Relatare autobiografică

Bucurii neasemuite!

RELATARE DE REGINALD WALLWORK

„Nimic din această lume nu se poate compara cu bucuriile pe care le-am avut ca misionari în serviciul cu timp integral adus lui Iehova!“ Am găsit acest bileţel, scris în grabă, între hârtiile soţiei mele la scurt timp după moartea ei, care a survenit în mai 1994.

REFLECTÂND la cuvintele lui Irene, îmi amintesc de cei 37 de ani de fericire şi satisfacţie petrecuţi ca misionari în Peru. Ne-am bucurat amândoi de o colaborare preţioasă în serviciul creştin, colaborare care a început în decembrie 1942, când ne-am căsătorit. Cred că acesta e un moment bun de la care să-mi încep relatarea.

Irene a crescut într-o familie de Martori ai lui Iehova din Liverpool (Anglia). Ea avea două surori, iar tatăl lor a murit în timpul primului război mondial. Mai târziu, mama ei s-a recăsătorit cu Winton Fraser şi au avut împreună un fiu, pe Sidney. Cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, familia ei s-a mutat în Bangor (în nordul Ţării Galilor), unde, în 1939, Irene s-a botezat. Sidney se botezase cu un an înainte, astfel că au putut sluji împreună ca pionieri — evanghelizatori cu timp integral — de-a lungul coastei nordice a Ţării Galilor, de la Bangor la Caernarfon, inclusiv insula Anglesey.

În acea perioadă eu eram în congregaţia Runcorn, la circa 20 km sud-est de Liverpool, slujind în calitate de supraveghetor care prezidează, cum se spune astăzi. La un congres de circumscripţie, Irene m-a abordat şi m-a întrebat dacă putea să primească un teritoriu unde să predice, întrucât intenţiona să stea un timp la Vera, sora ei care era căsătorită şi locuia în Runcorn. În cele  două săptămâni pe care Irene le-a petrecut aici, ne-am înţeles foarte bine, iar, mai târziu, am vizitat-o de câteva ori la Bangor. Cât de fericit am fost când, într-un week-end, Irene a acceptat să fie soţia mea!

În acea duminică, la întoarcerea acasă, am început imediat pregătirile de nuntă, însă marţi am primit o telegramă. Iată ce spunea ea: „Îmi pare rău că această telegramă te va răni. Anulez nunta. Vei mai primi o scrisoare“. Eram şocat. Care să fi fost motivul deciziei ei?

A doua zi a sosit scrisoarea de la Irene. M-a anunţat că urma să meargă să facă pionierat împreună cu Hilda Padgett * în Horsforth (Yorkshire). Mi-a explicat că în urmă cu un an fusese de acord să slujească unde era nevoia mai mare. Acestea sunt câteva dintre cuvintele pe care mi le-a scris: „Pentru mine a fost ca un jurământ faţă de Iehova şi, întrucât l-am făcut înainte să te cunosc, trebuie să-l respect“. Deşi am fost adânc mâhnit, i-am admirat mult integritatea şi i-am răspuns printr-o telegramă: „Du-te. Te voi aştepta“.

În perioada în care a stat în Yorkshire, Irene a fost condamnată la trei luni închisoare pentru că a refuzat din motive de conştiinţă să sprijine războiul. Cu toate acestea, după un an şi jumătate, în decembrie 1942, ne-am căsătorit.

Copilăria mea

În 1919 mama cumpărase colecţia de cărţi Studii în Scripturi *. Mama a fost hotărâtă să studieze cu mare atenţie aceste volume, precum şi Biblia, deşi, aşa cum a spus pe bună dreptate tata, până atunci ea nu mai citise niciodată o carte. Ea a studiat cărţile, iar în 1920 s-a botezat.

Tata era o persoană tolerantă şi nu a împiedicat-o pe mama să facă ce dorea, nici chiar să-i înveţe adevărul pe cei patru copii ai lor: Gwen şi Ivy, cele două surori ale mele, Alec, fratele meu, şi eu. Stanley Rogers şi alţi Martori fideli din Liverpool obişnuiau să vină la Runcorn pentru a ţine cuvântări biblice, aici formându-se în scurt timp o nouă congregaţie. Familia noastră a progresat pe plan spiritual alături de această congregaţie.

Gwen frecventa cursurile pentru confirmare organizate de Biserica Anglicană, dar îndată ce a început să studieze Biblia alături de mama a abandonat cursurile. Când vicarul ne-a vizitat ca să afle motivul pentru care ea nu mai venea la cursurile lui, el a fost întâmpinat cu o ploaie de întrebări la care nu a putut să răspundă. Gwen l-a întrebat care este semnificaţia rugăciunii Tatăl nostru şi a ajuns apoi să i-o explice ea vicarului! La sfârşit, Gwen a citat cuvintele din 1 Corinteni 10:21 lăsând să se înţeleagă clar că nu va mai continua ‘să mănânce la două mese’. La plecare, vicarul a spus că se va ruga pentru ea şi că se va întoarce să-i răspundă la întrebări, însă aceasta nu s-a întâmplat niciodată. La scurt timp după botez, Gwen a devenit evanghelizatoare cu timp integral.

Grija manifestată faţă de tinerii din congregaţia noastră era exemplară. Îmi amintesc de o cuvântare ţinută de un bătrân ce ne vizita congregaţia; aveam pe atunci şapte ani. După întrunire el a venit şi a vorbit cu mine. I-am spus că citisem despre Avraam şi despre cum a vrut el să-l aducă pe Isaac ca jertfă. „Urcă pe podium şi povesteşte-mi tot ce ştii despre asta“, m-a îndemnat el. Ce fericit am fost să stau acolo şi să prezint prima mea „cuvântare publică“!

M-am botezat în 1931, la vârsta de 15 ani. În acel an mama a murit, iar eu am abandonat şcoala pentru a lucra ca ucenic la un electrician. În 1936 se obişnuia să se difuzeze public unele cuvântări biblice, iar o soră în vârstă ne-a încurajat pe mine şi pe fratele meu să participăm la această formă de activitate. Prin urmare, eu şi Alec am mers la Liverpool ca să cumpărăm o bicicletă  căreia să-i facem un ataş pentru fonograf. La spatele ataşului, pe un tub telescopic înalt de 2 metri am montat un difuzor. Mecanicul ne-a spus că nu mai făcuse niciodată aşa ceva, însă a făcut o treabă bună! Ne-am parcurs teritoriul cu mult entuziasm, recunoscători pentru încurajarea primită din partea surorii noastre şi pentru privilegiile ce ni se acordaseră.

Al doilea război mondial: o perioadă de încercări

Norii ameninţători ai războiului se profilau la orizont, însă eu şi Stanley Rogers eram ocupaţi cu anunţarea discursului public „Înfruntaţi realitatea“ ce avea să fie ţinut în 11 septembrie 1938 la Royal Albert Hall din Londra. Mai târziu, am participat la distribuirea unei broşuri care conţinea această cuvântare, precum şi a broşurii Fascism sau libertate, publicate anul următor. Ambele broşuri demascau fără menajamente ambiţiile totalitare ale Germaniei hitleriste. Ajunsesem binecunoscut în Runcorn pentru ministerul meu public, iar oamenii mă respectau pentru asta. Faptul că am fost întotdeauna în fruntea activităţilor teocratice s-a dovedit mai târziu un mare avantaj pentru mine.

Compania pentru care lucram semnase un contract ca să racordeze o nouă fabrică de la periferia oraşului la o sursă de curent electric. Când am aflat că era vorba de o fabrică de armament am spus clar că eu nu doream să iau parte la acea lucrare. Deşi patronii au fost nemulţumiţi, maistrul meu mi-a luat apărarea şi mi s-a dat altceva de lucru. Mai târziu, am aflat că el avea o mătuşă Martoră a lui Iehova.

Un coleg m-a încurajat şi el foarte mult. Mi-a zis: „Reg, eram siguri că aşa vei proceda, pentru că tu participi la lucrarea asta biblică de atâţia ani“. Cu toate acestea, trebuia să fiu foarte atent deoarece mulţi colegi voiau să-mi facă probleme.

În iunie 1940, Tribunalul din Liverpool a acceptat să mă înregistreze ca obiector de conştiinţă, cu condiţia să nu-mi schimb meseria. Bineînţeles, asta mi-a permis să-mi continuu ministerul creştin.

Serviciul cu timp integral

Spre sfârşitul războiului m-am hotărât să renunţ la locul de muncă şi să mă alătur lui Irene în serviciul cu timp integral. În 1946, am construit o rulotă lungă de 5 m, care a devenit casa noastră. Anul următor am fost rugaţi să ne mutăm în Alveston, un sat din Gloucestershire. Ulterior, am făcut pionierat în străvechiul oraş Cirencester şi în Bath. În 1951 am fost invitat să vizitez congregaţiile din sudul Ţării Galilor ca supraveghetor itinerant, însă în mai puţin de doi ani am plecat de acolo pentru a urma cursurile  Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower şi a fi instruiţi ca misionari.

Cea de-a 21-a clasă a acestei şcoli a ţinut cursurile la South Lansing, în nordul statului New York, iar festivitatea de absolvire a avut loc cu ocazia Congresului „Societatea lumii noi“ ţinut în 1953 în oraşul New York. Până în ziua absolvirii eu şi Irene nu am ştiut unde aveam să fim repartizaţi. Cât de încântaţi am fost când am aflat că urma să mergem în Peru! Un motiv era că Sidney Fraser, fratele vitreg al lui Irene, împreună cu soţia sa, Margaret, slujeau la filiala din Lima. Ei erau aici de mai bine de un an, de când absolviseră a 19-a clasă a Şcolii Galaad.

Până la primirea vizelor, am slujit o scurtă perioadă la Betelul din Brooklyn; apoi am pornit spre Lima. Prima dintre cele 10 repartiţii pe care le-am primit ca misionari a fost Callao, cel mai important port din Peru, situat la vest de Lima. Deşi învăţaserăm câteva expresii uzuale în spaniolă, la data aceea nici eu, nici Irene nu eram în stare să purtăm o conversaţie în spaniolă. Cum aveam să ne descurcăm?

Dificultăţile şi foloasele lucrării de predicare

La Galaad ni s-a spus că o mamă nu îi predă copilului ei o limbă, ci copilul învaţă limba respectivă auzindu-şi mama vorbind. Prin urmare, am fost sfătuiţi: „Începeţi imediat să mergeţi în lucrarea de predicare şi învăţaţi de la oameni. Vă vor ajuta“. Cu toate aceste dificultăţi de limbă, imaginaţi-vă cum m-am simţit când, la mai puţin de două săptămâni de la sosirea noastră, am fost numit supraveghetorul care prezidează în congregaţia din Callao! I-am făcut o vizită lui Sidney Fraser, care mi-a dat acelaşi sfat pe care îl primisem la Galaad: Stai în mijlocul membrilor congregaţiei şi al oamenilor din teritoriu! M-am hotărât să-l pun în practică.

Într-o dimineaţă de sâmbătă, am cunoscut un tâmplar care lucra în atelierul său. „Eu trebuie să-mi continuu treaba, dar puteţi lua loc şi să-mi vorbiţi“, mi-a spus el. I-am zis că aşa voi face, dar cu o condiţie: „Când fac vreo greşeală, vă rog să mă corectaţi. Nu mă voi supăra“. A râs şi mi-a spus că e de acord. Îl vizitam de două ori pe săptămână şi am descoperit că era modul ideal de a învăţa noua limbă, aşa cum mi se spusese.

În Ica, a doua repartiţie misionară, am întâlnit un alt tâmplar şi i-am spus despre înţelegerea pe care o făcusem cu tâmplarul din Callao. A acceptat să mă ajute şi el în acelaşi mod şi astfel mi-am îmbunătăţit mult cunoştinţele de spaniolă; însă abia după trei ani am început s-o stăpânesc bine. Deşi acest bărbat era mereu foarte ocupat, am reuşit să conduc un studiu biblic cu el citindu-i din Scripturi şi explicându-i cele citite. Într-o săptămână, când l-am căutat, patronul mi-a spus că renunţase la acea slujbă pentru una în Lima. Mai târziu, l-am întâlnit pe acest bărbat când am mers cu Irene la un congres în Lima. Cât de fericit am fost să aflu că luase legătura cu Martorii de aici pentru a continua studiul şi că atât el, cât şi membrii familiei sale deveniseră slujitori dedicaţi ai lui Iehova!

Într-o congregaţie am descoperit că un cuplu de tineri botezaţi nu erau căsătoriţi legal. După ce am discutat cu ei principiile biblice implicate în situaţia lor, cei doi s-au hotărât să-şi legalizeze relaţia, întrunind astfel cerinţele pentru a fi Martori botezaţi. Prin urmare, am stabilit să mergem împreună la primărie pentru a-şi înregistra căsătoria. Însă problema s-a complicat, deoarece ei aveau patru copii care nu fuseseră nici ei luaţi în evidenţă, aşa cum prevedea legea. Bineînţeles că ne întrebam ce măsuri avea să ia primarul. „Pentru că prietenii voştri, Martorii lui Iehova, care sunt oameni cinstiţi, au avut grijă să vă legalizaţi căsătoria, nu vă fac citaţie la tribunal şi vă înregistrez gratis toţi copiii“, a spus el. Am fost foarte recunoscători, deoarece această familie era săracă, iar orice amendă ar fi fost o povară în plus.

Mai târziu, am fost vizitaţi de Albert Schroeder, de la sediul mondial din Brooklyn, care ne-a sugerat să punem bazele unei noi case de misionari într-o altă zonă din Lima. Astfel, eu şi Irene, Frances şi Elizabeth Good, două surori din Statele Unite, precum şi un cuplu de canadieni ne-am mutat în districtul San Borja. În următorii 2–3 ani ne-am bucurat să vedem formându-se o altă congregaţie prosperă.

 În Huancayo, o localitate din centrul regiunii muntoase, situată la peste 3 000 m altitudine, am activat într-o congregaţie de 80 de Martori. Aici am luat parte la construirea celei de-a doua Săli a Regatului din ţară. Am fost numit reprezentantul juridic al Martorilor lui Iehova, întrucât a trebuit să mergem de trei ori în instanţă ca să obţinem dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl cumpăraserăm. Aceste evenimente, precum şi lucrarea amplă de facere de discipoli efectuată de mulţi misionari fideli în acea perioadă de început au pus bazele marii creşteri care există acum în Peru: de la 283 de Martori în 1953, la peste 83 000, în prezent.

O despărţire dureroasă

În toate casele de misionari unde am stat ne-am bucurat de minunata companie a altor misionari; în unele dintre ele am avut privilegiul să slujesc ca supraveghetor al casei. Lunea dimineaţa ne întruneam cu toţii pentru a discuta despre activităţile din acea săptămână şi pentru a repartiza treburile casei. Însă cel mai important lucru pe care l-am făcut toţi a fost predicarea, colaborând în mod armonios pentru atingerea acestui obiectiv. Pot spune cu bucurie că în nici una dintre casele de misionari în care am stat nu am avut vreun conflict major cu ceilalţi.

Breña, o altă suburbie a oraşului Lima, a fost ultima noastră repartiţie. Congregaţia iubitoare de aici, alcătuită din 70 de membri, a crescut rapid la 100 de vestitori, astfel că s-a format o altă congregaţie la Palominia. În această perioadă, Irene s-a îmbolnăvit. La început, am observat că avea momente când nu-şi mai amintea ce spusese, iar câteodată îi era greu să mai găsească drumul spre casă. Deşi a primit o îngrijire medicală bună, starea ei s-a înrăutăţit.

Din nefericire, în 1990 a trebuit să fac demersurile necesare pentru întoarcerea noastră în Anglia, unde sora mea Ivy ne-a primit cu bucurie în casa ei. Patru ani mai târziu, Irene a încetat din viaţă, la vârsta de 81 de ani. Am continuat serviciul cu timp integral, slujind şi ca bătrân în una dintre cele trei congregaţii din oraşul meu natal. Din când în când, merg la Manchester pentru a-i încuraja pe cei din grupa de limbă spaniolă.

De curând, am avut o experienţă emoţionantă. Totul a început cu zeci de ani în urmă, când le puneam locatarilor să asculte la fonograf discursurile de cinci minute. Îmi amintesc foarte bine de o şcolăriţă care stătea în spatele mamei ei în pragul uşii şi asculta mesajul nostru.

Mai târziu, această fetiţă a imigrat în Canada, iar o prietenă care locuieşte încă în Runcorn şi care este acum Martoră a ţinut legătura cu ea. Nu demult, aceasta a scris că a fost vizitată de două Martore, care, în mod surprinzător, i-au adus aminte de ce auzise în acea înregistrare de cinci minute. Ea a recunoscut glasul adevărului şi, în prezent, este o slujitoare dedicată a lui Iehova. A ţinut să-i mulţumească tânărului care venise la mama ei acasă cu mai bine de 60 de ani în urmă! Într-adevăr, nu ştim niciodată cum vor încolţi şi cum vor creşte seminţele adevărului. — Eclesiastul 11:6.

Privesc cu profundă recunoştinţă la viaţa pe care am petrecut-o în preţiosul serviciu adus lui Iehova. De la dedicarea mea în 1931, nu am lipsit de la nici un congres al poporului lui Iehova. Cu toate că eu şi Irene nu am avut copii, sunt fericit că am peste 150 de fii şi fiice spirituale, toţi slujindu-i Tatălui nostru ceresc, Iehova. Aşa cum a spus iubita mea soţie, privilegiile pe care le-am avut au fost într-adevăr o bucurie neasemuită.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Mama, la începutul anilor 1900

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

Stânga: Hilda Padgett, eu, Irene şi Joyce Rowley în Leeds (Anglia), în 1940

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Sus: eu şi Irene în faţa casei noastre mobile

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Anunţând o cuvântare publică în Cardiff (Ţara Galilor), în 1952