Altarul — care este rolul lui în închinare?

ESTE altarul un element esenţial al închinării voastre? Pentru mulţi oameni care frecventează bisericile creştinătăţii, altarul ocupă un loc primordial. V-aţi întrebat vreodată ce spune Biblia despre rolul altarului în închinare?

Primul altar menţionat în Biblie este cel construit de Noe pentru a oferi jertfe de animale când a ieşit din arca salvării după potop. * — Geneza 8:20.

După încurcarea limbilor la Babel, oamenii s-au împrăştiat pe toată suprafaţa pământului (Geneza 11:1–9). Ei au ajuns să-l cunoască din ce în ce mai puţin pe Dumnezeu, însă, având necesitatea înnăscută de a se închina, s-au străduit să se apropie de el, ‘bâjbâind’ ca nişte orbi (Faptele 17:27; Romani 2:14, 15). Din zilele lui Noe, multe popoare au construit altare pentru zeii lor. Oameni de culturi şi religii diferite au întrebuinţat altare în închinarea lor falsă. Fiind înstrăinaţi de adevăratul Dumnezeu, unii au folosit deseori altarul pentru ritualuri oribile care includeau sacrificii umane, chiar sacrificarea copiilor. După ce l-au părăsit pe Iehova, unii regi ai Israelului au ridicat altare zeilor păgâni, ca de pildă, lui Baal (1 Împăraţi 16:29–32). Dar ce putem spune despre folosirea altarului în închinarea adevărată?

Altarul şi închinarea adevărată în Israel

După Noe, şi alţi oameni fideli au construit şi au folosit altare în închinarea la adevăratul Dumnezeu, Iehova. Avraam a ridicat altare la Sihem, în apropiere de Betel, la Hebron şi pe muntele Moria, unde a sacrificat un berbec pus la dispoziţie de Dumnezeu spre a fi adus în locul lui Isaac. Mai târziu, Isaac, Iacov şi Moise s-au simţit îndemnaţi să construiască altare pe care să le folosească în închinarea la Dumnezeu. — Geneza 12:6–8; 13:3, 18; 22:9–13; 26:23–25; 33:18–20; 35:1, 3, 7; Exodul 17:15, 16; 24:4–8.

Când Dumnezeu i-a dat poporului Israel Legea, el i-a poruncit să ridice tabernacolul, un cort portabil, numit şi „cortul întâlnirii“. Acesta era unul dintre mijloacele principale prevăzute de Dumnezeu pentru ca poporul său să se poată apropia de el (Exodul 39:32, 40). Tabernacolul, sau cortul, avea două altare. Primul altar, folosit pentru holocausturi, era făcut  din lemn de salcâm, poleit cu bronz. Acesta era amplasat la intrare şi era folosit pentru oferirea jertfelor de animale (Exodul 27:1–8; 39:39; 40:6, 29). Altarul pentru tămâie, confecţionat tot din lemn de salcâm, dar poleit cu aur, era pus în interiorul tabernacolului, în faţa perdelei din Locul Preasfânt (Exodul 30:1–6; 39:38; 40:5, 26, 27). Pe el se ardea o tămâie specială de două ori pe zi, dimineaţa şi seara (Exodul 30:7–9). Templul stabil construit de regele Solomon a urmat modelul tabernacolului, având două altare.

„Adevăratul cort“ şi altarul simbolic

Când Iehova le-a dat israeliţilor Legea, el le-a oferit mai mult decât nişte reguli care să le guverneze viaţa şi care să le arate cum trebuiau să se apropie de el prin jertfe şi rugăciuni. Multe dintre dispoziţiile Legii au constituit ceea ce apostolul Pavel a numit „o reprezentare simbolică“, „o ilustrare“ sau „o umbră a lucrurilor cereşti“ (Evrei 8:3–5; 9:9; 10:1; Coloseni 2:17). Cu alte cuvinte, multe aspecte ale Legii nu numai că i-au călăuzit pe israeliţi până la venirea Cristosului, dar au constituit şi o prefigurare a scopurilor lui Dumnezeu care aveau să se realizeze prin intermediul lui Isus Cristos (Galateni 3:24). Da, aspectele Legii au avut o valoare profetică. De pildă, Mielul de Paşte, al cărui sânge a fost folosit ca semn al salvării pentru israeliţi, l-a prefigurat pe Isus Cristos. El este „Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii“ şi al cărui sânge a fost vărsat pentru a ne elibera din păcat. — Ioan 1:29; Efeseni 1:7.

Multe lucruri ce ţineau de tabernacol şi de serviciul de la templu prefigurau realităţi spirituale (Evrei 8:5; 9:23). De fapt, Pavel scrie despre „adevăratul cort, pe care Iehova l-a ridicat şi nu omul“. El continuă: „Cristos a venit ca mare preot al lucrurilor bune care au ajuns să se realizeze, prin intermediul cortului mai mare şi mai perfect, făcut nu de mâini, adică nu din creaţia aceasta“ (Evrei 8:2; 9:11). „Cortul mai mare şi mai perfect“ era marele templu spiritual al lui Iehova. Din Biblie reiese că marele templu spiritual reprezintă mijlocul prin care oamenii se pot apropia de Iehova pe baza jertfei de ispăşire a lui Isus Cristos. — Evrei 9:2–10, 23–28.

Când învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu că anumite prevederi şi dispoziţii ale Legii prefigurau realităţi spirituale mult mai măreţe şi mai profunde, suntem şi mai convinşi de faptul că Biblia este scrisă sub inspiraţie divină. De asemenea, aprecierea noastră faţă de înţelepciunea divină, unică a Bibliei va creşte. — Romani 11:33; 2 Timotei 3:16.

Şi altarul pentru oferirea holocausturilor are o însemnătate profetică. El pare să reprezinte „voinţa“ lui Dumnezeu sau disponibilitatea sa de a accepta jertfa umană perfectă a lui Isus. — Evrei 10:1–10.

Mai târziu, în scrisoarea adresată evreilor, Pavel făcea următorul comentariu interesant: „Noi avem un altar de la care cei ce efectuează un serviciu sacru la cort nu au dreptul să mănânce“ (Evrei 13:10). Se referea el la un altar literal sau la unul simbolic ?

Mulţi exegeţi catolici susţin că altarul menţionat în Evrei 13:10 este cel folosit la Euharistie — „sacramentul“ prin care se  spune că se reînnoieşte jertfa lui Cristos pe parcursul liturghiei. Însă puteţi remarca din context că altarul despre care vorbea Pavel era unul simbolic. Mai mulţi erudiţi atribuie un sens figurat cuvântului „altar“ din acest verset. După părerea iezuitului Giuseppe Bonsirven, „aceasta concordă în mod perfect cu întregul simbolism al epistolei [adresate evreilor]“. El spune: „În limbajul creştin, cuvântul «altar» a fost folosit mai întâi în sens spiritual şi doar după Irineu, şi mai ales după Tertulian şi Sfântul Ciprian, el se aplică euharistiei, adică mesei euharistice“.

După cum declara o revistă catolică, folosirea altarului s-a răspândit în „timpul lui Constantin“, odată cu „construirea bazilicilor“. Rivista di Archeologia Cristiana spunea: „În mod categoric, în primele două secole, nu se poate vorbi despre un loc stabil de închinare, ci mai degrabă despre întruniri liturgice ţinute în camerele unor case particulare . . ., camere care la sfârşitul ceremoniei îşi reluau întrebuinţarea obişnuită“.

Folosirea altarului în creştinătate

Conform revistei catolice La Civiltà Cattolica, „altarul este elementul central nu numai al clădirii bisericii, ci şi al bisericii vii“. Totuşi, Isus Cristos nu a instituit nici o ceremonie religioasă care să se oficieze la altar şi nici nu le-a poruncit discipolilor să ţină anumite ritualuri care să pretindă folosirea unui altar. În Matei 5:23, 24, precum şi în alte versete, Isus a menţionat altarul cu referire la practicile religioase obişnuite ale evreilor, însă el nu a spus că discipolii urmau să i se închine lui Dumnezeu cu ajutorul unui altar.

Istoricul american George Foot Moore (1851–1931) scria: „Închinarea creştină a avut întotdeauna aceleaşi caracteristici, dar cu trecerea timpul, ritualurile simple de la jumătatea secolului al II-lea, descrise de Iustin, s-au transformat într-un cult fastuos, impresionant“. Ritualurile catolice şi ceremoniile publice religioase sunt atât de numeroase şi de complicate încât liturghia a ajuns o disciplină de studiu în seminariile catolice. Moore continuă: „Această tendinţă, prezentă în toate ritualurile, s-a inspirat mult din Vechiul Testament, clericii creştinătăţii ajungând să fie priviţi ca succesori ai preoţilor evrei, ordinaţi de Dumnezeu. Splendida îmbrăcăminte a marelui preot, veşmintele ceremoniale ale celorlalţi preoţi, procesiunile solemne, corurile cântăreţilor leviţi care intonau psalmi, fumul de tămâie ce se ridica din cădelniţele legănate — toate păreau un model divin de închinare, care îi permitea bisericii să rivalizeze cu fastul religiilor păgâne din antichitate“.

Aţi rămâne surprinşi dacă aţi afla că multe ritualuri, ceremonii, veşminte şi alte obiecte de cult ale diferitelor biserici au la bază obiceiuri şi ritualuri evreieşti şi păgâne, nu învăţăturile creştine ale Evangheliilor. În Enciclopedia Cattolica se spune despre catolicism că a „preluat folosirea altarului din iudaism şi în parte, din religiile păgâne“. Minucius Felix, un apologet din secolul al III-lea e.n., scria despre creştini că ei nu aveau ‘nici temple, nici altare’. De asemenea, în dicţionarul enciclopedic Religioni e Miti se spune: „Pentru a se deosebi de închinătorii evrei şi păgâni, primii creştini au refuzat să folosească altarul în închinare“.

Deoarece creştinismul se baza mai ales pe principii care trebuiau acceptate şi aplicate în viaţa de zi cu zi în orice ţară, nu mai era nevoie de un oraş sfânt sau de un templu fizic cu altare ori de preoţi umani cu ranguri speciale, îmbrăcaţi în veşminte distinctive. „Vine ceasul“, a spus Isus, „când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. . . . Închinătorii adevăraţi i se vor închina Tatălui cu spirit şi adevăr“ (Ioan 4:21, 23). Prin ritualurile lor complicate şi prin folosirea altarelor, multe biserici ignoră cuvintele lui Isus referitoare la modul în care trebuie să i se aducă închinare adevăratului Dumnezeu.

[Notă de subsol]