Eusebiu: „Părintele istoriei Bisericii“?

ÎN ANUL 325 e.n., împăratul roman Constantin i-a convocat pe toţi episcopii la Niceea. Scopul lui era acela de a soluţiona chestiunea mult disputată a raportului dintre Dumnezeu şi Fiul său. Printre cei prezenţi se afla şi Eusebiu din Cezareea, considerat a fi cel mai învăţat om al vremii. Eusebiu studiase cu sârguinţă Scripturile şi se dovedise un apărător al monoteismului creştin.

Aşa cum arată Encyclopædia Britannica, la Conciliul de la Niceea, „Constantin însuşi a prezidat. El a condus în mod activ discuţiile şi a propus personal . . . formula de importanţă majoră care avea să exprime relaţia lui Cristos cu Dumnezeu în crezul adoptat de conciliu; şi anume: «de aceeaşi substanţă cu Tatăl» . . . Intimidaţi de împărat, episcopii, cu excepţia a doi, au semnat crezul, deşi mulţi au făcut-o împotriva voinţei lor“. A fost Eusebiu unul dintre cei doi care nu au semnat acest crez? Ce putem învăţa din poziţia adoptată de el? Să aruncăm o privire asupra vieţii lui Eusebiu şi să vedem pregătirea şi realizările sale.

Opere notabile

Eusebiu s-a născut, probabil, în Palestina, în jurul anului 260 e.n. Încă de tânăr s-a asociat cu Pamfil, un prezbiter din Cezareea. S-a alăturat şcolii teologice a lui Pamfil şi s-a dovedit un discipol sârguincios. Eusebiu a profitat de posibilitatea de a folosi impresionanta bibliotecă a lui Pamfil. El s-a dedicat studiilor sale, mai ales cercetării Bibliei. A devenit un prieten devotat al lui Pamfil, mai târziu, spunându-şi chiar „Eusebiu al lui Pamfil“.

Referitor la aspiraţiile sale, Eusebiu a spus: „Vreau să scriu o relatare despre succesiunea sfinţilor Apostoli şi despre timpul ce s-a scurs din ziua Salvatorului până în vremea noastră; să istorisesc nenumăratele fapte de seamă din istoria Bisericii, aşa cum se spune că ar fi avut loc; să-i menţionez pe cei ce au condus şi au prezidat Biserica în parohiile cele mai de seamă şi pe cei ce, de-a lungul vremii, au proclamat cuvântul lui Dumnezeu prin viu grai sau prin scrieri“.

Eusebiu este cunoscut pentru mult apreciata sa lucrare intitulată Istoria Bisericii creştine. Publicată în zece volume în jurul anului 324 e.n., ea este considerată cea mai importantă istoriografie ecleziastică din antichitate. Această operă i-a adus lui Eusebiu numele de Părinte al istoriei Bisericii.

Pe lângă Istoria bisericească, Eusebiu a mai scris Cronica, în două volume. Primul volum era o epitomă, sau sinteză, a istoriei universale. În secolul al IV-lea, acesta a devenit un text  de referinţă în ce priveşte cronologia lumii. Al doilea volum menţiona date ale unor evenimente istorice. În coloane paralele, Eusebiu prezenta succesiunea dinastiilor regale ale mai multor naţiuni.

Alte două lucrări istorice scrise de Eusebiu sunt Martirii din Palestina şi Viaţa lui Constantin. Cea dintâi se referă la evenimentele din perioada cuprinsă între anii 303 şi 310 e.n., evenimente la care Eusebiu trebuie să fi fost martor ocular, şi vorbeşte despre martirii acestei perioade. Cea de-a doua lucrare, alcătuită din patru cărţi şi publicată după moartea împăratului Constantin, în 337 e.n., conţine importante detalii istorice. Dar ea se conturează mai degrabă ca un elogiu adus împăratului, decât ca o lucrare istorică propriu-zisă.

Printre lucrările apologetice ale lui Eusebiu se numără şi o replică la lucrarea împotriva creştinilor scrisă de contemporanul său, Hieracle, un guvernator roman. În lucrarea sa, Eusebiu vorbea în apărarea creştinismului. Mai mult decât atât, el a scris 35 de cărţi în care susţinea caracterul inspirat al Scripturilor, cărţi considerate cele mai importante şi mai elaborate lucrări de acest gen. Primele 15 încearcă să demonstreze de ce creştinii au acceptat scrierile sacre ale evreilor. Celelalte 20 expun argumente care dau dreptate creştinilor în ce priveşte faptul de a trece dincolo de preceptele evreieşti şi de a adopta noi principii şi practici. Luate ca întreg, aceste cărţi constituie o amplă pledoarie în favoarea creştinismului, aşa cum era el înţeles de Eusebiu.

Eusebiu a trăit în jur de 80 de ani (cca 260–cca 340 e.n.), fiind unul dintre cei mai prolifici scriitori ai antichităţii. Scrierile sale prezintă evenimente din primele trei secole ale erei noastre până în vremea împăratului Constantin. Spre sfârşitul vieţii sale, nu numai că şi-a continuat activitatea de scriitor, dar a fost şi episcop de Cezareea. Deşi este cunoscut în primul rând ca istoric, Eusebiu a fost şi apologet, topograf, predicator, critic şi exeget.

Cele două motivaţii ale lui Eusebiu

Ce anume l-a motivat pe Eusebiu să înceapă scrierea unor lucrări uriaşe, fără precedent? Răspunsul rezidă în convingerea sa că trăia într-o perioadă de trecere la o nouă eră. El considera că în timpul generaţiilor trecute avuseseră loc evenimente importante ce meritau să fie aşternute în scris pentru posteritate.

În plus, Eusebiu considera că are menirea unui apologet. El era convins de originea divină a creştinismului. Însă unii nu erau de aceeaşi părere. Iată ce a scris Eusebiu: „Vreau şi să menţionez cum se numesc, câţi au fost şi de câte ori cei ce, de dragul inovaţiei, au căzut în cele mai mari greşeli şi s-au autoproclamat descoperitori ai cunoştinţei, numită pe nedrept aşa, şi asemenea unor lupi feroce au sfâşiat fără milă turma lui Cristos“.

S-a considerat Eusebiu creştin? Se pare că da, deoarece l-a numit pe Cristos „Salvatorul nostru“. El a scris următoarele: „Vreau . . . să relatez nenorocirile care s-au abătut numaidecât asupra poporului evreu pentru că a complotat împotriva Salvatorului nostru, să arăt în ce fel şi de câte ori cuvântul lui Dumnezeu a fost atacat de neevrei şi să dezvălui caracterul celor ce, de-a lungul timpului, au luptat pentru el cu riscul de a fi torturaţi şi omorâţi, câţi şi-au declarat credinţa în zilele noastre, precum şi sprijinul  plin de îndurare şi de bunătate pe care li l-a dat tuturor Salvatorul nostru“.

O amplă muncă de cercetare

Eusebiu a citit şi a dat ca referinţă în lucrările sale enorm de multe cărţi. În plus, numeroşi oameni proeminenţi din primele trei secole ale erei noastre sunt menţionaţi doar în scrierile sale. Numai în operele sale se găsesc informaţii despre unele mişcări importante ale vremii, deoarece au fost scrise pe baza unor surse care acum nu mai sunt disponibile.

Când îşi strângea material, Eusebiu lucra cu multă conştiinciozitate şi meticulozitate. Se pare că el s-a străduit mult să deosebească sursele demne de încredere de cele cu caracter îndoielnic. Totuşi, lucrarea lui nu este ireproşabilă. Uneori el înţelege şi interpretează în mod greşit oamenii şi acţiunile lor. Cronologiile sale conţin unele inexactităţi. În plus, el nu se exprima cu eleganţă artistică. În ciuda acestor neajunsuri evidente, numeroasele sale lucrări sunt considerate o comoară de nepreţuit.

Iubitor al adevărului?

Eusebiu a fost preocupat de chestiunea controversată a raportului dintre Tatăl şi Fiul. A existat Tatăl înaintea Fiului, aşa cum credea Eusebiu? Sau Tatăl şi Fiul coexistau? „În cazul în care coexistau, cum putea fi Tatăl Tată, iar Fiul, Fiu?“, a întrebat el. El chiar a adus dovezi biblice, citând Ioan 14:28, unde se spune că ‘Tatăl este mai mare decât Isus’, şi Ioan 17:3, unde se spune despre Isus că este cel „trimis“ de singurul Dumnezeu adevărat. Referindu-se la Coloseni 1:15 şi Ioan 1:1, Eusebiu a susţinut că Logosul, sau Cuvântul, este „imaginea Dumnezeului invizibil“ — Fiul lui Dumnezeu.

Însă în mod surprinzător, la încheierea Conciliului de la Niceea, Eusebiu a sprijinit opinia părţii adverse. Contrar poziţiei biblice pe care o avusese înainte, că Dumnezeu şi Cristos nu sunt persoane coexistente egale, el a trecut de partea împăratului.

O lecţie pentru noi

De ce Eusebiu a bătut în retragere la Conciliul de la Niceea şi a sprijinit o doctrină nebiblică? A avut el unele interese politice? Dar, la urma urmei, de ce a luat parte la conciliu? Deşi toţi episcopii au fost convocaţi, numai o parte din ei, în număr de 300, au răspuns convocării. Era oare Eusebiu preocupat de păstrarea poziţiei sale sociale? Şi de ce împăratul Constantin îi acorda atâta importanţă? În timpul conciliului, Eusebiu a stat la dreapta împăratului.

Probabil, Eusebiu a ignorat cerinţa lui Isus privitoare la continuatorii Săi de ‘a nu face parte din lume’ (Ioan 17:16; 18:36). „Adulterelor, nu ştiţi că prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu?“, a întrebat discipolul Iacov (Iacov 4:4). În plus, cât de potrivit este avertismentul lui Pavel: „Nu vă înjugaţi la un jug inegal cu cei necredincioşi“ (2 Corinteni 6:14)! Să rămânem separaţi de lume ‘închinându-ne [Tatălui] cu spirit şi adevăr’! — Ioan 4:24.

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

Frescă reprezentând o scenă din timpul Conciliului de la Niceea

[Provenienţa fotografiei]

Scala/Art Resource, NY

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

Prin amabilitatea Special Collections Library, University of Michigan