Relatare autobiografică

Am învăţat secretul de a fi mulţumit

RELATARE DE BENJAMIN IKECHUKWU OSUEKE

Eram de puţin timp în serviciul creştin cu timp integral când am făcut o vizită la casa părintească. Văzându-mă, tata m-a apucat de cămaşă şi a început să strige în gura mare: „Hoţule!“ A pus mâna pe macetă şi m-a lovit cu partea ei neascuţită. Alarmaţi de zgomot, câţiva săteni au venit la noi acasă. Dar ce furasem? Daţi-mi voie să vă explic.

M-AM născut în 1930 în sud-estul Nigeriei, în satul Umuariam. Am fost şapte copii la părinţi, eu fiind cel mai mare. Prima dintre surorile mele a murit când avea 13 ani. Părinţii noştri erau anglicani. Tata era agricultor, iar mama făcea negoţ. Mergea cam 30 de kilometri până la pieţele din zonă, de unde cumpăra un bidon cu ulei de palmier, şi se întorcea acasă seara târziu. Apoi, a doua zi dis-de-dimineaţă mergea pe jos în jur de 40 de kilometri până într-un orăşel feroviar, unde vindea uleiul. Dacă reuşea să câştige ceva, de obicei nu mai mult de 15 cenţi, cumpăra alimente pentru noi şi se întorcea acasă în aceeaşi zi. Asta a făcut zi de zi, 15 ani. Mama a murit în 1950.

Am făcut primele clase la mine în sat, la o şcoală a Bisericii Anglicane. Pentru clasele gimnaziale însă a trebuit să stau la un internat aflat la aproximativ 35 de kilometri de casă. Întrucât părinţii mei n-aveau bani ca să-mi continuu studiile, am început să-mi caut o slujbă. Mai întâi am lucrat ca servitor pentru un impiegat din Lagos, în vestul ţării, apoi pentru un funcţionar public în Kaduna, în nord. În oraşul Benin, situat în partea central- apuseană a Nigeriei, am lucrat ca arhivar la un birou de avocatură, iar după aceea am fost muncitor la un joagăr. În 1953 am mers în Camerun, la un verişor, care m-a ajutat să-mi găsesc de lucru pe o plantaţie de arbori de cauciuc. Câştigam în jur de 9 dolari pe lună. Deşi am avut numai slujbe modeste, am fost mulţumit că aveam ce mânca.

Îmbogăţit de un sărac

Silvanus Okemiri, care muncea împreună cu mine pe plantaţie, era Martor al lui Iehova. În timp ce tăiam iarba sau puneam mulci la rădăcina arborilor de cauciuc, el îmi vorbea din Biblie. Deşi îmi plăcea ce-mi spunea, pe timpul acela mă mulţumeam doar să-l ascult. Când verişorul meu a aflat că mă interesau Martorii lui Iehova, a făcut tot ce-a putut ca să mă descurajeze. El m-a avertizat: „Benji, nu-l mai vizita pe dl Okemiri. El crede în Iehova şi e un sărăntoc. Aşa o să ajungi şi tu dacă te întovărăşeşti cu el“.

Neputând să mai fac faţă condiţiilor grele de muncă de pe plantaţie, m-am întors acasă la începutul anului 1954. Pe atunci, Biserica Anglicană ţinea mult la normele morale. De mic am urât imoralitatea. Curând după întoarcerea mea acasă însă, am fost dezgustat de ipocrizia celor ce mergeau la biserică. Deşi se băteau cu pumnul în piept că respectă normele Bibliei, modul lor de viaţă dovedea contrariul (Matei 15:8). M-am certat de câteva ori cu tata, astfel că relaţiile dintre noi au devenit foarte încordate. Într-o noapte am fost nevoit să plec de-acasă.

M-am mutat în Omoba, un orăşel feroviar. Şi aici i-am întâlnit pe Martorii lui Iehova. Priscilla Isiocha, o consăteană, mi-a dat broşurile „Această veste bună a Regatului“ (engl.) şi După Armaghedon — Lumea Nouă a lui Dumnezeu (engl.). * Le-am citit pe nerăsuflate, convins că am găsit adevărul. La biserică nu se studia Biblia, tradiţiile fiind considerate mai importante. Dar publicaţiile Martorilor lui Iehova făceau deseori referire la Biblie.

După mai puţin de o lună i-am întrebat pe fratele şi pe sora Isiocha în ce zile mergeau la biserica lor. La prima întrunire a Martorilor lui Iehova la care am asistat n-am înţeles absolut nimic. Articolul din Turnul de veghe ce se studia atunci era despre atacul lui ‘Gog din Magog,’ menţionat în cartea profetului Ezechiel (Ezechiel 38:1, 2). Mulţi termeni îmi erau necunoscuţi, dar am fost atât de impresionat de primirea călduroasă ce mi s-a făcut, încât am hotărât să merg şi în duminica următoare. La a doua întrunire s-a vorbit despre predicare. Am întrebat-o pe Priscilla în ce zi vor merge să predice. În cealaltă duminică, i-am însoţit având la mine doar o Biblie mică. N-aveam nici geantă, nici publicaţii biblice. Cu toate acestea, am devenit proclamator şi am dat un raport de serviciu la sfârşitul acelei luni.

N-am studiat cu nimeni Biblia, dar, când mergeam în vizită la soţii Isiocha, auzeam cuvinte ale credinţei şi încurajări din Scripturi şi primeam literatură biblică. În 11 decembrie 1954, la un congres de district din Aba, m-am botezat pentru a-mi simboliza dedicarea la Iehova. Un alt verişor la care locuiam şi lucram ca ucenic n-a vrut să mă mai ţină la el şi a refuzat să mă plătească pentru munca mea. Dar nu m-am supărat pe el; eram bucuros că-l cunoscusem pe Dumnezeu. Lucrul acesta mi-a adus mângâiere şi pace a minţii. Martorii locali au venit în ajutorul meu. Soţii Isiocha  mi-au dat mâncare, iar alţi fraţi mi-au împrumutat bani ca să încep o mică afacere. La mijlocul anului 1955 am cumpărat o bicicletă la mâna a doua, iar în martie 1956 am început pionieratul regular. În scurt timp mi-am plătit şi datoriile. Chiar dacă nu câştigam prea mult, puteam să mă întreţin. Ceea ce-mi oferea Iehova era suficient pentru mine.

Îmi „fur“ fraţii

Prima mea grijă după ce am reuşit să fac rost de o locuinţă a fost să-mi ajut fraţii în privinţă spirituală. Întrucât avea prejudecăţi şi era foarte suspicios, tata n-a vrut ca eu să devin Martor. În această situaţie, cum puteam să-mi ajut fraţii să înveţe adevărul Bibliei? M-am oferit să-l susţin material pe Ernest, un frate mai mic, iar tata i-a dat voie să locuiască la mine. Ernest a îmbrăţişat imediat adevărul şi s-a botezat în 1956. Hotărârea lui l-a înrăit şi mai mult pe tata. Cu toate acestea, o soră a mea, deja căsătorită, a acceptat şi ea adevărul împreună cu soţul ei. Tata şi-a dat cu greu acordul ca a doua soră a mea, Felicia, să-şi petreacă vacanţa la mine. N-a trecut mult şi Felicia s-a botezat şi ea devenind o Martoră a lui Iehova.

În 1959, m-am dus acasă s-o iau pe Bernice, a treia soră a mea, ca să stea cu Ernest. Atunci a sărit tata la mine, acuzându-mă că-i fur copiii. El n-a înţeles că fraţii mei luaseră personal hotărârea de a-i sluji lui Iehova. Tata a jurat că n-o s-o lase niciodată pe Bernice să vină la mine. Dar braţul lui Iehova n-a fost scurt, deoarece, după numai un an, Bernice a venit să-şi petreacă vacanţa cu Ernest. La fel ca surorile ei, ea a îmbrăţişat adevărul şi s-a botezat.

‘Învăţ secretul’

În septembrie 1957 am început pionieratul special, efectuând, în medie, 150 de ore pe lună în lucrarea de predicare. Împreună cu colaboratorul meu, Sunday Irogbelachi, am slujit într-un teritoriu mare în Akpu-na-abuo, din provincia Etche. La primul congres de circumscripţie la care am asistat acolo s-au botezat 13 persoane cu care studiaserăm noi. Cât de bucuroşi suntem că, în prezent, există 20 de congregaţii în această regiune!

În 1958 am cunoscut-o pe Christiana Azuike, o pionieră regulară din congregaţia Aba-Est. Am fost impresionat de zelul ei, iar în luna decembrie a aceluiaşi an ne-am căsătorit. La începutul lui 1959, am fost numit supraveghetor itinerant, pentru a vizita congregaţiile şi pentru a-i întări pe fraţii noştri spirituali. De atunci până în 1972, am vizitat împreună cu soţia mea aproape toate congregaţiile din partea răsăriteană şi central-apuseană a Nigeriei.

Congregaţiile erau la distanţe mari una de alta, iar noi ne deplasam mai ales cu bicicleta. Când slujeam în congregaţiile din oraşele mai mari, fraţii ne duceau cu taxiul de la o congregaţie la alta. Uneori, camerele unde stăteam aveau pământ pe jos şi erau fără acoperiş. Paturile erau de rafie. Unele aveau saltea de paie cu o rogojină deasupra; altele n-aveau deloc saltea. Cantitatea sau calitatea hranei nu era o problemă pentru noi. Întrucât eram obişnuiţi să ne mulţumim cu strictul necesar, mâncam tot ce ni se punea în faţă, iar gazdele noastre apreciau mult lucrul acesta. În unele oraşe nu se introdusese încă electricitatea, de aceea aveam întotdeauna la noi două lămpi cu petrol. În pofida condiţiilor grele, am petrecut multe momente plăcute cu congregaţiile.

În acei ani am înţeles cât de valoros e sfatul apostolului Pavel: „Având hrană şi acoperământ, vom fi mulţumiţi cu aceste lucruri“ (1 Timotei 6:8). Trecând prin necazuri, Pavel a învăţat un secret care l-a ajutat să fie mulţumit cu ce avea. Despre ce secret e vorba? El a scris: „Ştiu, într-adevăr, să fiu cu provizii insuficiente, ştiu, într-adevăr, să fiu în abundenţă. În toate lucrurile şi în toate împrejurările am învăţat secretul atât de a fi sătul, cât şi de a fi flămând, atât de a fi în abundenţă, cât şi de a fi în nevoie“. Şi noi am învăţat acest secret. Pavel a mai spus: „Pentru toate lucrurile am forţă  prin [Dumnezeu] care îmi dă putere“ (Filipeni 4:12, 13). Cât de adevărate s-au dovedit pentru noi aceste cuvinte! Am fost binecuvântaţi cu multe activităţi creştine ziditoare, cu pacea minţii şi cu mulţumire sufletească.

Vizităm congregaţiile ca familie

La sfârşitul lui 1959, s-a născut primul nostru fiu, Joel, iar în 1962, al doilea fiu, Samuel. Eu şi Christiana am continuat lucrarea itinerantă, vizitând congregaţiile împreună cu copiii noştri. În 1967 a început războiul civil în Nigeria. Din cauza numeroaselor raiduri aeriene, şcolile au fost închise. Înainte de a mă însoţi în lucrarea itinerantă, soţia mea fusese învăţătoare. De aceea, în timpul războiului, ea a făcut lecţii cu copiii acasă. La şase ani, Samuel ştia să scrie şi să citească. După terminarea războiului, când a mers la şcoală, avea deja cunoştinţe de clasa a III-a.

Cât timp am stat în lucrarea itinerantă nu ne-a fost prea greu să ne creştem copiii. Cu toate acestea, repartiţia primită în 1972, ca pionieri speciali, ne-a prins bine. Ea ne-a permis să rămânem într-un singur loc şi să acordăm atenţia cuvenită spiritualităţii familiei noastre. De mici, fiii noştri au învăţat să fie mulţumiţi cu ceea ce au. În 1973, Samuel s-a botezat, iar Joel a început pionieratul regular. Mai târziu, amândoi s-au căsătorit cu două surori creştine minunate, iar în prezent îşi cresc proprii copii în adevăr.

Lipsurile cauzate de războiul civil

Când a izbucnit războiul civil, slujeam ca supraveghetor de circumscripţie într-o congregaţie din Onitsha, alături de familia mea. Războiul a fost pentru noi o dovadă în plus că acumularea de lucruri materiale sau încrederea în ele este deşertăciune. Am văzut oameni care îşi abandonau lucrurile de valoare pe străzi şi fugeau ca să-şi scape viaţa.

Pe măsură ce războiul se extindea, toţi bărbaţii apţi pentru serviciul militar au fost încorporaţi. Mulţi fraţi care au refuzat să se înroleze în armată au fost torturaţi. Nu ne puteam deplasa în voie. Penuria de alimente a provocat haos în ţară. Preţul unei jumătăţi de kilogram de manioc a crescut de la 7 cenţi la 14 dolari, iar cel al unei căni cu sare, de la 8 dolari la 42 dolari. Laptele, untul şi zahărul nu se mai găseau deloc. Pentru a supravieţui, măcinam fructe de papaia necoapte şi le amestecam cu puţină făină de manioc. De asemenea, mâncam lăcuste, coji de manioc, frunze de hibiscus, de papură sau frunze de orice fel. Carnea era o raritate, de aceea prindeam şopârle ca să avem ce să le dăm copiilor să mănânce. Chiar dacă situaţia era foarte grea, Iehova a avut întotdeauna grijă de noi.

Dar şi mai îngrijorătoare erau privaţiunile spirituale cauzate de războiul civil. Cei mai mulţi fraţi au fugit din zonele afectate de război în junglă sau în alte sate, pierzând majoritatea sau toate publicaţiile lor biblice. În plus, deoarece trupele guvernamentale blocaseră accesul în zona Biafrei, aici nu se puteau trimite publicaţii biblice. Majoritatea congregaţiilor încercau să ţină întruniri, însă, din cauză că se pierduse legătura cu biroul filialei, spiritualitatea fraţilor a avut de suferit.

 Înfruntăm foametea spirituală

Supraveghetorii itineranţi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a continua să viziteze fiecare congregaţie. Întrucât mulţi fraţi fugiseră din oraşe, i-am căutat peste tot pe unde puteau fi găsiţi. Odată mi-am lăsat soţia şi copiii într-un loc sigur şi am călătorit singur şase săptămâni, mergând prin mai multe sate şi prin junglă pentru a-i vizita pe fraţi.

În timp ce slujeam într-o congregaţie din oraşul Ogbunka, am auzit că în regiunea Isuochi, aflată în provincia Okigwe, era un grup mare de fraţi. Am rugat pe cineva să-i anunţe pe fraţii de acolo să se strângă pe o plantaţie de anacard, lângă satul Umuaku. Împreună cu un frate mai în vârstă am mers cu bicicletele în jur de 15 kilometri până la locul acela, unde se strânseseră aproximativ 200 de Martori, bărbaţi, femei şi copii. Cu ajutorul unei surori pioniere, am putut să găsesc un alt grup de aproape 100 de Martori, care se refugiaseră într-o pădure din regiunea Lomara.

Lawrence Ugwuegbu făcea parte dintr-un grup de fraţi curajoşi care locuiau în Owerri, un oraş sfâşiat de război. El mi-a spus că în regiunea Ohaji erau mulţi fraţi. Nu puteau circula în voie pentru că soldaţii ocupaseră zona. Împreună cu fratele care mă însoţea am mers noaptea cu bicicletele acolo şi ne-am întâlnit cu aproape 120 de Martori pe proprietatea unui frate. Ne-am folosit de acea ocazie şi pentru a-i vizita pe alţi Martori aflaţi în ascunzători.

Fratele Isaac Nwagwu şi-a pus viaţa în pericol pentru a mă ajuta să găsesc alţi fraţi refugiaţi. M-a trecut cu o canoe de cealaltă parte a râului Otamiri pentru a mă întâlni cu peste 150 de Martori adunaţi în satul Egbu-Etche. Unul dintre acei fraţi a exclamat: „Aceasta este cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Nu credeam c-am să mai trăiesc să văd din nou un supraveghetor de circumscripţie. Dacă am să mor în vâltoarea acestui război, am să mor mulţumit“.

Era cât pe ce să fiu recrutat, dar, de fiecare dată, am simţit ocrotirea lui Iehova. Într-o după-amiază, când mă întorceam de la o întrunire cu aproape 250 de fraţi, am fost oprit la un punct de control de un detaşament de trupe speciale. „De ce nu v-aţi înrolat?“, m-au întrebat ei. Le-am explicat că sunt un misionar care predică despre Regatul lui Dumnezeu. Mi-am dat seama că voiau să mă aresteze. După ce-am rostit în gând o rugăciune scurtă, i-am spus căpitanului lor: „Vă rog mult să-mi daţi drumul“. Spre surprinderea mea, mi-a spus: „Ziceţi c-ar trebui să vă lăsăm să plecaţi?“ „Da, am răspuns eu, vă rog să-mi daţi drumul“. Atunci el mi-a spus: „Puteţi pleca“. Ceilalţi soldaţi n-au mai scos nici un cuvânt. — Psalmul 65:1, 2.

Secretul de a fi mulţumit mi-a adus şi alte binecuvântări

După terminarea războiului în 1970 am continuat să slujesc ca supraveghetor de circumscripţie. M-am simţit privilegiat să pot da o mână de ajutor la reorganizarea congregaţiilor. Apoi am slujit împreună cu Christiana ca pionieri speciali până în 1976, când am fost  numit din nou supraveghetor de circumscripţie. Pe la jumătatea aceluiaşi an am primit numirea de supraveghetor de district. După şapte ani, eu şi soţia mea am fost invitaţi să slujim la filiala din Nigeria a Martorilor lui Iehova, unde locuim în prezent. Aici, la filială, este întotdeauna o mare bucurie să-i revedem din când în când pe fraţii şi surorile pe care i-am cunoscut în vremea războiului civil sau cu alte ocazii şi care îi slujesc în continuare lui Iehova cu fidelitate.

De-a lungul anilor, Christiana a fost un minunat sprijin pentru mine şi o parteneră loială. Optimismul şi hotărârea ei, în pofida permanentelor probleme de sănătate cu care se luptă din 1978, m-au ajutat să merg înainte. Noi am simţit adevărul cuvintelor exprimate de psalmist: „DOMNUL îl va sprijini pe patul de zăcere; Tu îi primeneşti tot patul în boala sa“. — Psalmul 41:3.

Când mă gândesc la anii aceia bogaţi în activităţi teocratice, nu pot decât să-i mulţumesc lui Iehova pentru binecuvântările sale minunate. Fiindcă am fost mulţumit cu ce am primit de la el, pot spune pe drept cuvânt că am fost foarte fericit. Bucuria de a-mi vedea fraţii, copiii, precum şi familiile lor slujindu-i lui Iehova alături de mine şi de soţia mea este o binecuvântare fără egal. Iehova mi-a dăruit o viaţă bogată şi plină de sens. Nu mi-a rămas nici o dorinţă neîmplinită!

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 27]

Un sprijin oportun

La jumătatea anilor 1960, animozităţile dintre grupurile etnice din nordul şi estul Nigeriei au generat tulburări, revolte, abuzuri şi lupte. Aceste evenimente au pus la grea încercare credinţa Martorilor lui Iehova, care erau hotărâţi să rămână neutri în acest conflict. Au fost ucişi în jur de 20 de Martori, iar majoritatea şi-au pierdut toate bunurile.

La 30 mai 1967, statele din estul Nigeriei s-au retras din federaţie, formând Republica Biafra. A fost mobilizată armata federală, iar accesul în Biafra a fost blocat. A urmat un război civil sângeros.

Dorind să-şi păstreze neutralitatea, Martorii lui Iehova din Biafra au devenit ţinta multor atacuri. Ziarele au publicat articole denigratoare, agitând opinia publică. Cu toate acestea, Iehova a avut grijă ca slujitorii săi să primească hrană spirituală. În ce mod?

La începutul anului 1968, un Martor a fost numit funcţionar la un oficiu din Europa, iar alt Martor a fost numit să lucreze la aeroportul din Biafra. Serviciile lor i-au situat la cele două capete ale singurei legături posibile între Biafra şi lumea exterioară. Aceşti doi Martori şi-au asumat de bunăvoie riscul de a aduce în Biafra hrană spirituală. Ei au înlesnit trimiterea de ajutoare materiale fraţilor noştri sinistraţi. Cei doi fraţi au putut să îndeplinească acest rol vital până la încheierea războiului în 1970. Unul dintre ei a spus mai târziu: „Nici un om n-ar fi putut să aranjeze lucrurile mai bine“.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

În 1956

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

În 1965, cu fiii noştri, Joel şi Samuel

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Este o mare binecuvântare să-i slujeşti lui Iehova ca familie!

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

În prezent, eu şi Christiana slujim la filiala din Nigeria