Isus Cristos: Dovezi ale existenţei lui pe pământ

CREDEŢI că Albert Einstein a existat în realitate? Nu veţi ezita, probabil, să spuneţi că da. De ce? Deşi majoritatea oamenilor nu l-au cunoscut personal, relatările demne de încredere despre realizările sale dovedesc că el a existat cu adevărat. Influenţa existenţei sale se face simţită în aplicaţiile ştiinţifice ale descoperirilor lui. De exemplu, mulţi folosesc energia electrică obţinută din energia nucleară, la baza căreia stă celebra ecuaţie a lui Einstein E=mc² (energia este egală cu masa înmulţită cu viteza luminii la pătrat).

Acelaşi raţionament este valabil şi cu privire la Isus Cristos, considerat omul care a exercitat cea mai mare influenţă asupra istoriei omenirii. Ceea ce s-a scris despre el şi dovezile vizibile ale  influenţei sale dovedesc în mod incontestabil că Isus Cristos a fost un personaj real. Oricât de fascinantă poate părea recenta descoperire a inscripţiei despre Iacov menţionată în articolul precedent, istoricitatea lui Isus nu depinde de acest obiect sau de vreun altul. În realitate, putem găsi dovezi ale existenţei lui Isus în relatările istoricilor laici şi ale continuatorilor săi.

Mărturia istoricilor

Să analizăm, de exemplu, mărturia lui Josephus Flavius, istoric evreu din secolul I, care a fost fariseu. El a făcut referire la Isus Cristos în cartea Antichităţi iudaice. Deşi unii pun la îndoială autenticitatea primei referiri, unde Josephus îl numeşte pe Isus Mesia, profesorul Louis Feldman de la Universitatea Yeshiva spune că foarte puţini pun la îndoială veridicitatea celei de-a doua referiri la Isus. Aici Josephus spune: „[Marele Preot Ananus] a convocat sinedriul la judecată şi l-a adus în faţa lui pe fratele lui Isus, denumit Hristos (el se chema Iacob)“ (Antichităţi iudaice, XX, 9, 1). Într-adevăr, un fariseu, membru al sectei ai cărei adepţi erau în mare număr duşmani declaraţi ai lui Isus, a recunoscut existenţa lui ‘Iacob, fratele lui Isus’.

Influenţa existenţei lui Isus s-a făcut simţită în activităţile continuatorilor săi. Când apostolul Pavel a fost întemniţat la Roma în jurul anului 59 e.n., bărbaţii proeminenţi ai iudeilor i-au spus: „În ce priveşte această sectă, ştim că pretutindeni se vorbeşte împotriva ei“ (Faptele 28:17–22). Ei i-au numit pe discipolii lui Isus „această sectă“. Dacă pretutindeni se vorbea împotriva lor, nu-i aşa că şi istoricii laici trebuie să-i fi menţionat în scrierile lor?

Tacit, care s-a născut în jurul anului 55 e.n. şi care este considerat unul dintre cei mai de seamă istorici ai lumii, i-a menţionat pe creştini în Analele sale. În relatarea care spune că Nero i-a acuzat pe creştini de incendierea Romei în 64 e.n., el a scris: „Nero a învinuit şi a supus la cele mai cumplite torturi o clasă de oameni urâţi de toţi din cauza nelegiuirilor lor, pe care vulgul îi numea creştini. Întemeietorul numelui lor, Christus, sub domnia lui Tiberius, fusese condamnat la supliciu de procuratorul Pontius Pilatus“. Detaliile din această relatare coincid cu informaţiile despre Isus prezentat în Biblie.

Un alt scriitor care a vorbit despre continuatorii lui Isus este Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei. În jurul anului 111 e.n., el i-a scris împăratului Traian cerându-i sfatul în legătură cu felul în care să-i trateze pe creştini. Potrivit celor scrise de Pliniu cel Tânăr, cei acuzaţi în mod fals că ar fi fost creştini erau dispuşi să repete invocările adresate zeilor şi să se închine în faţa statuii lui Traian pentru a dovedi că nu erau creştini. În continuare el a declarat: „Se spune că nu există nici un mod de a-i constrânge pe cei care sunt cu adevărat creştini să facă vreunul dintre aceste lucruri“. Aceasta atestă realitatea existenţei lui Cristos, ai cărui continuatori erau dispuşi să-şi dea chiar viaţa pentru credinţa în el.

După ce prezintă pe scurt referirile la Isus Cristos şi la continuatorii săi făcute de istoricii din secolele I şi II, The Encyclopædia Britannica (ediţia din 2002) conchide: „Aceste relatări  independente dovedesc că, în timpurile antice, nici chiar cei ce se opuneau creştinismului nu s-au îndoit vreodată de istoricitatea lui Isus, care a început să fie pusă la îndoială, din motive neîntemeiate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe parcursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea“.

Mărturia continuatorilor lui Isus

„Noul Testament ne oferă aproape toate dovezile pentru a face o reconstituire istorică a vieţii şi a destinului lui Isus şi pentru a înţelege primele interpretări creştine ale rolului acestuia“, se spune în The Encyclopedia Americana. Probabil că scepticii nu acceptă Biblia ca dovadă a existenţei lui Isus. Cu toate acestea, două serii de dovezi bazate pe relatările din Scripturi ne ajută într-un mod deosebit să demonstrăm că Isus a existat într-adevăr pe pământ.

Aşa cum am putut observa, marile teorii emise de Einstein sunt mărturii că el a existat cu adevărat. În mod asemănător, învăţăturile lui Isus dovedesc realitatea existenţei sale. Să ne gândim, de exemplu, la Predica de pe munte, un celebru discurs al lui Isus (Matei, capitolele 5–7). Apostolul Matei a arătat ce impact a avut această predică asupra oamenilor: „Mulţimile erau uluite de modul său de predare; căci el le preda ca o persoană care are autoritate“ (Matei 7:28, 29). Iată ce remarcă a făcut profesorul Hans Dieter Betz referitor la efectul pe care l-a avut această predică de-a lungul secolelor: „Influenţa exercitată de Predica de pe munte depăşeşte cu mult graniţele iudaismului şi ale creştinismului sau chiar graniţele culturii occidentale“. El a adăugat că această predică exercită „o atracţie unică şi universală“.

Să reflectăm la următoarele cuvinte pline de înţelepciune, concise şi practice, din Predica de pe munte: „Cui îţi dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt“; „să aveţi mare grijă să nu vă practicaţi dreptatea în faţa oamenilor“; „nu vă îngrijoraţi niciodată în legătură cu ziua de mâine, căci ziua de mâine va avea propriile ei îngrijorări“; „nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor“; „continuaţi să cereţi, şi vi se va da“; „tot ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel“; „intraţi pe poarta cea strâmtă“; „după roadele lor îi veţi recunoaşte“; „orice pom bun produce rod excelent“. — Matei 5:39; 6:1, 34; 7:6, 7, 12, 13, 16, 17.

Fără îndoială că aţi mai auzit unele dintre aceste expresii sau cel puţin ideea conţinută în ele. Probabil că ele au devenit proverbiale în limba voastră. Toate au fost preluate din Predica de pe munte. Influenţa pe care o are această predică asupra multor popoare şi culturi este o dovadă elocventă a existenţei „marelui învăţător“.

Să presupunem însă că cineva ar fi inventat un personaj cu numele Isus Cristos. Să ne imaginăm că această persoană a fost suficient de inteligentă ca să născocească învăţăturile atribuite lui Isus în Biblie. Nu l-ar fi prezentat ea oare pe Isus şi învăţăturile sale într-un mod care să fie acceptat de oameni în general? Dar iată ce remarcă a făcut apostolul Pavel: „Iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciune; dar noi îl predicăm pe Cristos ţintuit pe stâlp, care pentru iudei este un motiv de poticnire, iar pentru naţiuni o nebunie“ (1 Corinteni 1:22, 23). Vestea despre Cristos ţintuit pe stâlp nu era atrăgătoare nici pentru iudei, nici pentru naţiuni. Totuşi acesta a fost Cristosul pe care l-au proclamat creştinii din secolul I. De ce? Singura explicaţie plauzibilă ar fi aceea că scriitorii Scripturilor greceşti creştine au consemnat adevărul despre viaţa şi moartea lui Isus.

O altă serie de dovezi care sprijină istoricitatea lui Isus poate fi găsită în lucrarea neobosită a continuatorilor săi de predicare a învăţăturilor sale. La numai circa 30 de ani de la data când Isus şi-a început ministerul, Pavel a putut spune că vestea bună „a fost predicată în toată creaţia de sub cer“ (Coloseni 1:23). Într-adevăr, în ciuda opoziţiilor, învăţăturile lui Isus au fost răspândite pretutindeni în lumea antică. Pavel, el însuşi persecutat pentru că era creştin, a scris: „Dacă Cristos nu a fost sculat din morţi, predicarea noastră este cu certitudine zadarnică şi  credinţa noastră este zadarnică“ (1 Corinteni 15:12–17). Dacă predicarea despre un Cristos care nu fusese înviat ar fi zadarnică, atunci predicarea despre un Cristos care nu a existat niciodată ar fi ceva complet lipsit de sens. Aşa cum am putut vedea din faptele prezentate de Pliniu cel Tânăr, creştinii din secolul I erau dispuşi să moară pentru credinţa lor în Cristos Isus. Ei şi-au riscat viaţa pentru Cristos deoarece el a fost o persoană reală; el a existat pe pământ, aşa cum arată relatările din evanghelii.

Dovezile sunt sub ochii noştri

Credinţa în învierea lui Isus Cristos era o condiţie necesară pentru a putea lua parte la lucrarea creştină de predicare. Şi voi îl puteţi vedea cu ochii minţii pe înviatul Isus dacă veţi observa personal influenţa puternică pe care o exercită el în prezent.

Chiar înainte de a fi ţintuit pe stâlp, Isus a rostit o profeţie importantă cu privire la prezenţa sa în viitor. De asemenea, el a arătat că avea să fie înviat şi să stea la dreapta lui Dumnezeu aşteptând timpul când urma să ia măsuri împotriva duşmanilor săi (Psalmul 110:1; Ioan 6:62; Faptele 2:34, 35; Romani 8:34). După aceea, el avea să treacă la acţiune şi să-i alunge pe Satan şi pe demonii lui din ceruri. — Revelaţia 12:7–9.

Când trebuiau să se întâmple toate acestea? Isus le-a spus discipolilor săi care avea să fie ‘semnul prezenţei sale şi al încheierii sistemului de lucruri’. Semnul prezenţei sale invizibile includea mari războaie, lipsuri de alimente, cutremure de pământ, apariţia profeţilor falşi, înmulţirea nelegiuirii şi mari epidemii. Era de aşteptat ca aceste evenimente catastrofale să se întâmple, deoarece alungarea lui Satan Diavolul din ceruri avea să însemne „vai de pământ“. Diavolul a coborât în vecinătatea pământului „cuprins de o furie mare, ştiind că nu are decât o perioadă scurtă de timp“. Acest semn mai include predicarea veştii bune a Regatului „pe tot pământul locuit ca mărturie pentru toate naţiunile“. — Matei 24:3–14; Revelaţia 12:12; Luca 21:7–19.

Asemenea pieselor unui joc de puzzle care se îmbină perfect, lucrurile profeţite de Isus s-au împlinit întocmai. De la izbucnirea primului război mondial în 1914, avem sub ochii noştri dovada compozită a prezenţei invizibile a lui Isus Cristos. El domneşte ca rege al Regatului lui Dumnezeu şi exercită o influenţă extraordinară. Faptul că ţineţi în mâini această revistă este o dovadă că lucrarea de predicare a Regatului este în curs de desfăşurare.

Pentru a înţelege mai bine influenţa existenţei lui Isus aveţi nevoie de un studiu al Bibliei. De ce nu aţi vorbi cu Martorii lui Iehova şi nu le-aţi cere mai multe detalii despre prezenţa lui Isus?

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 5]

Josephus, Tacit şi Pliniu cel Tânăr au făcut referire la Isus Cristos şi la continuatorii săi

[Provenienţa ilustraţiilor]

Toate cele trei ilustraţii: © Bettmann/CORBIS

[Legenda ilustraţiei de la pagina 7]

Creştinii din secolul I erau convinşi că Isus a fost o persoană reală