Oameni de condiţie umilă traduc Biblia

ÎN 1835, Henry Nott, un zidar din Anglia, împreună cu John Davies, ucenic la un băcan din Ţara Galilor, au reuşit să ducă la bun sfârşit o lucrare uriaşă. După mai bine de 30 de ani de muncă asiduă, ei au terminat, în cele din urmă, de tradus întreaga Biblie în tahitiană. Cu ce probleme s-au confruntat aceşti oameni de condiţie umilă şi care au fost roadele muncii lor efectuate cu multă iubire?

„Marea Trezire“

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, membrii mişcării protestante Marea Trezire, sau Trezirea, predicau în pieţele satelor şi în apropierea minelor şi a fabricilor din Marea Britanie. Obiectivul lor era să ajungă la oamenii din clasa muncitoare. Predicatorii Trezirii încurajau cu mult entuziasm distribuirea Bibliilor.

Iniţiatorul acestei mişcări, un baptist pe nume William Carey, a contribuit la fondarea, în 1795, a Societăţii Misionare Londoneze. Această societate instruia oameni dispuşi să meargă ca misionari în regiunea Pacificului de Sud şi să înveţe limbile locale. Obiectivul misionarilor era acela de a predica Evanghelia în limba băştinaşilor.

Insula Tahiti, care fusese descoperită de puţin timp, a fost primul teritoriu misionar al Societăţii Misionare Londoneze. Pentru membrii mişcării Trezirea, aceste insule erau ‘ţinuturile întunecoase’ ale păgânismului, câmpuri gata de seceriş.

Oameni de condiţie umilă sunt la înălţime

Pentru a efectua acest „seceriş“, 30 de misionari aleşi în grabă şi având o pregătire insuficientă s-au îmbarcat pe nava Duff, cumpărată de Societatea Misionară Londoneză. Iată ce cuprindea lista prezentată într-un raport: „patru pastori ordinaţi [fără o instruire recunoscută oficial], şase dulgheri, doi cizmari, doi zidari, doi ţesători, doi croitori, un vânzător, un şelar, un servitor, un grădinar, un doctor, un fierar, un dogar, un fabricant de ţesături de bumbac, un pălărier, un postăvar, un ebenist, precum şi cinci neveste şi trei copii“.

Singurele mijloace de care dispuneau aceşti misionari pentru a se familiariza cu limbile  originale ale Bibliei erau un dicţionar grec-englez şi o Biblie ce conţinea un lexicon ebraic. Pe parcursul celor şapte luni petrecute pe mare, misionarii au învăţat pe de rost câteva cuvinte tahitiene, pe care le aveau de la cei ce poposiseră înaintea lor pe această insulă, în special de la rebelii de pe Bounty. În cele din urmă, Duff a ajuns în Tahiti, iar la 7 martie 1797 misionarii au debarcat pe insulă. Cu toate acestea, după un an, majoritatea dintre ei s-au descurajat şi au plecat. Au mai rămas doar şapte misionari.

Unul dintre aceştia era Henry Nott, fostul zidar, care avea la vremea aceea doar 23 de ani. Dacă ar fi să ne luăm după primele scrisori pe care le-a scris, Nott era o persoană cu o instruire elementară. Însă, de la bun început, el a dovedit că avea înclinaţii spre învăţarea limbii tahitiene. A fost descris drept o persoană sinceră, liniştită şi agreabilă.

În 1801, Nott a fost ales să predea tahitiana la nouă misionari nou-veniţi pe insulă. Printre aceştia se afla şi John Davies, un tânăr galez de 28 de ani, care s-a dovedit a fi un elev capabil şi un muncitor harnic, cu o fire blajină şi generoasă. Nu după mult timp, cei doi s-au hotărât să traducă Biblia în tahitiană.

O sarcină copleşitoare

Însă realizarea unei traduceri în tahitiană s-a dovedit a fi o sarcină copleşitoare, deoarece această limbă nu avea încă un sistem de scriere. Misionarii au trebuit s-o înveţe numai după auz. Nu aveau nici dicţionar şi nici carte de gramatică. Sunetele nazale ale limbii întrerupte de ocluziuni glotale, numeroasele vocale succesive (chiar şi cinci într-un singur cuvânt), precum şi folosirea rară a consoanelor i-au adus pe misionari la disperare. Ei s-au lamentat: „Multe cuvinte sunt formate numai din vocale şi fiecare are un sunet aparte“. Ei au mărturisit că nu reuşeau „să prindă suficient de bine pronunţia cuvintelor“. Uneori aveau impresia că aud sunete care nici nu existau în realitate!

O altă problemă era că unele cuvinte din tahitiană erau interzise, sau considerate tabu şi, prin urmare, trebuiau înlocuite cu alte cuvinte. Sinonimele le-au dat şi ele bătaie de cap misionarilor. De exemplu, pentru cuvântul „rugăciune“, în tahitiană existau peste 70 de termeni. Sintaxa tahitiană, care este complet diferită de cea englezească, le crea şi ea multe probleme. Însă, în ciuda dificultăţilor, încetul cu încetul, misionarii au alcătuit liste de cuvinte, care, după 50 de ani, au fost publicate de Davies într-un dicţionar cuprinzând 10 000 de termeni.

A apărut apoi problema scrierii limbii tahitiene. Misionarii au încercat să scrie în tahitiană folosind grafia englezească. Însă alfabetul latin folosit în limba engleză nu se potrivea sunetelor tahitiene. Aşadar, au urmat discuţii interminabile despre fonetică şi ortografie. Întrucât erau primii din Mările Sudului care încercau să dea limbii vorbite o formă scrisă, deseori misionarii au fost nevoiţi să inventeze modalităţi de ortografiere. Nici nu şi-au imaginat că lucrarea lor avea să fie folosită mai târziu ca model pentru multe dintre limbile vorbite în zona Pacificului de Sud.

Săraci în mijloace, bogaţi în idei

Traducătorii aveau la dispoziţie puţine lucrări de referinţă. Conform instrucţiunilor primite de la Societatea Misionară Londoneză, ei trebuiau să folosească drept texte de bază Textus Receptus şi Biblia King James. Nott a cerut Societăţii să-i mai trimită dicţionare, precum şi Biblii în ebraică şi greacă. Nu se ştie dacă a primit vreodată aceste cărţi. Davies însă a primit câteva lucrări erudite de la prietenii săi galezi. Potrivit consemnărilor, el deţinea cel puţin un dicţionar grec, o Biblie ebraică, Noul Testament în greacă şi traducerea Septuaginta.

Până atunci activitatea de predicare a misionarilor nu dăduse deloc roade. Deşi misionarii erau în Tahiti de 12 ani, nici măcar un băştinaş nu fusese botezat. În cele din urmă,  războaiele civile neîntrerupte i-au silit pe toţi misionarii, cu excepţia curajosului Nott, să fugă în Australia. Un timp el a fost singurul misionar pe Insulele Windward din arhipelagul Societăţii, însă când regele Pomare II a fugit pe insula vecină Moorea el a fost nevoit să-l urmeze.

Totuşi, plecarea lui Nott nu a însemnat sfârşitul lucrării de traducere. În plus, Davies, după doi ani petrecuţi în Australia, i s-a alăturat din nou lui Nott. Între timp, Nott studiase greaca şi ebraica pe care ajunsese să le stăpânească bine. Drept urmare, el a început să traducă în tahitiană unele părţi din Scripturile ebraice. El a ales unele pasaje ce conţineau relatări pe care băştinaşii le puteau înţelege uşor.

Apoi, colaborând îndeaproape cu Davies, Nott a început să traducă Evanghelia după Luca, lucrare ce a fost terminată în septembrie 1814. El a realizat o traducere care suna firesc în tahitiană, în timp ce Davies a corectat-o confruntând-o cu textul original. În 1817, regele Pomare II a cerut să tipărească el însuşi prima pagină a Evangheliei după Luca, lucru pe care l-a şi făcut cu ajutorul unei mici prese manuale, adusă de misionari pe insula Moorea. Istoria traducerii Bibliei în tahitiană nu ar fi completă dacă nu l-am aminti şi pe fidelul Tuahine, care a rămas de-a lungul anilor alături de misionari, ajutându-i să înţeleagă diferitele nuanţe ale limbii.

Este încheiată lucrarea de traducere

În 1819, după şase ani de muncă asiduă, traducerea evangheliilor, a cărţii Faptele apostolilor şi a Psalmilor a fost încheiată. Odată cu sosirea pe insulă a altor misionari a fost adusă o maşină de tipărit care a facilitat lucrarea de tipărire şi de distribuire a acestor Biblii.

A urmat o perioadă de activitate intensă de traducere, corectură şi revizuire. În 1825, după 28 de ani petrecuţi în Tahiti, Nott s-a îmbolnăvit, iar Societatea Misionară Londoneză i-a permis să se întoarcă cu vaporul în Anglia. Din fericire, traducerea Scripturilor greceşti era aproape gata. El a continuat să traducă în timpul călătoriei spre Anglia şi pe parcursul şederii lui aici. În 1827, Nott s-a întors în Tahiti. În decembrie 1835, după 8 ani, el şi-a încheiat lucrarea. După mai bine de 30 de ani de muncă susţinută, Biblia era tradusă în întregime.

În 1836, Nott s-a întors în Anglia pentru a tipări la Londra întreaga Biblie în tahitiană. În culmea fericirii, la 8 iunie 1838, Nott s-a înfăţişat înaintea reginei Victoria pentru a-i prezenta prima ediţie tipărită a Bibliei în tahitiană. Bineînţeles, acesta a fost un moment deosebit de emoţionant pentru fostul zidar care, cu 40 de ani în urmă, urca la bordul navei  Duff şi pătrundea în cultura tahitiană pentru a duce la bun sfârşit această operă uriaşă, la care lucrase toată viaţa.

După două luni, Nott se afla din nou în drum spre Pacificul de Sud ducând cu el 27 de cutii cu primele 3 000 de exemplare ale Bibliei în tahitiană. A făcut o escală la Sydney; acolo s-a îmbolnăvit din nou. Însă a refuzat să se despartă de preţioasele sale cutii. În 1840, după ce şi-a revenit, s-a întors în Tahiti. Aici, localnicii aproape că au luat cu asalt nava, în dorinţa de a obţine Biblii în tahitiană. Nott a murit în Tahiti în mai 1844, la vârsta de 70 de ani.

O influenţă extraordinară

Însă lucrarea lui Nott s-a păstrat şi după moartea sa. Traducerea făcută de el a avut o influenţă extraordinară asupra limbilor polineziene. Dând o formă scrisă limbii tahitiene, misionarii au contribuit la păstrarea ei. Iată ce a spus un scriitor: „Nott a contribuit la fixarea normelor gramaticii clasice a limbii tahitiene. Oricine doreşte să înveţe limba tahitiană pură va trebui să apeleze la Biblie“. Datorită muncii susţinute a acestor traducători, mii de cuvinte nu au fost date uitării. După un secol, un scriitor a afirmat: „Remarcabila Biblie tahitiană a lui Nott este o capodoperă a limbii tahitiene — toată lumea recunoaşte aceasta“.

Pe lângă faptul că le-a fost de un mare ajutor tahitienilor, această lucrare importantă a stat la baza altor traduceri în limbile vorbite în zona Pacificului de Sud. De exemplu, traducătorii din Insulele Cook şi Samoa au folosit-o drept model. „În realitate, l-am urmat pe dl. Nott, a cărui traducere am analizat-o cu mare atenţie“, a declarat un traducător. Despre un alt traducător se arăta că ‘avea în faţă psaltirea ebraică, precum şi versiunea englezească şi cea tahitiană’ în timp ce ‘traducea în samoană unul dintre psalmii lui David’.

Urmând exemplul membrilor mişcării Trezirea din Anglia, misionarii din Tahiti au promovat cu mult entuziasm alfabetizarea şi instruirea. De fapt, timp de mai bine de un secol, Biblia a fost singura carte la care populaţia tahitiană avea acces. Prin urmare, ea a devenit un element esenţial al culturii tahitiene.

O caracteristică deosebită a Versiunii lui Nott este numărul mare de ocurenţe ale numelui divin în Scripturile ebraice şi în cele greceşti. Drept rezultat, în prezent numele lui Iehova este binecunoscut în Tahiti. El apare chiar şi pe unele biserici protestante. Însă numele lui Dumnezeu este acum asociat mai ales cu Martorii lui Iehova şi cu zeloasa lor activitate de predicare; în această lucrare ei se folosesc foarte mult de Biblia tahitiană tradusă de Nott şi colaboratorii săi. În plus, eforturile energice ale unor traducători cum a fost şi Henry Nott ne amintesc cât de recunoscători trebuie să fim că, în zilele noastre, majoritatea oamenilor au acces la Cuvântul lui Dumnezeu.

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Primele traduceri ale Bibliei în tahitiană, în 1815. Apare numele lui Iehova

Henry Nott (1774–1844), principalul traducător al Bibliei tahitiene

[Provenienţa fotografiilor]

Biblie tahitiană: Copyright the British Library (3070.a.32); Henry Nott şi scrisoare: Collection du Musée de Tahiti et de ses Îles, Punaauia, Tahiti; catehism: cu permisiunea London Missionary Society Papers, Alexander Turnbull Library, Wellington, Noua Zeelandă

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Catehism bilingv în tahitiană şi galeză, publicat în 1801, în care apare numele lui Dumnezeu

[Provenienţa fotografiei]

Cu permisiunea London Missionary Society Papers, Alexander Turnbull Library, Wellington, Noua Zeelandă

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Biserică protestantă pe faţada căreia apare numele lui Iehova — insula Huahine, Polinezia Franceză

[Provenienţa fotografiei]

Avec la permission du Pasteur Teoroi Firipa