Salt la conţinut

Salt la cuprins

„Cum îl voi răsplăti pe Iehova?“

„Cum îl voi răsplăti pe Iehova?“

Relatare autobiografică

„Cum îl voi răsplăti pe Iehova?“

RELATARE DE MARIA KERASINIS

La 18 ani i-am dezamăgit foarte mult pe părinţii mei. Eram oaia neagră a familiei şi ajunsesem de râsul satului. Dar nici implorările, nici constrângerile şi nici ameninţările n-au reuşit să-mi ştirbească integritatea faţă de Dumnezeu. Eram convinsă că voi avea parte de binecuvântări spirituale dacă rămân loială adevărurilor Bibliei. Privind în urmă la cei peste 50 de ani de serviciu pentru Iehova, mă simt îndemnată să rostesc cuvintele psalmistului: „Cum îl voi răsplăti pe Iehova pentru toate binefacerile sale faţă de mine?“ — Psalmul 116:12, NW.

M-AM născut în 1930 în satul Aggelokastro, la aproximativ 20 de kilometri de portul Cenchreae, situat în partea de est a Istmului Corint, unde în primul secol a existat o congregaţie de creştini adevăraţi. — Faptele 18:18; Romani 16:1.

Familia mea ducea o viaţă liniştită. Ca preşedinte al comunităţii, tata era foarte respectat. Eu sunt a treia din cei cinci copii. Părinţii ne-au insuflat mult devotament faţă de Biserica Ortodoxă Greacă. Mergeam la slujbă în fiecare duminică. Făceam mătănii în faţa icoanelor, aprindeam lumânări la biserici şi ţineam toate posturile. De multe ori m-am gândit să mă călugăresc. Dar, mai târziu, am fost prima din familie care şi-a dezamăgit părinţii.

Mişcată de adevărul Bibliei

Aveam în jur de 18 ani când am aflat că sora unui cumnat al meu, dintr-un sat vecin, citea publicaţii de-ale Martorilor lui Iehova şi nu mai mergea la biserică. Lucrul acesta m-a intrigat şi m-am hotărât s-o ajut să se întoarcă pe calea cea bună, cum consideram eu atunci. De aceea, când Katina, căci aşa se numea, a venit în vizită la noi, am invitat-o la o plimbare, cu gândul să trecem pe la casa preotului. Preotul a început discuţia cu o avalanşă de insulte la adresa Martorilor lui Iehova, numindu-i eretici care o duseseră în rătăcire pe Katina. Am discutat trei seri la rând. Katina a combătut cu argumente biblice solide toate afirmaţiile nefondate ale preotului. În cele din urmă, preotul i-a spus că, fiind o fată drăguţă şi deşteaptă, ar fi mai bine să-şi trăiască viaţa şi să-l lase pe Dumnezeu pentru mai la bătrâneţe.

Nu le-am spus nimic părinţilor mei despre această discuţie, dar în duminica următoare nu m-am mai dus la biserică. Pe la prânz, preotul a venit direct la magazinul nostru. Am inventat pe loc o scuză şi i-am spus că am fost nevoită să rămân la magazin ca să-l ajut pe tata.

„Ăsta e adevăratul motiv sau te-a influenţat cumva fata aceea?“, m-a întrebat preotul.

„Credinţa lor e mai bună decât a noastră“, i-am spus eu fără ocolişuri.

Întorcându-se spre tata, preotul a spus: „Domnu’ Economos, daţi-o afară imediat pe fata aceea, că vă dezbină familia!“

Familia se întoarce împotriva mea

Aceasta s-a întâmplat pe la sfârşitul anilor 1940, când Grecia era în plin război civil. Temându-se că partizanii m-ar putea prinde, tata a aranjat să plec la sora mea, care locuia în acelaşi sat cu Katina. În cele două luni cât am stat acolo, mi s-au explicat mai multe învăţături biblice. Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că multe doctrine ale Bisericii Ortodoxe sunt nebiblice. Am înţeles că Dumnezeu nu acceptă închinarea la icoane, că tradiţii religioase, precum venerarea crucii, nu sunt de origine creştină şi că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu „cu spirit şi adevăr“ pentru a-i fi plăcuţi (Ioan 4:23; Exodul 20:4, 5). Am fost foarte impresionată să aflu că Biblia oferă minunata speranţă a vieţii veşnice pe pământ! Aceste adevăruri biblice preţioase s-au numărat printre primele mele binecuvântări de la Iehova.

Între timp, sora mea şi soţul ei au observat că nu-mi mai făceam cruce la masă şi că nu mă mai închinam la icoane. Într-o seară m-au bătut amândoi. A doua zi am hotărât să plec de la ei şi am mers la mătuşa mea. Cumnatul meu a luat legătura cu tata. N-a trecut mult şi tata a venit plângând la mine, rugându-mă să mă răzgândesc. Cumnatul meu m-a rugat în genunchi să-l iert, iar eu l-am iertat. La urmă, toţi m-au implorat să nu părăsesc biserica, însă am rămas neclintită.

Când m-am întors acasă, presiunile au continuat. N-aveam cum să iau legătura cu Katina şi n-aveam nimic de citit, nici măcar o Biblie. Am fost foarte fericită când o verişoară a mea a încercat să mă ajute. Mergând la Corint, ea a întâlnit o Martoră care i-a dat cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“ şi un exemplar al Scripturilor greceşti creştine. Am început să citesc aceste cărţi pe ascuns.

Viaţa mea ia o întorsătură neaşteptată

Trei ani am înfruntat o opoziţie înverşunată. N-am putut lua legătura cu nici un Martor şi nici literatură n-am reuşit să primesc. Însă nici nu mi-am imaginat cât de mult avea să se schimbe viaţa mea!

Tata îmi spusese că trebuia să merg la unchiul meu în Salonic. Înainte de a pleca acolo am mers la o croitorie din Corint ca să-mi fac o haină. Spre surprinderea mea, Katina lucra aici. Cât de fericite am fost să ne revedem după atât de mult timp! Când am ieşit din magazin, am întâlnit un tânăr foarte drăguţ, care se întorcea cu bicicleta de la muncă. Se numea Charalambos. După ce ne-am cunoscut mai bine, am hotărât să ne căsătorim. În aceeaşi perioadă, la 9 ianuarie 1952, mi-am simbolizat prin botez dedicarea la Iehova.

Charalambos se botezase mai înainte. Şi el a întâmpinat opoziţie din partea familiei lui. Charalambos era foarte zelos. Slujea ca ajutor al servului de congregaţie şi conducea multe studii biblice. În scurt timp şi ceilalţi fraţi ai lui au acceptat adevărul, iar astăzi aproape toţi membrii familiilor lor îi slujesc lui Iehova.

Lui tata i-a plăcut mult de Charalambos şi şi-a dat consimţământul pentru căsătoria noastră, însă mama s-a lăsat mai greu convinsă. Cu toate acestea, eu şi Charalambos ne-am căsătorit în 29 martie 1952. La nunta noastră n-au venit decât fratele meu mai mare şi un verişor. Atunci nici nu-mi imaginam ce binecuvântare fără seamăn — un adevărat cadou de la Iehova — avea să fie Charalambos pentru mine! Ca soţie a lui, am putut să-mi dedic viaţa serviciului pentru Iehova.

Îi întărim pe fraţi

În 1953, am hotărât împreună cu Charalambos să ne mutăm la Atena. Întrucât dorea să facă mai mult în lucrarea de predicare, Charalambos n-a mai lucrat cu familia sa şi şi-a luat un loc de muncă cu jumătate de normă. După-amiaza ieşeam în lucrare şi conduceam multe studii biblice.

Trebuia să fim inventivi fiindcă statul impusese restricţii lucrării noastre de predicare. De exemplu, odată am hotărât să punem o revistă Turnul de veghe în geamul unui chioşc din centrul Atenei, unde soţul meu lucra cu jumătate de normă. Un ofiţer de poliţie ne-a spus că revista e interzisă. Însă el ne-a întrebat dacă îi puteam da un exemplar pentru a merge să se intereseze la Securitate cu privire la legalitatea ei. După ce i s-a dat asigurarea că revista era legală, s-a întors să ne spună şi nouă. Cum au aflat, fraţii care aveau chioşcuri au pus reviste Turnul de veghe în geamul chioşcurilor lor. Un bărbat care a obţinut o revistă Turnul de veghe de la chioşcul nostru a devenit Martor, iar în prezent slujeşte ca bătrân de congregaţie.

Am fost nespus de bucuroşi să-l vedem pe fratele meu mai mic învăţând adevărul. El a venit în Atena să studieze la Colegiul de Marină Comercială. Într-una din zile l-am luat cu noi la un congres. Atunci congresele noastre se ţineau în secret în pădure. I-a plăcut ce a auzit, dar nu după mult timp a plecat pe mare. Odată a mers în Argentina. Acolo, un misionar a urcat pe puntea vaporului ca să predice, iar fratele meu i-a cerut reviste. Am fost în culmea bucuriei când am citit o scrisoare de la el în care ne spunea: „Am găsit adevărul. Aş vrea să-mi faceţi un abonament“. În prezent, el şi familia sa îi slujesc cu fidelitate lui Iehova.

În 1958, soţul meu a fost invitat să slujească în lucrarea itinerantă. Întrucât predicarea veştii bune avea restricţii, iar împrejurările nu erau deloc favorabile, supraveghetorii itineranţi slujeau de obicei fără soţiile lor. În octombrie 1959 i-am întrebat pe fraţii responsabili de la filială dacă îl puteam însoţi pe Charalambos. Răspunsul a fost afirmativ. Responsabilitatea noastră era să vizităm şi să întărim congregaţiile din centrul şi din nordul Greciei.

Călătoriile nu erau deloc uşoare. Nu existau prea multe drumuri asfaltate. Noi nu aveam maşină şi mergeam de obicei cu mijloacele de transport în comun sau cu furgonetele, care transportau pui şi alte mărfuri. Pe drumurile noroioase purtam cizme de cauciuc. Întrucât în fiecare localitate era o miliţie civilă, trebuia să intrăm în sate noaptea, pentru a nu fi interogaţi.

Fraţii apreciau foarte mult vizitele noastre. Chiar dacă mulţi munceau din greu la câmp, făceau mari eforturi pentru a veni seara târziu la întrunirile ţinute în diferite case particulare. Deşi foarte săraci, ei erau deosebit de ospitalieri şi ne ofereau tot ce aveau mai bun. Uneori dormeam în aceeaşi cameră cu o întreagă familie. Credinţa, perseverenţa şi zelul fraţilor s-au dovedit a fi o altă mare binecuvântare pentru noi.

Ne extindem serviciul

În februarie 1961, cu ocazia unei vizite la filiala din Atena, am fost întrebaţi dacă am vrea să slujim la Betel. Am răspuns la fel ca Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!“ (Isaia 6:8). După două luni am primit o scrisoare în care ni se spunea să venim la Betel cât mai repede posibil. Astfel, în 27 mai 1961 am început serviciul aici.

Am îndrăgit mult noua noastră repartiţie şi ne-am simţit imediat ca acasă. Soţul meu a lucrat la departamentul pentru serviciu şi la departamentul de abonamente, iar mai târziu a slujit o vreme în comitetul filialei. Eu am avut multe repartiţii. Atunci familia avea doar 18 membri, dar în următorii cinci ani numărul lor a crescut la 40, dat fiind că la Betel se ţineau cursurile unei şcoli pentru bătrâni. Dimineaţa spălam vesela, îl ajutam pe bucătar, făceam 12 paturi şi aşezam mesele pentru prânz. După-amiaza călcam haine şi curăţam toaletele şi camerele. O dată pe săptămână lucram şi la spălătorie. Era multă muncă de făcut, dar eram bucuroasă că puteam fi de ajutor.

Am fost tot timpul ocupaţi cu îndeplinirea responsabilităţilor pe care le aveam la Betel şi în serviciul de teren. De multe ori conduceam în jur de şapte studii biblice. În week-end-uri îl însoţeam pe Charalambos în diferite congregaţii unde ţinea cuvântări. Eram nedespărţiţi.

Am condus un studiu biblic cu doi soţi care erau în relaţii strânse cu Biserica Ortodoxă Greacă, fiind prieteni de familie cu un preot ce conducea o instituţie bisericească împotriva ereticilor. În casa lor aveau o cameră plină de icoane, unde tot timpul ardea tămâie şi se auzeau imnuri bizantine. O bucată de vreme, noi îi vizitam joia ca să studiem Biblia, iar prietenul lor preot îi vizita vinerea. Într-o zi ne-au rugat să trecem neapărat pe la ei pentru că ne pregătiseră o surpriză. Când am ajuns, ne-au arătat mai întâi camera. Scoseseră din ea toate icoanele şi o renovaseră. Cei doi soţi au progresat în continuare şi s-au botezat. În total, am avut bucuria să vedem în jur de 50 de persoane cu care am condus studii biblice dedicându-şi viaţa lui Iehova şi botezându-se.

O binecuvântare deosebită a fost asocierea cu fraţi unşi. Vizitele fraţilor din Corpul de Guvernare, cum ar fi Knorr, Franz şi Henschel, au fost foarte încurajatoare. După mai bine de 40 de ani consider încă serviciul la Betel o mare onoare şi un privilegiu deosebit.

Boala şi pierderea soţului meu

În 1982, soţul meu a început să aibă simptome ale bolii Alzheimer. În 1990 boala i s-a agravat şi a avut, în cele din urmă, nevoie de îngrijire permanentă. În ultimii săi opt ani de viaţă n-am putut ieşi deloc din Betel. Mulţi fraţi dragi din familia Betel, între care şi câţiva supraveghetori, au luat măsuri pentru a ne ajuta. Cu toate acestea, a trebuit să-l îngrijesc ore întregi, zi şi noapte. A fost o perioadă foarte grea, cu multe nopţi nedormite.

Iubitul meu soţ s-a stins din viaţă în iulie 1998. Deşi îi simt foarte mult lipsa, mă consolez cu gândul că este în mâini bune, iar la timpul stabilit, Iehova îşi va aduce aminte de el şi-l va învia împreună cu alte milioane de oameni. — Ioan 5:28, 29.

Recunoscătoare pentru binecuvântările lui Iehova

Chiar dacă mi-am pierdut soţul, nu sunt singură. Şi în prezent am privilegiul de a sluji la Betel şi mă bucur de iubirea şi de atenţia întregii familii Betel. Din marea mea familie fac parte, de asemenea, fraţi spirituali din toată Grecia. Cu toate că am peste 70 de ani, încă mai pot să muncesc opt ore pe zi la bucătărie şi în sala de mese.

În 1999 s-a împlinit unul dintre visurile mele de-o viaţă: Am vizitat sediul mondial al Martorilor lui Iehova, din New York. Nu pot să descriu în cuvinte ce-am simţit atunci. A fost o ocazie de neuitat, care m-a întărit foarte mult!

Privind în urmă la anii care au trecut, sunt pe deplin convinsă că n-aş fi putut să-mi folosesc mai bine viaţa. Cea mai bună carieră pe care o putem avea este aceea de a-i sluji cu timp integral lui Iehova. Mărturisesc cu toată sinceritatea că niciodată n-am dus lipsă de nimic. Iehova s-a îngrijit cu iubire de mine şi de soţul meu atât în privinţă spirituală, cât şi în privinţă materială. Ştiu din proprie experienţă ce a simţit psalmistul când a spus: „Cum îl voi răsplăti pe Iehova pentru toate binefacerile sale faţă de mine?“ — Psalmul 116:12, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Eu şi Charalambos eram nedespărţiţi

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Soţul meu în biroul său de la Betel

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Consider că serviciul la Betel este o mare onoare