Ferice de omul al cărui Dumnezeu este Iehova
Relatare autobiografică
Ferice de omul al cărui Dumnezeu este Iehova
RELATARE DE TOM DIDUR
Sala era deja închiriată. La congresul de circumscripţie din orăşelul Porcupine Plain (provincia Saskatchewan, Canada) erau aşteptate în jur de 300 de persoane. Miercuri a început să ningă, iar vineri a fost un viscol cumplit, cu vizibilitate zero. Temperatura a scăzut la -40°C. La congres au venit 28 de persoane, între care şi câţiva copii. Era primul meu congres ca supraveghetor de circumscripţie. Aveam 25 de ani şi eram foarte emoţionat. Dar, înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat după aceea, daţi-mi voie să vă spun cum am ajuns să primesc acest privilegiu special de serviciu.
SUNT al şaptelea din opt copii, toţi băieţi. Cel mai mare dintre noi este Bill, iar următorii, Metro, John, Fred, Mike şi Alex. Eu m-am născut în 1925, iar Wally este mezinul familiei. Am locuit lângă orăşelul Ukraina (provincia Manitoba), unde părinţii mei, Michael şi Anna Didur, aveau o mică fermă. Tata era mecanic la căile ferate. Întrucât familia noastră era mare, nu puteam să stăm cu tata într-o baracă dintr-o zonă izolată. De aceea, noi am locuit împreună cu mama la fermă. Cum tata era plecat aproape tot timpul de acasă, de creşterea noastră s-a ocupat mama. Din când în când, ea mergea să stea cu tata o săptămână sau mai mult, dar nu înainte de a ne fi învăţat să gătim, să facem pâine şi plăcinte, precum şi alte treburi casnice. Întrucât aparţineam de Biserica Greco-Catolică, de mici mama ne-a învăţat rugăciuni şi să mergem la diferite ritualuri.
Aflu adevărul Bibliei
Marea mea dorinţă de a înţelege Biblia s-a înfiripat în adolescenţă. Un vecin, care era Martor al lui Iehova, ne vizita cu regularitate şi ne citea pasaje din Biblie despre Regatul lui Dumnezeu, despre Armaghedon, precum şi despre luminoasa perspectivă a unei lumi noi. Pe mama n-o interesa deloc ce ne spunea el, dar Mike şi Alex au găsit atrăgător acel mesaj. De fapt, ei au preţuit atât de mult ce învăţaseră, încât în al doilea război mondial au refuzat efectuarea serviciului militar ca obiectori de conştiinţă. Drept urmare, Mike a primit o scurtă condamnare la închisoare, iar Alex a fost trimis într-un lagăr de muncă din Ontario. Cu timpul, Fred şi Wally au acceptat şi ei adevărul, însă ceilalţi trei fraţi mai mari nu. Mulţi ani mama chiar s-a opus adevărului, dar mai târziu ne-a surprins pe toţi când a luat poziţie de partea lui Iehova. A fost botezată la 83 de ani. Ea a murit la 96 de ani. Şi tata a privit în mod favorabil adevărul înainte de a muri.
La 17 ani, am plecat la Winnipeg (capitala provincei Manitoba) pentru a căuta de lucru şi pentru a mă asocia cu cei ce mă puteau ajuta să studiez Biblia. Lucrarea Martorilor lui Iehova era interzisă la acea dată, dar se ţineau cu regularitate întruniri. Prima întrunire la care am asistat s-a ţinut într-o casă particulară. Întrucât fusesem crescut în religia Greco-Catolică, lucrurile pe care le-am auzit mi s-au părut la început cam ciudate. Însă, încetul cu încetul, am înţeles motivul pentru care împărţirea în clerici şi laici nu avea nici o bază biblică şi de ce Dumnezeu nu aproba binecuvântarea războiului de către cler (Isaia 2:4; Matei 23:8–10; Romani 12:17, 18). A trăi în Paradis pe pământ mi se părea mult mai logic şi mai realist decât a merge pentru veşnicie într-un loc îndepărtat.
Convins că acesta era adevărul, m-am dedicat lui Iehova şi m-am botezat în 1942, la Winnipeg. În 1943 a fost ridicată interdicţia, iar lucrarea de predicare a luat avânt în Canada. Adevărul Bibliei pătrundea şi mai adânc în inima mea. Am avut privilegiul să slujesc ca serv de congregaţie, să iau parte la campaniile de discursuri publice şi să lucrez în teritorii nerepartizate. Am participat la congrese mari în Statele Unite, ceea ce a contribuit enorm la progresul meu spiritual.
Îmi extind serviciul adus lui Iehova
În 1950 am început serviciul de pionier, iar în luna decembrie a aceluiaşi an am fost invitat să slujesc ca supraveghetor de circumscripţie. Am fost privilegiat să fiu instruit în lucrarea itinerantă, lângă Toronto, de Charlie Hepworth, un frate loial, cu experienţă. De asemenea, m-am bucurat mult să petrec ultima săptămână de instruire cu fratele meu Alex, care slujea deja în lucrarea itinerantă în Winnipeg.
Primul meu congres de circumscripţie, despre care am vorbit la început, mi-a rămas întipărit în memorie. În mod firesc, eram preocupat să văd cum avea să se termine. Ei bine, supraveghetorul nostru de district, fratele Jack Nathan, a avut grijă să fim ocupaţi şi să ne bucurăm de acea ocazie. Împreună cu cei prezenţi am făcut un rezumat al programului de congres. Pe rând, fiecare a relatat experienţe, a exersat prezentări pentru mărturia din casă în casă şi pentru vizitele ulterioare şi a arătat cum se conduce un studiu biblic la domiciliu. Am cântat cântări ale Regatului. Mâncare a fost din belşug. Am primit cafea şi plăcinte aproape din două în două ore. Unii au dormit pe bănci şi pe podium, alţii, pe duşumea. Duminică viscolul s-a mai domolit puţin, astfel încât la discursul public au fost prezente 96 de persoane. Această întâmplare m-a învăţat cum să fac faţă situaţiilor dificile.
Din următoarea mea repartiţie ca supraveghetor de circumscripţie au făcut parte nordul provinciei Alberta, Columbia Britanică şi teritoriul Yukon (ţara soarelui de la miazănoapte). Era nevoie de perseverenţă şi de prudenţă ca să călătoreşti şi să depui mărturie pe un drum accidentat cum era Autostrada Alaska. Aveam de mers din Dawson Creek (Columbia Britanică) până în Whitehorse (Yukon), ceea ce însemna o distanţă de 1 477 de kilometri. Avalanşele, versanţii alunecoşi şi vizibilitatea redusă, cauzată de viscol, constituiau o adevărată provocare.
Am fost impresionat să văd cum a pătruns adevărul în Nordul Îndepărtat. Odată, eu şi Walter Lewkowicz am bătut la uşa unei căbănuţe modeste, aflate în vecinătatea satului Lower Post (Columbia Britanică), de pe Autostrada Alaska, nu departe de graniţa cu Teritoriul Yukon. Ştiam că era cineva înăuntru pentru că zărisem o lumină slabă strecurându-se printr-o fereastră. Am bătut la uşă. Era în jurul orei nouă seara. Am auzit o voce care ne-a spus să intrăm. Ce surpriză am avut să vedem înăuntru, întins într-un pat suprapus, un bătrânel citind revista Turnul de veghe! De fapt, numărul lui era mai recent decât numerele noastre. Ne-a spus că primise revista prin poşta aeriană. Întrucât eram plecaţi de peste opt zile, nu aveam ultimele numere. Bărbatul ne-a spus că se numea Fred Berg. Deşi era abonat de mai mulţi ani la revista noastră, nu mai fusese vizitat până atunci de Martorii lui Iehova. Am stat la Fred toată noaptea. Cu acea ocazie i-am împărtăşit multe adevăruri biblice şi am aranjat să fie vizitat de nişte Martori care veneau cu regularitate în zonă.
Mai mulţi ani am slujit ca supraveghetor în trei circumscripţii mici. Ele se întindeau din Grande Prairie (oraş în provincia Alberta), la est, spre Kodiak (Alaska), la vest, pe o distanţă de peste 3 500 de kilometri.
Într-un mod minunat, am învăţat că, în locuri izolate, la fel ca în oricare altă parte de pe glob, bunătatea nemeritată a lui Iehova este pentru toţi oamenii şi că spiritul lui Dumnezeu le impulsionează mintea şi inima celor cu o dispoziţie corectă pentru viaţă veşnică. Unul dintre aceştia a
fost Henry Lepine din Dawson City (Yukon), în prezent Dawson. Henry locuia într-o zonă izolată. De fapt, de mai bine de 60 de ani, el nu mai făcuse nici un drum în afara zonei aurifere în care locuia. Cu toate acestea, spiritul lui Iehova l-a impulsionat pe acest bărbat de 84 de ani să călătorească peste 1 600 de kilometri la Anchorage pentru un congres de circumscripţie, deşi nu participase în viaţa lui la o întrunire a unei congregaţii. A fost încântat de program şi s-a simţit foarte bine în compania fraţilor. Henry s-a întors la Dawson City şi a rămas fidel până la moarte. Mulţi cunoscuţi ai lui s-au întrebat ce-l determinase pe acest bătrân să facă o călătorie atât de lungă. Curioase să afle motivul, câteva persoane în vârstă au acceptat în cele din urmă adevărul. Astfel, în mod indirect, Henry a putut să ofere o frumoasă mărturie.Iehova îmi arată bunătate nemeritată
În 1955 am avut deosebita plăcere de a fi invitat să urmez a 26-a clasă a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower. Instruirea primită aici mi-a întărit credinţa şi m-a ajutat să mă apropii mai mult de Iehova. După absolvire am fost repartizat tot în Canada pentru a-mi continua lucrarea itinerantă ca supraveghetor de circumscripţie.
În jur de un an am slujit în provincia Ontario. După aceea am fost repartizat din nou în magnificul Nord. Îmi vin şi acum în minte imaginile acelea panoramice cu autostrăzi înconjurând lacuri cu ape limpezi, scânteietoare şi brăzdând lanţuri muntoase cu piscurile acoperite cu zăpadă. Vara, văile şi pajiştile sunt acoperite cu un covor multicolor de flori de munte de o frumuseţe rară. Aerul este curat, iar apa, cristalină. Urşi, lupi, elani, reni şi alte animale sălbatice hoinăresc în voie în mediul lor natural.
Însă în Alaska întâmpini şi obstacole — nu numai din cauza vremii schimbătoare, dar şi a distanţelor foarte mari. Circumscripţia în care fusesem repartizat se întindea, de la est la vest, pe o distanţă de 3 200 de kilometri. Pe atunci supraveghetorilor de circumscripţie nu li se punea la dispoziţie o maşină. Deseori fraţii locali se ofereau să mă ducă cu maşina de la o congregaţie la alta. Uneori însă trebuia să fac autostopul şi să merg cu şoferi pe camioane sau cu turişti.
Am trecut printr-o asemenea întâmplare pe Autostrada Alaska, între Tok Junction (Alaska) şi Mila 1 202, din regiunea Scotty Creek. Oficiile vamale din aceste două puncte de frontieră erau la o distanţă de 160 de kilometri unul de celălalt. Am trecut de punctul vamal Tok, aflat la frontiera Statelor Unite, şi m-a dus cineva cu maşina aproape 50 de kilometri. După aceea nici o maşină n-a mai trecut pe acolo, aşa că a trebuit să merg pe jos aproape 10 ore, parcurgând peste 40 de kilometri. Abia mai târziu am aflat că, la scurt timp după ce am trecut eu de punctul vamal, a fost oprit tot traficul pe acea porţiune de drum din cauza unei avalanşe care avusese loc nu departe de Tok. Noaptea, temperatura a scăzut la -23°C şi mai aveam de mers 80 de kilometri până la cel mai apropiat adăpost. Căutam cu disperare un refugiu unde să mă odihnesc.
În timp ce mergeam şchiopătând, am zărit o maşină acoperită parţial cu zăpadă, abandonată la marginea drumului. Mi-am zis că, dacă reuşesc să intru înăuntru şi să dorm pe banchete,
am să supravieţuiesc acelei nopţi geroase. Am reuşit să dau la o parte suficientă zăpadă ca să pot deschide portiera, dar înăuntru nu era decât cadrul metalic, fără banchete. Din fericire, puţin mai departe am dat de o cabană nelocuită. După câteva sforţări am reuşit să intru înăuntru şi să aprind focul. Acolo am putut să mă odihnesc câteva ore. Dimineaţa m-a luat cineva cu maşina şi am reuşit să ajung la următorul refugiu unde am găsit mâncare, de care aveam mare nevoie, şi mi-am îngrijit mâinile crăpate de ger.Iehova ne binecuvântează cu creştere în Nord
Prima mea vizită în Fairbanks a fost foarte încurajatoare. Am avut un mare succes în minister şi aproximativ 50 de persoane au asistat la cuvântarea publică din acea duminică. Ne-am adunat în micuţa casă de misionari unde locuiau Vernor şi Lorraine Davis. Oamenii îşi lungeau capul din bucătărie, din dormitor şi de pe hol ca să audă cuvântarea. Am ştiut din această reacţie pozitivă că o Sală a Regatului avea să dea stabilitate lucrării de predicare în Fairbanks. Astfel, cu ajutorul lui Iehova, am cumpărat o clădire încăpătoare, un fost salon de dans, şi am mutat-o într-un loc potrivit. Acolo s-a săpat un puţ şi s-au instalat toalete şi o centrală termică. Timp de un an, Fairbanks a avut o Sală a Regatului funcţională. După aceea s-a adăugat şi o bucătărie, iar în 1958 sala a fost folosită pentru un congres de district, la care au asistat 330 de persoane.
În vara anului 1960 am făcut o călătorie lungă cu maşina la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din New York ca să asist la un înviorător curs pentru toţi supraveghetorii itineranţi din Statele Unite şi din Canada. În timp ce mă aflam acolo, fratele Nathan Knorr şi alţi fraţi responsabili m-au întrebat în legătură cu posibilitatea deschiderii unei filiale în Alaska. După câteva luni am primit cu bucurie vestea că, începând cu 1 septembrie 1961, Alaska urma să aibă propria ei filială. Fratele Andrew Wagner a fost numit să coordoneze activitatea filialei. El şi soţia sa, Vera, slujiseră 20 de ani la Brooklyn şi aveau experienţă şi în lucrarea itinerantă. Deschiderea filialei din Alaska a fost o măsură bine venită întrucât a redus distanţa pe care o aveau de parcurs supraveghetorii de circumscripţie, permiţându-le astfel să se ocupe mai mult de necesităţile congregaţiilor şi de teritoriile izolate.
Vara anului 1962 a fost un timp de bucurie în Nord. Filiala din Alaska a fost dedicată, iar în Juneau (Alaska) s-a ţinut un congres de district. În Juneau şi Whitehorse (Yukon) s-au construit Săli ale Regatului şi s-au format alte câteva grupe izolate.
Înapoi în Canada
Câţiva ani corespondasem cu Margareta Petras din Canada. Reta, aşa cum îi spun toţi cunoscuţii, a început pionieratul în 1947, a absolvit Galaadul în 1955 şi a făcut pionierat în estul Canadei. Am cerut-o în căsătorie, iar ea a acceptat. Ne-am căsătorit în Whitehorse, în februarie 1963. În toamna acelui an am fost numit supraveghetor de circumscripţie în vestul Canadei şi împreună cu soţia mea am slujit acolo în următorii 25 de ani.
Din cauza unor probleme de sănătate, în 1988 am fost repartizaţi ca pionieri speciali în Winnipeg (Manitoba). Aproape cinci ani am fost şi custodele unei Săli de Congrese. În limita posibilităţilor, luăm parte şi în prezent la minunata lucrare de facere de discipoli. În teritoriul circumscripţiei am iniţiat multe studii biblice pe care le-am dat apoi altora să le conducă. Graţie bunătăţii nemeritate a lui Iehova, pe lângă bucuria de a le fi iniţiat am avut şi satisfacţia de a-i vedea pe elevi progresând până la dedicare şi botez.
Nutresc convingerea că a-i sluji lui Iehova este cel mai bun mod de viaţă. Mie mi-a dat un sens în viaţă, îmi aduce satisfacţii şi îmi sporeşte zi de zi aprecierea faţă de Iehova. Aceasta înseamnă adevărata fericire. Indiferent de repartiţia noastră teocratică, de locul în care slujim, noi nutrim aceleaşi sentimente ca ale psalmistului care a spus: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este DOMNUL!“ — Psalmul 144:15.
[Legenda fotografiei de la paginile 24, 25]
În lucrarea de circumscripţie
[Legenda fotografiei de la pagina 25]
În vizită la Henry Lepine în Dawson City. Eu sunt în stânga
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Prima Sală a Regatului în Anchorage
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
Eu şi Reta în 1998