Relatare autobiografică

Iehova îi atrage la adevăr pe cei umili

RELATARE DE ASANO KOSHINO

În 1949, la numai câţiva ani după al doilea război mondial, un străin înalt, prietenos a făcut o vizită familiei la care lucram eu în oraşul Kobe. Era primul misionar Martor al lui Iehova care venise în Japonia. Vizita lui mi-a oferit şansa de a afla adevărul Bibliei. Dar, mai întâi de toate, daţi-mi voie să vă spun câte ceva despre mine.

M-AM născut în 1926, într-un sat din nordul prefecturii Okayama. Am fost a cincea din opt copii. Tata credea cu înflăcărare în zeul de la altarul şintoist din localitate. De aceea, nouă, copiilor, ne plăceau petrecerile şi reuniunile în familie prilejuite de sărbătorile religioase de peste an.

Când am crescut, mi-am pus multe întrebări despre viaţă. Însă cel mai mult mă preocupa problema morţii. Tradiţia cerea ca oamenii să moară la ei acasă, iar copiii să stea la căpătâiul rudelor lor muribunde. Am fost foarte îndurerată la moartea bunicii mele şi a unui frăţior mai mic, care n-a apucat să împlinească un an. Mă îngrozea gândul că şi părinţii mei aveau să moară la un moment dat. „Este moartea inevitabilă? Există oare ceva ce ar putea da mai mult sens vieţii?“ Doream mult să găsesc un răspuns la aceste întrebări.

În 1937, când eram în clasa a VI-a, a reînceput Războiul Chino-Japonez. Bărbaţii au fost înrolaţi şi trimişi pe câmpul de luptă, în China. Copiii de vârstă şcolară şi-au luat rămas-bun de la taţii sau de la fraţii lor mai mari, strigând „Banzai!“, adică „Trăiască împăratul!“ Oamenii erau siguri de victoria Japoniei  — pentru ei o naţiune sfântă — şi a împăratului ei, pe care-l considerau un zeu puternic.

Curând familiile au început să primească telegrame de pe front cu numele soldaţilor ucişi. Durerea rudelor îndoliate nu putea fi deloc alinată. În inima lor creştea ura, iar pierderile grele ale inamicului erau privite cu satisfacţie. Atunci eu îmi ziceam: „Dar şi oamenii de cealaltă parte a frontului suferă, probabil, la fel de mult ca noi când sunt ucise rudele lor“. Înainte de a termina şcoala gimnazială, războiul cuprinsese aproape toată China.

Întâlnesc o doamnă de altă naţionalitate

Întrucât părinţii mei erau fermieri, noi am fost întotdeauna săraci. Însă tata m-a lăsat să urmez toate clasele fără taxe. În 1941 am intrat la o şcoală de fete din oraşul Okayama, aflat la o distanţă de 100 de kilometri de casă. Aici fetele învăţau să devină soţii şi mame bune. Ele erau repartizate la familiile bogate din oraş, unde îşi făceau ucenicia ca menajere. Dimineaţa munceau în aceste case, iar după-amiaza mergeau la cursuri.

După festivitatea de deschidere a anului şcolar, profesoara mea, îmbrăcată într-un kimono, m-a dus la o casă mare. Însă, dintr-un motiv oarecare, stăpâna acelei case n-a vrut să mă primească. „Atunci să mergem la casa dnei Koda“, mi-a spus profesoara. Am mers împreună la o casă în stil occidental şi am sunat la uşă. După câteva clipe a ieşit în uşă o doamnă înaltă, cu părul cărunt. Eram uluită! Doamna nu era japoneză, iar eu nu mai văzusem până atunci o occidentală. Profesoara mi-a făcut cunoştinţă cu dna Maud Koda şi a plecat imediat. Târându-mi bagajele, am intrat emoţionată în casă. Mai târziu am aflat că dna Maud Koda era o americană căsătorită cu un japonez care studiase în Statele Unite. Ea era profesoară de engleză la şcolile comerciale.

Chiar de a doua zi dimineaţă am avut o viaţă plină de activităţi. Soţul dnei Koda era bolnav de epilepsie, iar eu trebuia s-o ajut să-l îngrijească. Pentru că nu înţelegeam deloc engleza, mi-a fost puţin teamă la început. M-am simţit însă uşurată când dna Koda mi-a vorbit în japoneză. Zilnic îi auzeam vorbind în engleză şi, treptat, mi s-a obişnuit urechea cu această limbă. Îmi plăcea mult atmosfera destinsă din casa lor.

M-a impresionat dăruirea cu care dna Koda îşi îngrijea soţul bolnav. Lui îi plăcea să citească din Biblie. Între timp am aflat că cei doi soţi îşi procuraseră de la un anticariat un exemplar în japoneză al cărţii Planul divin al vârstelor şi că fuseseră abonaţi câţiva ani la revista Turnul de veghe în engleză.

Într-una din zile mi-au făcut cadou o Biblie. Am fost foarte fericită pentru că era prima oară în viaţa mea când aveam o Biblie. Citeam din ea în drum spre şcoală şi când veneam de la şcoală, dar nu înţelegeam mare lucru. Ca japoneză, fusesem crescută în religia şintoistă, iar pentru mine Isus Cristos era o persoană complet necunoscută. Atunci nu mi-am dat seama că acesta era de fapt primul pas spre acceptarea adevărului Bibliei şi că această carte avea să-mi răspundă la întrebările despre viaţă şi moarte.

 Trei evenimente triste

Cei doi ani de ucenicie au trecut repede şi a trebuit să-mi iau rămas-bun de la familia la care lucrasem. După terminarea şcolii, am intrat într-o brigadă de fete care lucrau voluntar la confecţionarea uniformelor pentru marina militară. Raidurile aeriene cu bombardiere americane B-29 au început, iar în 6 august 1945 a fost aruncată o bombă atomică asupra oraşului Hiroshima. După câteva zile am primit o telegramă: mama era grav bolnavă. Am luat primul tren spre casă. Când am coborât din tren, am fost întâmpinată de o rudă care mi-a spus că mama murise. Ea s-a stins din viaţă în 11 august. Gândul care mă îngrozise atâţia ani devenise realitate! Niciodată nu avea să-mi mai vorbească sau să-mi zâmbească.

În 15 august, s-a anunţat oficial capitularea Japoniei. Aşa că, într-un interval de numai 10 zile, a trebuit să fac faţă la trei evenimente triste: prima bombă atomică, moartea mamei mele şi înfrângerea istorică a Japoniei. Singurul lucru care mă consola era că oamenii nu mai mureau în război. Cu un gol în suflet, am plecat de la fabrica la care lucram şi m-am întors în satul meu natal.

Aflu adevărul

Într-una din zile am primit pe neaşteptate o scrisoare de la Maud Koda, din Okayama. Mă întreba dacă puteam să vin s-o ajut la treburile casnice, întrucât ea voia să deschidă o şcoală cu predare în limba engleză. Nu ştiam deloc ce să fac, dar, în cele din urmă, am acceptat invitaţia ei. După câţiva ani m-am mutat împreună cu familia Koda în oraşul Kobe.

În 1949, la începutul verii, un domn înalt şi prietenos a venit în vizită la familia Koda. Se numea Donald Haslett şi venise din Tokyo la Kobe să caute o casă pentru misionari. El a fost primul misionar Martor al lui Iehova din Japonia. A reuşit să găsească o casă şi, în noiembrie 1949, mai mulţi misionari au venit în Kobe. Într-o zi, cinci dintre ei i-au vizitat pe soţii Koda. Doi misionari, Lloyd Barry şi Percy Iszlaub, le-au vorbit în engleză, în jur de zece minute fiecare, celor adunaţi aici. Din câte mi-am dat eu seama, Maud, care pentru misionari era o soră creştină, a fost încurajată de această întâlnire. Cât despre mine, abia atunci am simţit nevoia să învăţ engleza.

Cu ajutorul acestor misionari zeloşi am înţeles, încetul cu încetul, adevărurile de bază ale Bibliei. Am găsit răspuns la întrebările pe care mi le puneam încă din copilărie. Într-adevăr, Biblia oferă speranţa vieţii veşnice pe un pământ paradiziac şi promite că „toţi cei din mormintele de amintire“ vor învia (Ioan 5:28, 29; Revelaţia 21:1, 4). Îi sunt recunoscătoare lui Iehova că a făcut posibilă această speranţă prin intermediul jertfei de răscumpărare a Fiului său, Isus Cristos.

Activităţi teocratice îmbucurătoare

Din 30 decembrie 1949 până în 1 ianuarie 1950 în casa misionarilor s-a ţinut primul congres din Japonia al Martorilor lui Iehova. Am mers acolo împreună cu Maud. Casa aceea spaţioasă fusese mai înainte a unui nazist şi avea o vedere superbă la Marea Internă şi spre insula Awaji. Întrucât nu aveam multe cunoştinţe biblice, n-am înţeles prea mult din ce s-a spus la acel congres. Dar am fost profund impresionată de atitudinea prietenoasă a misionarilor, care se simţeau în largul lor printre japonezi. La discursul public de la acel congres au asistat 101 persoane.

La scurt timp după aceea, am hotărât să particip la ministerul de teren. Întrucât eram timidă, mi-a trebuit curaj ca să merg din casă în casă. Într-o dimineaţă, fratele Lloyd Barry a venit la familia Koda şi m-a luat în minister. A început cu casa din imediata apropiere. În timp ce fratele Barry făcea prezentarea, eu am stat aproape ascunsă după el şi-l ascultam. A doua oară am ieşit în predicare cu alte două misionare. O japoneză în vârstă ne-a invitat în casă, ne-a ascultat, iar după aceea ne-a servit  pe fiecare cu un pahar cu lapte. Ea a acceptat un studiu biblic la domiciliu şi, în cele din urmă, a devenit o creştină botezată. A fost încurajator s-o văd progresând.

În aprilie 1951, fratele Nathan Knorr, de la sediul mondial din Brooklyn, a făcut prima sa vizită în Japonia. Aproximativ 700 de persoane au asistat la discursul său public, ţinut la Sala Kiouritsu din Kanda, Tokyo. Toţi participanţii la această întrunire specială s-au bucurat cu ocazia lansării Turnului de veghe în japoneză. În luna următoare, fratele Knorr a vizitat oraşul Kobe, iar la întrunirea specială de acolo mi-am simbolizat prin botez dedicarea la Iehova.

După aproape un an, am fost încurajată să încep serviciul cu timp integral ca pionieră. Pe timpul acela erau puţini pionieri în Japonia şi mă întrebam dacă am să reuşesc să mă întreţin. Mă gândeam şi la ce avea să se întâmple cu perspectivele mele de a mă căsători. Între timp mi-am dat seama că serviciul pentru Iehova trebuie pus pe primul plan în viaţă şi, în 1952, am devenit pionieră. Din fericire, în perioada în care am făcut pionierat am putut să lucrez cu jumătate de normă pentru sora Koda.

Cam în aceeaşi perioadă, fratele meu, pe care îl crezusem mort în război, s-a întors din Taiwan împreună cu familia lui. Ai mei nu fuseseră niciodată interesaţi de creştinism, dar, impulsionată de zelul meu de pionieră, am început să le trimit revistele şi broşurile noastre. Mai târziu, fratele meu s-a mutat cu serviciul în Kobe, unde şi-a adus şi familia. „Ai citit revistele pe care ţi le-am trimis?“, am întrebat-o eu pe cumnata mea. Am fost surprinsă când mi-a spus: „Sunt interesante revistele“. Ea a început să studieze Biblia cu o misionară, iar o soră mai mică a mea, care locuia cu ei, i s-a alăturat. După un timp, amândouă au devenit creştine botezate.

Impresionată de fraternitatea noastră

La scurt timp după aceea, spre marea mea surprindere, am primit invitaţia de a participa la cursurile celei de-a 22-a clase a Şcolii Biblice Galaad. Eu şi fratele Tsutomu Fukase am fost primii japonezi invitaţi să urmeze această şcoală. În 1953, înainte de începerea cursurilor, am asistat la Congresul Societăţii Lumii Noi, ţinut pe Yankee Stadium din New York. Am fost extrem de impresionată de fraternitatea poporului lui Iehova.

În a cincea zi de congres, surorile japoneze, majoritatea misionare, urmau să poarte kimonouri. Întrucât kimonoul pe care-l trimisesem înainte de a pleca din Japonia nu a sosit la timp, am împrumutat kimonoul surorii Knorr. În timpul sesiunii a început să plouă şi îmi era teamă să nu se ude kimonoul. În acel moment, cineva din spate mi-a pus cu grijă pe umeri o pelerină de ploaie. „Îl cunoşti?“, m-a întrebat sora de lângă mine. Abia mai târziu am aflat că era fratele Frederick Franz, din Corpul de Guvernare. Cât de plăcut a fost să simt căldura care există în organizaţia lui Iehova!

A 22-a clasă a Şcolii Galaad a fost cu adevărat internaţională, fiind alcătuită din 120 de cursanţi din 37 de ţări. Deşi au existat unele bariere lingvistice, ne-am bucurat din plin de fraternitatea noastră. Într-o zi de februarie, în 1954, când afară ningea, a avut loc festivitatea de absolvire, iar eu am fost repartizată tot în  Japonia. O colegă de clasă din Suedia, pe nume Inger Brandt, a fost partenera mea în oraşul Nagoya. Acolo am slujit împreună cu un grup de misionari care, din cauza războiului, fuseseră evacuaţi din Coreea. Cei câţiva ani pe care i-am petrecut în serviciul misionar au fost foarte preţioşi pentru mine.

Slujesc cu bucurie alături de soţul meu

În septembrie 1957 am fost invitată să slujesc la Betelul din Tokyo. Filiala de atunci din Japonia era o casă de lemn cu două etaje. Acolo slujeau doar patru persoane, între care şi fratele Barry, coordonatorul Filialei. Ceilalţi membri ai familiei erau misionari. Mi s-a dat să traduc şi să fac corectură, să gătesc, să spăl, să fac curăţenie, precum şi alte munci.

Lucrarea din Japonia se extindea, iar la Betel au fost invitaţi mai mulţi fraţi. Unul dintre ei a devenit bătrân în congregaţia din care făceam eu parte. În 1966 m-am căsătorit cu acest frate, pe nume Junji Koshino. După ce ne-am căsătorit, Junji a fost repartizat în lucrarea de circumscripţie. A fost o mare bucurie să cunosc atât de mulţi fraţi şi surori cu ocazia vizitelor în congregaţii. Întrucât mi se ceruse să şi traduc, desfăşuram această activitate la locuinţa unde stăteam în timpul săptămânii. Când călătoream, aveam de cărat, pe lângă valize şi alte bagaje, şi dicţionarele mele grele.

Ne-am bucurat în lucrarea de circumscripţie peste patru ani şi am văzut cum organizaţia a continuat să se mărească. Filiala s-a mutat la Numazu, iar câţiva ani mai târziu, la Ebina, unde funcţionează şi în prezent. Împreună cu Junji slujesc de mulţi ani cu bucurie la Betel, alături de o familie care numără acum aproximativ 600 de membri. În mai 2002, prietenii mei de la Betel au sărbătorit 50 de ani de când mă aflu în serviciul cu timp integral.

Binecuvântată să văd creşterea

În 1950, când am început să-i slujesc lui Iehova, în Japonia erau puţini proclamatori ai Regatului. Acum sunt peste 210 000. Într-adevăr, mii de oameni asemănători oilor, între care m-am aflat şi eu, au fost atraşi la Iehova.

Cei cinci misionari care ne-au vizitat în 1949 la casa surorii Koda, precum şi sora Maud Koda, au rămas toţi fideli până la moarte; la fel şi fratele meu, care a fost slujitor ministerial, şi cumnata mea, care a slujit cu bucurie ca pionieră aproape 15 ani. Ce perspectivă de viitor există în cazul părinţilor mei, pentru care mă temeam atât de mult în copilărie că vor muri? Promisiunea Bibliei că vor învia îmi oferă speranţă şi mângâiere. — Faptele 24:15.

Privind în urmă, consider că întâlnirea cu Maud în 1941 a fost un moment decisiv din viaţa mea. Dacă n-aş fi cunoscut-o şi dacă n-aş fi acceptat să lucrez din nou pentru ea după război, m-aş fi stabilit probabil la ferma părinţilor mei, într-un sat îndepărtat. Acolo n-aş fi avut niciodată ocazia să-i întâlnesc pe misionarii din acele vremuri de început. Cât de recunoscătoare îi sunt lui Iehova că m-a atras la adevăr prin intermediul surorii Maud şi a primilor misionari!

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Cu Maud Koda şi cu soţul ei. Eu sunt în faţă, în stânga

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Cu misionarii din Japonia pe Yankee Stadium, în 1953. Eu sunt prima din stânga

[Legenda fotografiilor de la pagina 28]

La Betel împreună cu Junji, soţul meu