Cuvântul „lege“ în Biblie

DESEORI, noi asociem cuvântul „lege“ cu un cod de legi scris sau cu o normă formulată în termeni clari. Însă în Biblie acest termen este folosit de multe ori cu referire la unele lucruri profunde ce nu au neapărat legătură cu ceva scris. Iată câteva exemple.

Legea conştiinţei. Biblia arată că această lege este ‘scrisă în inima’ oamenilor. Despre cei ce nu se află sub o lege directă din partea lui Dumnezeu, cum ar fi Legea dată prin Moise, se spune că sunt „o lege pentru ei înşişi“, întrucât conştiinţa lor „îi acuză sau chiar îi scuză“ în propriile lor gânduri (Romani 2:14, 15). Multe legi drepte din societăţile păgâne reflectă conştiinţa cu care a fost înzestrat la început strămoşul lor Adam şi care a fost transmisă prin Noe.

În 1 Corinteni 8:7 apostolul Pavel spune că lipsa cunoştinţei creştine exacte poate duce la o conştiinţă slabă. Conştiinţa poate fi un ghid bun sau unul rău, în funcţie de cunoştinţele pe care le are cineva şi de nivelul de instruire al conştiinţei sale (1 Timotei 1:5; Evrei 5:14).

„Legea Cristosului.“ Pavel a scris: „Continuaţi să vă purtaţi poverile unii altora, şi astfel împliniţi legea Cristosului“ (Galateni 6:2). Întrucât legământul Legii a luat sfârşit la Penticosta din 33 e.n. („căci, odată ce se schimbă preoţia, are loc neapărat şi o schimbare a legii“; Evrei 7:12), creştinii se află „sub lege faţă de Cristos“ (1 Corinteni 9:21). Această lege se numeşte „legea perfectă care aparţine libertăţii“, „legea unui popor liber“ şi ‘legea credinţei’ (Iacov 1:25; 2:12; Romani 3:27). Dumnezeu prezisese această nouă lege prin intermediul profetului Ieremia, când, vorbind despre un legământ nou, a spus că va scrie legea sa în inima poporului său. — Ieremia 31:31–34; Evrei 8:6–13.

După cum Moise a fost mediatorul legământului Legii, Isus Cristos este Mediatorul noului legământ. Moise a scris un cod de legi, dar Isus, personal, n-a aşternut în scris nici o lege. El a vorbit despre această lege şi a întipărit-o în mintea şi în inima discipolilor săi. Nici aceştia n-au întocmit un cod de legi pentru creştini, în care legile să fie împărţite în categorii şi subcategorii.

Isus le-a poruncit discipolilor săi să predice ‘vestea bună despre regat’. Această poruncă se găseşte în Matei 10:1–42; Luca 9:1–6; 10:1–12. În Matei 28:18–20, el le-a dat discipolilor săi o nouă poruncă, şi anume aceea de a merge nu numai la evrei, ci la toate naţiunile, de a face discipoli şi de a-i boteza cu un botez nou, „în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să respecte tot ce [le-a] poruncit“. Astfel, când a fost pe pământ, precum şi după înălţarea sa la cer, Isus a primit de la Dumnezeu autoritatea de a da porunci şi de a-i învăţa pe oameni să le respecte (Faptele 1:1, 2; 9:5, 6; Revelaţia 1:1–3). Întreaga carte a Revelaţiei cuprinde profeţii, porunci, îndemnuri şi instrucţiuni pentru congregaţia creştină.

 „Legea Cristosului“ acoperă toate aspectele vieţii şi lucrării creştine. Cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu, un creştin poate respecta poruncile pentru a fi judecat favorabil de această lege, întrucât ea este „legea spiritului care dă viaţă în comuniune cu Cristos Isus“. — Romani 8:2, 4.

„Legea lui Dumnezeu.“ Apostolul Pavel a spus că lupta pe care o are de dus un creştin este influenţată de „legea lui Dumnezeu“ şi de „legea minţii [sale]“ — pe de o parte, „legea spiritului care dă viaţă“, iar pe de altă parte „legea păcatului“, sau „legea păcatului şi a morţii“. Pavel descrie acest conflict spunând despre carnea păcătoasă decăzută că este sclavă „legii păcatului“. „A îndrepta mintea spre carne înseamnă moarte“, dar „Dumnezeu, prin trimiterea propriului său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi cu privire la păcat, a condamnat păcatul în carne“. Cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu, un creştin poate câştiga această luptă — exercitând credinţă în Cristos, dând morţii practicile corpului şi trăind în armonie cu îndrumarea spiritului. Aşa poate câştiga viaţă. — Romani 7:21—8:13.

Legea păcatului şi a morţii. Apostolul Pavel afirmă că, din cauza păcatului lui Adam, strămoşul omenirii, „moartea a domnit ca rege“ de la Adam până la Moise (când a fost dată Legea) şi că Legea a făcut cunoscute transgresările, dovedindu-i păcătoşi pe oameni (Romani 5:12–14; Galateni 3:19). Această domnie, sau lege a păcatului, care lucrează în carnea imperfectă, exercită putere asupra ei, determinând-o să încalce legea lui Dumnezeu (Romani 7:23; Geneza 8:21). Păcatul duce la moarte (Romani 6:23; 1 Corinteni 15:56). Legea lui Moise nu putea controla legea celor doi regi: păcatul şi moartea. Însă libertatea şi victoria asupra legii păcatului şi a morţii devin posibile datorită bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu prin Isus Cristos. — Romani 5:20, 21; 6:14; 7:8, 9, 24, 25.

Legea soţului. O femeie căsătorită se află sub „legea soţului ei“ (Romani 7:2; 1 Corinteni 7:39). Principiul autorităţii soţului se aplică la întreaga organizaţie a lui Dumnezeu şi este valabil pentru slujitorii lui Dumnezeu, precum şi pentru mulţi alţi oameni. Dumnezeu ocupă poziţia de soţ al „femeii“ sale, „Ierusalimul de sus“ (Galateni 4:26, 31; Revelaţia 12:1, 4–6, 13–17). Naţiunea, sau organizaţia, evreiască a fost ca o soţie pentru Iehova, soţul ei (Isaia 54:5, 6; Ieremia 31:32). În congregaţia creştină femeia trebuie să recunoască poziţia bărbatului şi să nu o submineze.

„Legea regală.“ Cum este şi firesc, „legea regală“ are întâietate între celelalte legi care guvernează relaţiile interumane, aşa cum un rege le este superior celorlalţi oameni (Iacov 2:8). La baza legământului Legii se afla iubirea; „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (legea regală) era a doua poruncă de care depindeau toată Legea şi Profeţii (Matei 22:37–40). Deşi nu se află sub legământul Legii, creştinii se supun legii Regelui Iehova şi a Fiului său, Regele Isus Cristos, în baza noului legământ.