Relatare autobiografică

Am trăit o viaţă fericită, în siguranţă, căutând mai întâi Regatul

RELATARE DE JETHA SUNAL

După ce am luat micul dejun am auzit la radio următoarea ştire: „Martorii lui Iehova sunt scoşi în afara legii, iar lucrarea lor este interzisă“.

ERA în anul 1950, iar noi, patru tinere, toate sub 30 de ani, slujeam ca misionare ale Martorilor lui Iehova în Republica Dominicană. Veniserăm aici cu un an înainte.

Nu am avut dintotdeauna obiectivul de a fi misionară. E adevărat, când eram mică mergeam la biserică. Însă tata a încetat să mai frecventeze biserica în timpul primului război mondial. În 1933, în ziua confirmării mele în cadrul Bisericii Episcopale, episcopul a citit un singur verset din Biblie, după care a început să discute politică. Mama s-a supărat atât de tare, încât nu a mai mers niciodată la biserică.

Schimbarea modului de viaţă

Părinţii mei, William Karl şi Mary Adams, au avut în total cinci copii: trei băieţi — Don, Joel şi Karl — şi două fete — Joy, mezina familiei, şi eu, care eram cea mai mare. Cred că aveam 13 ani când, venind într-o zi de la şcoală, am găsit-o pe mama citind o broşură publicată de Martorii lui Iehova. Era broşura The Kingdom, the Hope of the World (Regatul, speranţa lumii). „Acesta este adevărul“, mi-a spus ea.

Mama ne vorbea tuturor despre lucrurile pe care le învăţa din Biblie. Prin vorbirea şi exemplul ei, ne-a făcut să înţelegem importanţa sfatului dat de Isus: „Căutaţi mai întâi regatul şi dreptatea Sa“. — Matei 6:33.

Nu am fost dintotdeauna foarte receptivă. Odată, am spus: „Mamă, nu mai îmi predica atâta, că nu-ţi mai şterg vasele“. Însă, cu tact, mama a continuat să ne vorbească. Ea ne lua pe noi, copiii, cu regularitate la studiile biblice  ţinute în casa Clarei Ryan, care locuia foarte aproape de casa noastră din Elmhurst (Illinois, SUA).

Clara dădea ore de pian. Când elevii ei trebuiau să participe la recitalurile anuale, ea se folosea de aceste ocazii pentru a vorbi despre Regatul lui Dumnezeu şi despre speranţa învierii. Întrucât îmi plăcea foarte mult muzica — am studiat vioara de la şapte ani — ascultam ce spunea Clara.

Nu după mult timp, noi, copiii, am început să asistăm cu mama la întrunirile congregaţiei, care se ţineau în partea vestică a oraşului Chicago. Trebuia să călătorim mult cu autobuzul şi cu tramvaiul, dar aceasta a fost printre primele lucruri care ne-au arătat ce înseamnă să căutăm mai întâi Regatul. În 1938, la trei ani după ce mama s-a botezat, am asistat împreună cu ea la un congres al Martorilor lui Iehova în Chicago, congres cu ocazia căruia au fost conectate prin radiotelefon 50 de oraşe. Cele auzite mi-au mişcat inima.

Însă şi iubirea pentru muzică îmi făcea inima să vibreze. În 1938, am absolvit liceul, iar tata s-a îngrijit să studiez la Conservatorul American de Muzică din Chicago. Aşadar, în următorii doi ani am studiat muzica, am cântat în două orchestre şi am încercat să-mi fac o carieră în acest domeniu.

Herbert Butler, profesorul meu de vioară, venise din Europa pentru a se stabili în Statele Unite. I-am oferit broşura Refugees (Refugiaţi) a, gândindu-mă că o va citi. Şi într-adevăr a citit-o, iar după lecţia pe care am avut-o în săptămâna următoare mi-a spus: „Jetha, cânţi bine şi, dacă-ţi continui studiile, ai putea să ajungi într-o orchestră radio sau să devii profesoară de muzică. Însă eu cred că inima ta este aici“, a spus el luând cu grijă broşura pe care i-o dădusem. „De ce nu-ţi dedici viaţa acestei lucrări?“

M-am gândit mult la ce mi-a spus el. Astfel, în loc să-mi continuu studiile la Conservator, am acceptat invitaţia mamei de a asista la un congres al Martorilor lui Iehova ţinut la Detroit (Michigan), în iulie 1940. Am stat în corturi, într-un parc pentru rulote. Bineînţeles că mi-am luat şi vioara cu mine şi am cântat în orchestra congresului. În parcul unde am fost cazate, am  întâlnit mulţi pionieri (evanghelizatori cu timp integral). Am observat că toţi erau foarte fericiţi. M-am hotărât să mă botez şi să fac cerere pentru serviciul de pionier. M-am rugat lui Iehova să mă ajute să perseverez în ministerul cu timp integral toată viaţa.

Am început pionieratul în oraşul meu natal, iar mai târziu am slujit în Chicago. În 1943, m-am mutat în Kentucky. În acea vară, chiar înainte de congresul de district, am primit invitaţia de a frecventa cursurile celei de-a doua clase a Şcolii Galaad, unde aveam să fiu instruită pentru lucrarea misionară. Cursurile urmau să înceapă în septembrie 1943.

În perioada congresului din acea vară, am locuit la o Martoră care m-a invitat să-mi aleg tot ce-mi plăcea din garderoba fiicei sale. Aceasta intrase în armată şi-i spusese să-i dea toate hainele. Pentru mine lucrurile primite s-au dovedit a fi o împlinire a promisiunii lui Isus: „Continuaţi deci să căutaţi mai întâi regatul şi dreptatea Sa, şi toate aceste alte lucruri vă vor fi adăugate“ (Matei 6:33). Cele cinci luni petrecute la Şcoala Galaad au trecut ca gândul şi după absolvire, care a avut loc la 31 ianuarie 1944, am aşteptat cu mare nerăbdare să încep serviciul misionar.

Şi ei au ales serviciul cu timp integral

Mama începuse serviciul de pionier în 1942. Pe atunci, sora şi fraţii mei erau încă elevi. Deseori, mama se întâlnea cu ei după ore şi îi lua în ministerul de teren. De asemenea, i-a învăţat să contribuie şi ei la treburile gospodăreşti. De multe ori, stătea până seara târziu să calce sau să facă alte treburi, pentru ca în timpul zilei să poată merge în minister.

În ianuarie 1943, în timp ce eu făceam pionierat în Kentucky, fratele meu Don a început şi el pionieratul. Tata a fost foarte dezamăgit, deoarece el sperase ca toţi copiii să calce pe urmele lui şi ale mamei, adică să urmeze o facultate. După ce a făcut pionierat timp de aproape doi ani, Don a fost invitat să-şi continue ministerul cu timp integral ca membru al personalului de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, aflat la Brooklyn (New York).

Joel, care stătea cu părinţii, a început pionieratul în iunie 1943. În acea perioadă el a încercat să-l convingă pe tata să asiste la un congres, însă în zadar. Cu toate acestea, deoarece Joel nu reuşise să iniţieze nici un studiu biblic în zonă, tata a acceptat să studieze cu el din cartea „Adevărul vă va face liberi“. El găsea uşor răspunsul la întrebări, însă insista ca Joel să-i demonstreze cu Biblia ceea ce se spunea în carte. Aceasta l-a ajutat pe Joel să-şi însuşească adevărul.

Joel sperase ca, asemenea lui Don, să fie şi el scutit de serviciul militar de către comisia de recrutare, în calitate de ministru religios. Însă, văzându-l pe Joel atât de tânăr, membrii comisiei nu au vrut să-l considere ministru şi i-au trimis ordin de încorporare. Deoarece el a refuzat să se supună ordinului, a fost întocmit un mandat de arestare pe numele lui. Când a fost găsit de agenţii FBI, a fost închis pentru trei zile în închisoarea din Cook County.

Tata a folosit casa ca garanţie pentru a-l elibera pe cauţiune. Mai târziu, el a făcut aceasta şi pentru alţi Martori tineri care s-au aflat în aceeaşi situaţie. Această nedreptate l-a supărat atât de tare pe tata, că a mers împreună cu Joel la Washington, D.C., pentru a vedea dacă putea face recurs. În cele din urmă, Joel a fost recunoscut drept ministru, iar cazul a fost clasat. În repartiţia misionară, unde mă aflam, am primit o  scrisoare de la tata, în care spunea: „Cred că lui Iehova trebuie să-i atribuim această victorie!“ La sfârşitul lunii august a anului 1946, Joel a fost invitat să facă parte şi el din personalul de la sediul mondial din Brooklyn.

Karl a făcut de mai multe ori pionierat în timpul vacanţelor, până la absolvirea liceului, la începutul anului 1947, când a devenit pionier regular. Mai târziu, tata a avut probleme de sănătate, iar Karl l-a ajutat un timp în afaceri, până când a trebuit să plece într-o repartiţie ca pionier. Spre sfârşitul anului 1947, Karl a început să slujească alături de Don şi Joel la sediul mondial de la Brooklyn, ca membru al familiei Betel.

După ce a absolvit liceul, Joy a început pionieratul. Mai târziu, în 1951, ea s-a alăturat fraţilor ei la Betel. A lucrat la curăţenie şi la departamentul de abonamente. În 1955 s-a căsătorit cu Roger Morgan, şi el membru al familiei Betel. Circa şapte ani mai târziu, dorind să aibă copii, ei au plecat de la Betel. Joy şi Roger au avut doi copii, care sunt, de asemenea, slujitori ai lui Iehova.

Când toţi copiii erau în serviciul cu timp integral, mama l-a încurajat pe tata şi l-a ajutat să-şi dedice viaţa lui Iehova. În 1952, el s-a botezat. În ciuda limitelor impuse de boală, timp de 15 ani, până la moartea sa, el a dovedit multă ingeniozitate în a găsi diferite metode pentru a le împărtăşi altora adevărul despre Regat.

După o scurtă întrerupere, necesară pentru a se îngriji de tata, mama a reluat serviciul de pionier, pe care l-a efectuat până la moartea sa. Ea nu a avut niciodată maşină şi nu a folosit bicicleta. Mică de statură, mergea peste tot pe jos, deseori străbătând distanţe mari, la sate, pentru a conduce studii biblice.

În teritoriul misionar

După absolvirea Şcolii Galaad, unii dintre noi am slujit ca pionieri timp de un an în partea de nord a oraşului New York, până când am obţinut actele necesare pentru călătorie. În cele din urmă, în 1945, am pornit spre repartiţia noastră din Cuba unde, treptat, ne-am adaptat la un nou mod de viaţă. Oamenii au reacţionat pozitiv la lucrarea noastră de predicare şi, în scurt timp, toţi conduceam multe studii biblice. Am slujit aici mai mulţi ani. Apoi am primit o nouă repartiţie în Republica Dominicană. Într-o zi, am întâlnit o femeie care m-a rugat să vizitez o clientă de-ale ei: o franţuzoaică pe nume Suzanne Enfroy, ce dorea să fie ajutată să înţeleagă Biblia.

Suzanne era evreică, iar când Hitler a invadat Franţa, soţul ei i-a mutat pe ea şi pe cei doi copii ai lor într-o altă ţară. Suzanne a început fără întârziere să le vorbească altora despre lucrurile pe care le învăţa. Prima dată i-a vorbit femeii care îmi ceruse s-o vizitez, după care i-a vorbit lui Blanche, o prietenă din Franţa. Amândouă au progresat până la pasul botezului.

 „Ce pot să fac ca să-mi ajut copiii?“, m-a întrebat Suzanne. Băiatul ei era student la medicină, iar fata studia baletul, sperând să danseze pe scena de la Radio City Music Hall, din New York. Suzanne le-a făcut abonamente la revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! Drept rezultat, fiul lui Suzanne, soţia lui şi sora geamănă a soţiei lui au devenit cu toţii Martori. Louis, soţul lui Suzanne, era îngrijorat din cauza interesului soţiei sale pentru Martorii lui Iehova, deoarece guvernul Republicii Dominicane interzisese lucrarea noastră. Însă, după ce toată familia s-a mutat în Statele Unite, a devenit şi el, în cele din urmă, Martor.

Continuăm să slujim sub interdicţie

În 1949, la puţin timp după ce am fost repartizate în Republica Dominicană, în această ţară lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă. În pofida situaţiei, noi eram hotărâte să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca Stăpânitor decât de oameni (Faptele 5:29). Am continuat să căutăm mai întâi Regatul lui Dumnezeu făcând cunoscută vestea bună despre el, aşa cum le-a poruncit Isus continuatorilor săi (Matei 24:14). Am învăţat totuşi să fim „prudenţi ca şerpii şi totuşi inocenţi ca porumbeii“ în timp ce ne efectuam lucrarea de predicare (Matei 10:16). Vioara mi-a fost de mare ajutor. O luam cu mine când mergeam la studiile biblice. Elevii mei nu au devenit violonişti, însă câteva familii au devenit slujitori ai lui Iehova!

Când a început interdicţia, noi, cele patru fete — eu, Mary Aniol, Sophia Soviak şi Edith Morgan — ne-am mutat din casa de misionari din San Francisco de Macorís într-o casă de misionari situată la filiala din capitala Santo Domingo. Însă o dată pe lună, mergeam în fosta repartiţie pentru a preda ore de muzică. Astfel puteam să iau cu mine, în cutia viorii, hrană spirituală pentru fraţii noştri creştini, iar la întoarcere puteam aduce rapoartele lor de activitate.

Când, din cauza poziţiei lor de neutralitate, fraţii din San Francisco de Macorís au fost închişi la Santiago, mi s-a cerut să merg să le duc bani şi, dacă era posibil, Biblii şi să aduc unele mesaje pentru familiile lor. Văzându-mă cu cutia viorii sub braţ, gardienii închisorii din Santiago m-au întrebat: „Ce faci cu aia?“ „E pentru câteva momente de relaxare“, le-am răspuns.

Printre cântările pe care le-am interpretat era şi una compusă de un Martor într-un lagăr de concentrare nazist. Este cântarea numărul 29 din cartea de cântări a Martorilor lui Iehova. Voiam să-i ajut pe fraţii noştri închişi s-o înveţe.

Am aflat apoi că mulţi Martori fuseseră transferaţi la o fermă care îi aparţinuse lui Trujillo Molina — şeful guvernului. Mi s-a spus că era aproape de ruta unui autobuz. Astfel, în jurul amiezii, am coborât din autobuz şi am întrebat cum puteam ajunge la fermă. Proprietarul unui mic magazin mi-a spus că se afla dincolo de un lanţ muntos şi s-a oferit să-mi dea calul său şi un băiat ca ghid, dacă-i lăsam vioara ca garanţie.

 După ce am trecut munţii, a trebuit să traversăm un râu. Am stat amândoi pe cal, care a înotat în apele râului. Acolo am văzut un stol de papagali, cu penele lor de un verde şi albastru irizat strălucind în bătaia soarelui. Ce privelişte superbă! M-am rugat: „Îţi mulţumesc Iehova că i-ai făcut atât de frumoşi“. În cele din urmă, la ora patru după-amiază, am ajuns la fermă. Soldatul însărcinat cu paza a fost amabil şi m-a lăsat să vorbesc cu fraţii şi să le dau toate lucrurile pe care le adusesem pentru ei, inclusiv o mică Biblie.

La întoarcere, fiind deja întuneric, m-am rugat tot drumul. Am ajuns înapoi la magazin uzi leoarcă din cauza ploii. Întrucât ultimul autobuz din acea zi deja plecase, l-am rugat pe proprietarul magazinului să oprească un camion care tocmai trecea pe acolo şi să întrebe dacă nu mă luau şi pe mine. Puteam avea încredere să merg împreună cu cei doi bărbaţi din camion? Unul dintre ei m-a întrebat: „O cunoşti pe Sophie? A studiat cu sora mea“. M-am gândit că acesta era răspunsul lui Iehova la rugăciunea mea. Ei m-au dus în siguranţă până la Santo Domingo.

În 1953, m-am numărat printre delegaţii din Republica Dominicană la congresul internaţional ţinut de Martorii lui Iehova pe Yankee Stadium din New York. Toată familia mea, inclusiv tata, a fost acolo. După ce s-a prezentat un raport cu privire la progresul lucrării de predicare în Republica Dominicană, eu şi Mary Aniol, partenera mea, am avut o mică demonstraţie prin care am arătat ce metode foloseam pentru a predica sub interdicţie.

Bucurii deosebite în lucrarea itinerantă

În vara aceea, l-am cunoscut pe Rudolph Sunal, care a devenit soţul meu un an mai târziu. Membrii familiei lui deveniseră Martori în Allegheny (Pennsylvania), la scurt timp după primul război mondial. După ce şi-a ispăşit pedeapsa cu închisoarea, în timpul celui de-al doilea război mondial, deoarece adoptase poziţia de neutralitate creştină, el a început serviciul la Betelul din Brooklyn (New York). La scurt timp după ce ne-am căsătorit, el a fost invitat să slujească în calitate de supraveghetor itinerant, vizitând congregaţiile. În următorii 18 ani, l-am însoţit în lucrarea de circumscripţie.

În lucrarea itinerantă am vizitat multe locuri, printre care şi congregaţiile din Pennsylvania, West Virginia, New Hampshire şi Massachusetts. De obicei, stăteam la fraţii noştri creştini. A fost o mare bucurie pentru mine să-i cunosc mai bine şi să-i slujesc lui Iehova alături de ei. Întotdeauna am fost trataţi cu multă iubire şi ospitalitate, izvorâte din inimă. După ce Joel şi fosta mea parteneră, Mary Aniol, s-au căsătorit, au petrecut trei ani în lucrarea itinerantă, vizitând congregaţiile din Pennsylvania şi Michigan. Mai târziu, în 1958, Joel a fost invitat din nou să slujească la Betel, de data aceasta împreună cu Mary.

 Karl slujea la Betel de circa şapte ani când a fost repartizat în lucrarea de circumscripţie pentru câteva luni, ca să câştige experienţă. După aceea, a devenit instructor la Şcoala Galaad. În 1963, s-a căsătorit cu Bobbie, care a slujit cu loialitate la Betel, până la moartea sa, survenită în octombrie 2002.

Pe parcursul numeroşilor ani petrecuţi la Betel, Don a avut uneori ocazia să călătorească în alte ţări pentru a le sluji celor ce activează la filiale şi în teritoriul misionar. A mers în Asia, în Africa, în Europa şi în diferite zone din cele două Americi. Dolores, soţia lui loială, a călătorit deseori cu el.

Situaţii noi

Înainte de a muri, după o lungă suferinţă cauzată de boală, tata mi-a spus cât era de fericit că aleseserăm să-i slujim lui Iehova Dumnezeu. Mi-a zis că am avut mult mai multe binecuvântări decât dacă am fi mers la facultate, aşa cum îşi dorise el. După ce am ajutat-o pe mama să-şi strângă lucrurile ca să se mute aproape de sora mea, Joy, eu şi soţul meu am acceptat mai multe repartiţii ca pionieri în New England, astfel că puteam fi aproape de mama lui, care avea nevoie de ajutor. După moartea mamei sale, mama mea a stat 13 ani la noi. Apoi, la 18 ianuarie 1987, la vârsta de 93 de ani, ea şi-a încheiat cursa pământească.

Deseori, când prietenii o lăudau că şi-a crescut toţi copiii în iubire faţă de Iehova şi i-a ajutat să devină slujitori ai lui Dumnezeu, mama răspundea cu modestie: „S-a întâmplat să fie un «sol» bun pe care l-am putut cultiva“ (Matei 13:23). Ce binecuvântare a fost pentru noi să avem părinţi temători de Dumnezeu, care ne-au lăsat un exemplu excelent de zel şi umilinţă!

Continuăm să căutăm mai întâi Regatul

Am continuat să punem Regatul lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă şi am încercat, de asemenea, să aplicăm sfatul lui Isus de a fi generoşi (Luca 6:38; 14:12–14). Iehova, la rândul său, ne-a satisfăcut din plin necesităţile. Am trăit o viaţă fericită şi în siguranţă.

Eu şi Rudy nu ne-am pierdut dragostea pentru muzică. Ne simţim foarte bine când petrecem unele seri împreună cu alţii care împărtăşesc aceeaşi iubire şi cântăm la instrumente. Însă muzica nu este cariera mea. Este doar una dintre plăcerile vieţii. În prezent, împreună cu soţul meu ne bucurăm să vedem roadele serviciului nostru de pionier: oamenii pe care i-am ajutat de-a lungul anilor.

În ciuda problemele de sănătate cu care mă confrunt acum, pot spune că în aceşti peste 60 de ani am trăit o viaţă fericită şi în siguranţă în serviciul cu timp integral. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, îi mulţumesc lui Iehova că mi-a ascultat rugăciunea spusă cu mulţi ani în urmă, la începutul ministerului cu timp integral, şi mă întreb: „Cum pot să caut mai întâi regatul astăzi?“

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Familia noastră în 1948 (de la stânga la dreapta): Joy, Don, mama, Joel, Karl, eu şi tata

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Mama ne-a dat un exemplu excelent de zel în minister

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Karl, Don, Joel, Joy şi cu mine, în prezent, după mai bine de 50 de ani

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

De la stânga la dreapta: eu, Mary Aniol, Sophia Soviak şi Edith Morgan, când eram misionare în Republica Dominicană

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Cu Mary (stânga) pe Yankee Stadium, în 1953

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cu soţul meu, când era în lucrarea de circumscripţie