Relatare autobiografică

Am contribuit la promovarea lucrării mondiale de instruire divină

RELATARE DE ROBERT NISBET

Regele Sobhuza II al Swazilandului ne-a primit pe mine şi pe fratele meu George la reşedinţa sa regală. Era în anul 1936, însă îmi amintesc încă foarte bine conversaţia pe care am avut-o. Am ajuns să port această discuţie lungă cu un rege datorită unei ample lucrări de instruire biblică, la care particip de mult timp. Acum, la cei 95 de ani ai mei, privesc în urmă cu plăcere la contribuţia pe care am avut-o la această lucrare, ce m-a purtat pe cinci continente.

TOTUL a început în 1925, când un vânzător ambulant de ceai, pe nume Dobson, a vizitat familia noastră în Edinburgh (Scoţia). Aveam puţin sub 20 de ani şi mă pregăteam pentru a lucra ca farmacist. Deşi tânăr, mă preocupau schimbările radicale care marcaseră viaţa de familie şi viaţa religioasă în urma războiului mondial din 1914–1918. Odată, când ne-a vizitat, dl Dobson ne-a lăsat cartea Planul divin al vârstelor. Mi s-a părut atât de logic modul în care îl prezenta pe Dumnezeu drept un Creator inteligent cu un „plan“ concret; unui astfel de Dumnezeu voiam să-i aduc închinare.

În scurt timp, eu şi mama am început să asistăm la întrunirile Studenţilor în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. În septembrie 1926, ne-am simbolizat amândoi dedicarea la Iehova prin scufundarea în apă la congresul care s-a ţinut la Glasgow. Fiecare candidat la botez a primit o mantie lungă până în pământ  cu nişte curele de prins la gleznă, pe care trebuia să o tragă peste costumul de baie obişnuit. În acel timp, această îmbrăcăminte era considerată potrivită pentru o ocazie atât de solemnă.

În acea perioadă de început au fost necesare clarificări cu privire la înţelegerea multor chestiuni. Majoritatea, dacă nu aproape toţi membrii congregaţiei, sărbătoreau Crăciunul. Foarte puţini participau la ministerul de teren. Chiar şi unii bătrâni au obiectat cu privire la distribuirea publicaţiilor duminica, spunând că se încalcă sabatul. Totuşi, în 1925, articolele din Turnul de veghe au început să dezbată tot mai des unele versete cum ar fi cel din Marcu 13:10: „Trebuie mai întâi ca vestea bună să fie predicată în toate naţiunile“.

Cum avea să se înfăptuiască această lucrare mondială? La prima mea încercare umilă de a participa la lucrarea din casă în casă, i-am spus, pur şi simplu, locatarului că vindeam nişte cărţi religioase interesante. I-am oferit Harfa lui Dumnezeu, o carte care explică zece învăţături fundamentale ale Bibliei, asemănându-le cu zece coarde ale unei harpe. Mai târziu, am primit o fişă de mărturie ce conţinea un mesaj scurt pe care i-l dădeam locatarului să-l citească. De asemenea, am folosit înregistrări ale unor cuvântări de câte 4 minute şi jumătate pe care le puneam la un fonograf portabil. Primele modele ale acestui aparat erau foarte grele, însă modelele apărute mai târziu au fost mult mai uşoare, iar unele funcţionau chiar şi în poziţie verticală.

În perioada dintre anii 1925 şi 1930 şi pe parcursul anilor ’30, ne-am efectuat lucrarea de mărturie cum am ştiut noi mai bine. Apoi, la începutul anilor ’40, a fost introdusă în toate congregaţiile Şcoala de Minister Teocratic. Eram învăţaţi cum să prezentăm personal mesajul despre Regat vorbindu-le direct locatarilor dispuşi să asculte. În plus, am învăţat că era important să conducem studii biblice la domiciliu cu persoanele interesate. Într-un fel, am putea spune că aceasta a fost faza de început a lucrării de instruire biblică din prezent.

Primesc încurajare din partea fratelui Rutherford

În 1931, din dorinţa de a participa mai mult la lucrarea de instruire, m-am hotărât să intru în ministerul cu timp integral. Trebuia să încep acest serviciu imediat după un congres care s-a ţinut la Londra. Însă, în timpul unei pauze de prânz, fratele Joseph Rutherford, care în acel timp supraveghea lucrarea de predicare, a dorit să vorbească cu mine. El intenţiona să trimită un pionier în Africa. „Ai fi dispus să mergi?“, m-a întrebat el. Deşi am fost luat puţin prin surprindere, am răspuns cu hotărâre: „Da, vreau să merg“.

În acele zile, obiectivul nostru principal era să distribuim cât mai multe publicaţii posibil, iar asta însemna să fim tot timpul pe drum. Am fost încurajat să rămân necăsătorit, aşa cum erau, de fapt, majoritatea fraţilor cu poziţii de răspundere în acel timp. Teritoriul meu începea în Cape Town, în extremitatea sudică a Africii, şi se întindea de-a lungul părţii estice a continentului, cuprinzând şi insulele de coastă din Oceanul Indian. Limita vestică a teritoriului meu traversa nisipurile fierbinţi ale Deşertului Kalahari şi urca până la Lacul Victoria, de unde izvorăşte fluviul Nil. Împreună cu partenerul meu trebuia să stăm câte şase luni în fiecare ţară africană din această zonă foarte întinsă.

Două sute de cutii de bogăţii spirituale

Când am ajuns în Cape Town, mi-au fost arătate 200 de cutii pline cu publicaţii pentru Africa de est. Publicaţiile erau tipărite în patru limbi europene şi în patru limbi asiatice, dar nici una într-o limbă africană. Când am întrebat cum se făcea că toate aceste publicaţii erau acolo înainte să ajung eu, mi s-a spus că fuseseră aduse pentru Frank şi Gray Smith, doi pionieri care plecaseră nu de mult să predice în Kenya. Aproape imediat ce au ajuns în Kenya, amândoi s-au îmbolnăvit de malarie, iar Frank a murit.

Deşi m-a pus pe gânduri, această veste nu m-a descurajat. Împreună cu David Norman, partenerul meu, am luat vaporul din Cape Town spre prima noastră repartiţie, Tanzania, la o distanţă  de aproximativ 5 000 de kilometri. Un agent de turism din Mombassa (Kenya) a avut grijă de cutiile noastre de literatură şi le-a expediat la toate destinaţiile pe care le-am cerut. La început, depuneam mărturie în zonele comerciale, la magazinele şi birourile, din fiecare oraş. Printre publicaţiile de care dispuneam erau şi colecţii compuse din 9 cărţi şi 11 broşuri de culori diferite, ce au ajuns să fie cunoscute sub numele „Colecţiile Curcubeu“.

Mai târziu, ne-am hotărât să vizităm insula Zanzibar, situată la circa 30 km de coasta estică a Africii. Secole la rând, Zanzibar a fost un centru al comerţului cu sclavi; este cunoscut însă şi pentru cuişoare, condiment al cărui miros pluteşte în tot oraşul. Faptul de a ne orienta aici era un lucru de-a dreptul descurajant, deoarece oraşul nu este construit după un plan. Ne puteam pierde foarte uşor pe străzile lui întortocheate. Hotelul nostru era destul de confortabil, însă avea zidurile groase şi uşile capitonate, cu ţinte mari, semănând mai degrabă cu o închisoare decât cu un hotel. Însă am avut rezultate frumoase acolo şi am fost bucuroşi să întâlnim arabi, indieni şi persoane de alte naţionalităţi care au acceptat literatura noastră.

Trenuri, bărci şi maşini

În acele zile nu era uşor să călătoreşti în Africa de est. De exemplu, într-o călătorie pe care am făcut-o de la Mombassa spre regiunea muntoasă din Kenya, trenul nostru a fost oprit de o invazie de lăcuste. Milioane de lăcuste au acoperit solul, inclusiv şinele de cale ferată, făcându-le prea alunecoase pentru roţile locomotivei. Singura soluţie a fost să se spele şinele din faţa trenului cu apă fierbinte de la locomotivă. Astfel, încetul cu încetul, am putut să înaintăm şi, în cele din urmă, am trecut de roiul de lăcuste. Ce uşuraţi ne-am simţit când trenul a început să urce şi am putut să respirăm aerul răcoros de munte!

Spre deosebire de oraşele de coastă, unde se putea ajunge foarte uşor cu trenul sau cu barca, în zonele rurale se putea merge cel mai bine cu maşina. Am fost fericit când fratele meu George mi s-a alăturat în minister, deoarece am reuşit să cumpărăm o camionetă suficient de spaţioasă pentru a pune în ea paturi şi pentru a amenaja o bucătărie şi un depozit; i-am făcut şi ferestre cu plase pentru ţânţari. Deasupra am montat şi nişte difuzoare. Astfel echipaţi, puteam merge în timpul zilei în lucrarea din casă în casă şi să-i invităm pe oameni la cuvântările pe care le difuzam seara în pieţe. O cuvântare înregistrată foarte cunoscută se intitula „Este oare iadul fierbinte?“ Am călătorit cu „casa noastră pe roţi“ din Africa de Sud până în Kenya, o călătorie de 3 000 de kilometri. În acea perioadă aveam deja mai multe broşuri în câteva limbi africane, pe care localnicii le-au primit cu mare bucurie.

A fost o plăcere pentru noi ca în aceste călătorii să vedem multe animale sălbatice din Africa. Bineînţeles, pentru siguranţa noastră, după lăsarea întunericului nu ieşeam din camionetă,  însă a fost pentru noi o ocazie de a ne întări credinţa să vedem în mediul lor natural atât de multe animale create de Iehova.

Începe opoziţia

Însă măsurile de siguranţă luate împotriva animalelor sălbatice au fost o nimica toată în comparaţie cu măsurile pe care a trebuit să le luăm pentru a le ţine piept unor funcţionari guvernamentali şi unor conducători religioşi furioşi care s-au opus făţiş lucrării noastre de predicare a Regatului. Am avut mari probleme din cauza unui fanatic care îşi spunea Mwana Lesa, adică „Fiul lui Dumnezeu“, şi a grupului său cunoscut sub numele de Kitawala, care înseamnă, din nefericire, „Turnul de veghe“. Cu puţin timp înainte de venirea noastră, acest om i-a înecat pe numeroşi africani, spunând că îi botează. În cele din urmă, el a fost arestat şi spânzurat. Mai târziu, am avut ocazia să vorbesc chiar cu cel care l-a spânzurat şi i-am explicat că acest om nu avea nici o legătură cu Societatea noastră Watch Tower.

Am avut unele probleme şi cu mulţi europeni care, mai ales din motive financiare, nu erau prea încântaţi de lucrarea noastră de instruire. Administratorul unui depozit s-a plâns: „Dacă albii vor să rămână în ţara asta, africanii nu trebuie să afle cum este exploatată mâna lor de lucru ieftină“. Din acelaşi motiv, preşedintele unei companii de exploatare a aurului m-a dat afară din biroul său, după care, plin de furie, m-a dus până în stradă.

Fără îndoială, influenţaţi foarte mult de aceşti opozanţi religioşi şi de cei cu interese comerciale, guvernul Rhodeziei (în prezent, Zimbabwe) ne-a ordonat, în cele din urmă, să părăsim ţara. Am făcut recurs şi am reuşit să obţinem permisiunea de a rămâne, dar cu condiţia de a nu le predica africanilor. Motivul invocat de un oficial era că publicaţiile noastre sunt „nepotrivite pentru mintea africanilor“. Cu toate acestea, în alte ţări, lucrarea noastre de instruire printre africani nu a întâmpinat probleme şi a fost chiar bine primită. Una dintre aceste ţări a fost Swazilandul.

O primire „regală“ în Swaziland

Swazilandul este o ţară mică, independentă, cu o suprafaţă de 17 364 km², situată în interiorul Africii de Sud. Aici l-am întâlnit pe regele Sobhuza II, un om foarte volubil, amintit la începutul acestei relatări. El stăpânea foarte bine limba engleză, pe care o învăţase la o universitate britanică. Într-o ţinută neoficială, el ne-a făcut să ne simţim bineveniţi.

Discuţia noastră s-a concentrat asupra Paradisului pământesc pe care Dumnezeu îl are în vedere pentru oamenii cu o dispoziţie corectă. Nu era foarte interesat de acest subiect, însă ne-a arătat în mod clar că era foarte preocupat de un alt subiect care avea legătură cu discuţia noastră. Regele dorea foarte mult să îmbunătăţească condiţiile de trai ale celor săraci şi neinstruiţi. El nu era de acord cu activitatea multor misionari ai creştinătăţii, care păreau interesaţi mai mult să facă adepţi decât să-i instruiască pe oameni. Însă regele cunoştea activitatea câtorva pionieri Martori şi ne-a lăudat pentru lucrarea noastră de  instruire biblică, mai ales pentru faptul că eram dispuşi să participăm la această lucrare fără să fim plătiţi sau să aşteptăm în schimb unele favoruri.

Lucrarea de instruire biblică ia avânt

În 1943, a fost înfiinţată Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower, o şcoală pentru pregătirea misionarilor. Aici s-a pus accentul mai mult pe cultivarea interesului decât pe distribuirea de literatură biblică. În 1950, eu şi George am fost invitaţi să participăm la cursurile celei de-a 16-a clase a Şcolii Galaad. Aici am cunoscut-o pe Jean Hyde, o soră devotată din Australia, care, după absolvire, a fost repartizată în lucrarea misionară în Japonia. În acea perioadă, celibatul era încă foarte încurajat printre fraţi, aşa că nu am adâncit prietenia noastră.

După terminarea cursurilor Galaad, eu şi George am primit ca repartiţie misionară Mauritius, o insulă din Oceanul Indian. Ne-am împrietenit cu oamenii, am învăţat limba lor şi am condus studii biblice cu ei. Mai târziu, fratele meu mai mic William, împreună cu soţia sa, Muriel, au absolvit şi ei Şcoala Galaad. Ei au fost trimişi în fostul meu teritoriu de predicare, Kenya.

Au trecut foarte repede opt ani, iar în 1958, la un congres internaţional ţinut la New York, am întâlnit-o din nou pe Jean Hyde. Am reînnodat prietenia noastră şi apoi ne-am logodit. Am primit o altă repartiţie, Japonia, unde eu şi Jean ne-am căsătorit în 1959. Pentru noi a început o perioadă foarte fericită în lucrarea misionară din Hiroshima, unde exista pe atunci doar o congregaţie mică. În prezent, în acest oraş sunt 36 de congregaţii.

Sayonara, Japonia!

De-a lungul anilor, problemele de sănătate au început să ne îngreuneze amândurora serviciul misionar şi, în cele din urmă, a trebuit să părăsim Japonia şi să ne stabilim în Australia, ţara natală a lui Jean. Ziua în care am plecat din Hiroshima a fost foarte tristă pentru noi. Pe peronul gării, le-am spus sayonara, adică la revedere, tuturor prietenilor noştri dragi.

În prezent, locuim în Australia şi facem tot posibilul ca să continuăm să-i slujim lui Iehova ca membri ai Congregaţiei Armidale din New South Wales. Ce bucurie a fost să le împărtăşim comoara adevărului creştin atâtor persoane de-a lungul a aproape opt decenii! Am fost martor la extraordinarul progres al programului de instruire biblică şi am asistat personal la evenimente de mare însemnătate spirituală. Nici unui om sau grup de oameni nu i se poate atribui meritul pentru aceste realizări. Cu adevărat, „DOMNUL a făcut lucrul acesta şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri“, cum a spus psalmistul. — Psalmul 118:23.

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Fratele meu George şi casa noastră mobilă

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Eu, la Lacul Victoria

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Elevi de la un liceu care au asistat la o cuvântare publică în Swaziland, în 1938

[Legenda fotografiilor de la pagina 30]

Împreună cu Jean la nunta noastră, în 1959, şi în prezent