în fire“ a fost acela de a ne aresta şi trimite în exil, ceea ce au şi făcut în aprilie 1949.

Într-un „cuptor aprins“

Am fost unul dintre cei trei fraţi arestaţi. Soţia mea nici măcar nu a venit să mă vadă la secţia locală de poliţie. Prima oprire am făcut-o la închisoarea din Iráklion. Aşa cum spuneam la început, mă simţeam singur şi demoralizat. Lăsasem în urmă o soţie tânără care nu-mi împărtăşea convingerile şi doi copii mici. M-am rugat cu ardoare lui Iehova să mă ajute. Mi-au venit în minte cuvintele consemnate la Evrei 13:5: „Nicidecum nu te voi lăsa şi nicidecum nu te voi părăsi“. Mi-am dat seama cât de înţelept este să mă încred fără rezerve în Iehova. — Proverbele 3:5.

Am aflat că aveam să fim exilaţi pe insula Makrónisos, o insulă aridă din largul coastei Aticii (Grecia). Era suficient să pomeneşti numele acestei insule ca să trezeşti groaza în oricine, deoarece lagărul de prizonieri de aici era cunoscut drept un loc al chinurilor şi al muncii silnice. În drum spre închisoare, ne-am oprit la Pireu. Deşi aveam încă mâinile în cătuşe, ne-am simţit încurajaţi când câţiva colaboratori creştini au urcat la bordul ambarcaţiunii noastre şi ne-au îmbrăţişat. — Faptele 28:14, 15.

Viaţa pe insula Makrónisos era un adevărat coşmar. Soldaţii îi maltratau pe deţinuţi de dimineaţa până seara. Mulţi deţinuţi care nu erau Martori au înnebunit, alţii au murit, iar un mare număr au rămas infirmi. Noaptea se auzeau ţipetele şi gemetele celor torturaţi. Pătura mea subţire nu prea îmi ţinea de cald în nopţile reci.

Treptat, Martorii lui Iehova au devenit bine cunoscuţi în lagăr, deoarece numele lor era amintit în fiecare dimineaţă la apel. Astfel, ni s-au ivit multe ocazii de a depune mărturie. Am avut chiar privilegiul de a boteza un deţinut politic care progresase până la pasul dedicării.

În timpul exilului, i-am scris fără întrerupere iubitei mele soţii, dar nu am primit nici un răspuns de la ea. Aceasta nu m-a împiedicat să-i scriu cu multă dragoste cuvinte de mângâiere şi s-o asigur că situaţia dureroasă în care ne aflam era trecătoare şi că aveam să fim din nou fericiţi.

În această perioadă, numărul nostru a crescut, întrucât erau aduşi tot mai mulţi fraţi. Lucrând la birouri, am avut posibilitatea să-l cunosc personal pe comandantul lagărului, care era colonel. Întrucât îi respecta pe Martori, mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat dacă puteam primi câteva publicaţii biblice de la biroul nostru din Atena. „Imposibil“, a spus el, „dar de ce nu vă pun oamenii voştri din Atena publicaţiile într-o valiză şi s-o trimită pe numele meu?“ Am rămas înmărmurit! Câteva zile mai târziu, în timp ce descărcam un vas sosit în port, un poliţist l-a salutat pe colonel şi l-a anunţat: „Domnule colonel, a sosit valiza dumneavoastră“. „Ce valiză?“, a întrebat el. Din întâmplare,  eram prin preajmă şi, auzind conversaţia, i-am spus în şoaptă: „S-ar putea să fie valiza noastră, trimisă, aşa cum ne-aţi spus, pe numele dumneavoastră“. Aceasta a fost una dintre metodele folosite de Iehova pentru a ne hrăni din punct de vedere spiritual.

O binecuvântare neaşteptată, iar apoi mai multă suferinţă

Spre sfârşitul anului 1950, am fost eliberat. M-am întors acasă bolnav, palid, foarte slab şi îngrijorat cu privire la modul în care aveam să fiu primit. Ce fericit am fost să-mi văd din nou soţia şi copiii! Mai mult decât atât, am descoperit că Frosini nu mai era aşa de ostilă. Scrisorile pe care i le trimisesem din închisoare avuseseră efect. Frosini fusese mişcată de răbdarea şi perseverenţa mea. La scurt timp după aceea, am purtat cu ea o discuţie lungă, conciliatoare. Ea a acceptat un studiu biblic şi a cultivat credinţă în Iehova şi în promisiunile sale. Una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea a fost în 1952, când am botezat-o chiar eu ca slujitoare a lui Iehova dedicată!

În 1955 am iniţiat o campanie prin care urmăream să-i oferim fiecărui preot câte un exemplar al broşurii Christendom or Christianity — Which One Is “the Light of the World”? (Cine este „lumina lumii“: creştinismul sau creştinătatea?). Împreună cu câţiva colaboratori Martori, am fost arestat şi trimis în faţa instanţei. Erau atât de multe procese intentate Martorilor lui Iehova că a fost nevoie de o sesiune specială a curţii pentru a le audia pe toate. În acea zi, a fost prezent tot personalul judecătoresc din provincie, iar sala de judecată era ticsită de preoţi. Episcopul nu avea stare şi se tot plimba printre rânduri. Un preot mă acuzase de prozelitism. Judecătorul l-a întrebat: „Aşa de slabă ţi-e credinţa că poţi fi convertit citind o broşură?“ Preotul a rămas fără replică. Eu am fost achitat, însă câţiva fraţi au fost condamnaţi la şase luni închisoare.

În anii care au urmat, am fost arestaţi în repetate rânduri, iar procesele împotriva noastră s-au înmulţit. Aceste procese le-au dat mult de lucru avocaţilor noştri. În total, am compărut în faţa instanţei de 17 ori. În ciuda opoziţiilor, am continuat să predicăm cu regularitate. Am acceptat cu bucurie această provocare, iar focul încercărilor ne-a rafinat credinţa. — Iacov 1:2, 3.

Noi privilegii şi încercări

În 1957, ne-am mutat la Atena. Nu după mult timp, am fost numit să slujesc într-o congregaţie nou-formată. Cu sprijinul loial al soţiei mele, am putut duce o viaţă simplă, concentrându-ne asupra activităţilor spirituale. În acest mod am reuşit să dedicăm cea mai mare parte a timpului nostru lucrării de predicare. De-a lungul anilor, ni s-a cerut să ne mutăm în mai multe congregaţii care aveau nevoie de ajutor.

 În 1963, când a împlinit 21 de ani, fiul nostru a trebuit să se prezinte la recrutare. Din cauza poziţiei lor de neutralitate, toţi Martorii recrutaţi erau bătuţi, batjocoriţi şi umiliţi. De acelaşi tratament a avut parte şi băiatul meu, aşa că i-am dat pătura pe care am avut-o la Makrónisos, pentru a-l încuraja să imite exemplul celor care şi-au păstrat integritatea. Fraţii care primeau citaţie erau judecaţi de Curtea Marţială şi condamnaţi, în general, la 2–4 ani închisoare. După ce erau eliberaţi, erau chemaţi din nou şi primeau altă condamnare. În calitate de ministru religios, am avut posibilitatea să vizitez mai multe închisori, reuşind astfel să iau legătura de câteva ori cu fiul meu, precum şi cu alţi Martori fideli. Băiatul meu a stat în închisoare peste şase ani.

Iehova ne-a susţinut tot timpul

După ce libertatea religioasă a fost restabilită în Grecia, am avut privilegiul de a sluji ca pionier special temporar pe insula Rodos. Apoi, în 1986, în Sitía, unde îmi începusem cariera creştină, s-a ivit o necesitate specială. Am acceptat cu mare bucurie să fiu repartizat aici şi să slujesc din nou alături de iubiţii mei colaboratori creştini pe care îi cunoşteam din tinereţe.

Fiind cel mai în vârstă membru al familiei, sunt fericit să văd că aproape 70 dintre rudele noastre îi slujesc cu loialitate lui Iehova, iar numărul lor continuă să crească. Unii sunt bătrâni de congregaţie, slujitori ministeriali, pionieri, betelişti şi supraveghetori itineranţi. De peste 58 de ani, credinţa mea este pusă la încercare în „cuptorul aprins“ al suferinţei. În prezent am 93 de ani şi, privind în urmă, nu regret nici o clipă că i-am slujit lui Dumnezeu. El mi-a dat puterea de a răspunde invitaţiei sale iubitoare: „Fiul meu, dă-mi inima ta şi să găsească plăcere ochii tăi în căile mele“. — Proverbele 23:26.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 27]

Makrónisos: o insulă a groazei

Timp de zece ani, din 1947 până în 1957, Makrónisos, o insulă aridă şi neospitalieră, a fost locuinţa a peste 100 000 de deţinuţi. Printre aceştia s-au numărat foarte mulţi Martori fideli care fuseseră trimişi aici din cauza neutralităţii lor creştine. De obicei, Martorii erau surghiuniţi pe această insulă din cauza preoţilor ortodocşi greci, care îi acuzau pe nedrept că sunt comunişti.

Iată ce se spune în enciclopedia greacă Papyros Larousse Britannica referitor la „corecţia“ aplicată în Makrónisos: „Metodele de tortură crudă, . . . condiţiile de viaţă, inacceptabile pentru o naţiune civilizată, şi comportamentul josnic al gardienilor faţă de deţinuţi . . . sunt o ruşine pentru istoria Greciei“.

Unii Martori au fost ameninţaţi că nu vor fi eliberaţi până când nu vor renunţa la convingerile lor religioase. Cu toate acestea, integritatea lor a rămas neştirbită. Mai mult decât atât, stând în compania Martorilor, unii deţinuţi politici au ajuns să îmbrăţişeze adevărul biblic.

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Minos Kokkinakis (al treilea din dreapta) şi eu (al patrulea din stânga) în Makrónisos, insula condamnaţilor

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Alături de un colaborator Martor, în lucrarea de predicare în Sitía (Creta), unde am slujit în tinereţe