Pacea din Westfalia — un punct de cotitură în istoria Europei

„REUNIREA atât de multor şefi de state europene, cum este cea la care asistăm astăzi, constituie cu siguranţă un eveniment de excepţie“, a spus în octombrie 1998 Roman Herzog, fost preşedinte al Republicii Federale Germania. El a rostit aceste cuvinte în faţa unui auditoriu în care se aflau patru regi, patru regine, doi prinţi, un Mare Duce şi mai mulţi preşedinţi. Evenimentul, sponsorizat de Consiliul Europei, a fost considerat unul dintre cele mai importante momente din istoria ultimilor 50 de ani a statului modern german. Despre ce a fost vorba?

În octombrie 1998 s-au sărbătorit 350 de ani de la semnarea Tratatului de pace din Westfalia. Acordurile de pace constituie deseori momente de cotitură în istorie, iar din acest punct de vedere Pacea din Westfalia a fost un eveniment cu totul deosebit. Semnarea în 1648 a acestui tratat a pus capăt Războiului de 30 de ani şi a marcat naşterea unei noi Europe, un continent de state suverane.

O veche ordine este zdruncinată

În Europa evului mediu, cele mai puternice instituţii au fost Biserica Romano-Catolică şi Sfântul Imperiu Roman. Imperiul era alcătuit din sute de state, de mărimi diferite, şi se întindea pe o suprafaţă ce cuprinde azi Austria, Republica Cehă, Elveţia, estul Franţei, Germania, regiuni din Italia şi Ţările de Jos. Întrucât statele germane reprezentau cea mai mare parte a imperiului, acesta a ajuns să fie cunoscut drept Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Fiecare stat era condus de un principe care se bucura de semiautonomie. Împăratul însuşi era romano-catolic şi făcea parte din casa princiară austriacă de Habsburg. Puterea fiind deţinută de imperiu şi de papalitate, Europa se afla cu totul în mâinile romano-catolicilor.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea însă această ordine statornicită a fost zdruncinată. În toată Europa domnea o stare de nemulţumire faţă de abuzurile Bisericii Romano-Catolice. Reformatori religioşi precum Martin Luther şi Jean Calvin predicau despre întoarcerea la valorile Bibliei. Luther şi Calvin s-au bucurat de sprijin din partea maselor, această mişcare stând la baza Reformei şi a Protestantismului. Reforma a împărţit imperiul în trei credinţe: catolică, luterană şi calvinistă.

Catolicii îi priveau pe protestanţi cu suspiciune, iar protestanţii îi priveau pe rivalii lor catolici cu dispreţ. Acest climat a dus la formarea la începutul secolului al XVII-lea a Uniunii Protestante şi a Ligii Catolice. Unii principi ai imperiului s-au alăturat Uniunii, iar alţii Ligii Catolice. Dominată de suspiciune şi neîncredere, Europa, şi mai ales imperiul, era ca un butoi cu pulbere gata să arunce totul în aer la cea mai mică scânteie. Odată ce scânteia s-a produs, a izbucnit un război care a durat 30 de ani.

O scânteie nefastă aprinde Europa

Conducătorii protestanţi încercau să determine familia catolică de Habsburg să acorde o mai mare libertate religioasă. Însă casa imperială făcea cu greu concesii, iar între 1617–1618, două  biserici luterane din Boemia (Republica Cehă) au fost închise cu forţa. Acest lucru a indignat mica nobilime protestantă, care a pătruns într-un palat din Praga, a pus mâna pe trei demnitari catolici, aruncându-i pe fereastră. Acest incident a fost scânteia care a aprins Europa.

Deşi se pretindeau continuatori ai Prinţului Păcii, Isus Cristos, membrii celor două religii rivale şi-au declarat reciproc război (Isaia 9:6). În Bătălia de la Muntele Alb, Liga Catolică a repurtat o victorie zdrobitoare asupra Uniunii Protestante, care s-a destrămat. Nobili protestanţi au fost executaţi în piaţa publică din Praga. Pe tot cuprinsul Boemiei, proprietăţile protestanţilor care nu se lepădau de credinţă au fost confiscate şi împărţite catolicilor. În cartea 1648 — Krieg und Frieden in Europa (1648 — Război şi pace în Europa), această acţiune este descrisă drept „cel mai mare transfer de proprietate care avut loc vreodată în Europa centrală“.

Ceea ce a început ca un conflict religios în Boemia s-a transformat într-o luptă pentru putere la nivel internaţional. În următorii 30 de ani au fost atrase în război Danemarca, Franţa, Olanda, Spania şi Suedia. Conducătorii catolici şi protestanţi, deseori mânaţi de lăcomie şi sete de putere, urmăreau să câştige prin orice mijloc supremaţie politică şi avantaje comerciale. Războiul de 30 de ani a avut mai multe faze, numite după numele principalelor ţări ce s-au opus împăratului. Unele lucrări de referinţă menţionează patru faze: Războiul boemian şi palatinatului, Războiul dintre danezi şi Saxonia Inferioară, Războiul suedez şi Războiul franco-suedez. Majoritatea bătăliilor au fost purtate pe teritoriul imperiului.

Suedia era un important furnizor de arme, printre armele vremii numărându-se pistoale, muschete, mortiere şi tunuri. Catolicii şi protestanţii erau prinşi din plin în război. Soldaţii se avântau pe câmpul de luptă strigând fie „Santa Maria“, fie „Dumnezeu este cu noi“. Pe teritoriile germane, trupele prădau şi jefuiau tot ce întâlneau în cale, tratându-i atât pe inamici, cât şi pe civili cu o cruzime sălbatică. Războiul a degenerat în barbarie. Ce contrast cu profeţia Bibliei care spune: „Nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război“! — Mica 4:3.

O întreagă generaţie de germani nu cunoscuse decât războiul, iar oamenii, istoviţi de atâta luptă, tânjeau după pace. Se pare că pacea ar fi fost posibilă dacă n-ar fi existat interesele politice opuse ale conducătorilor. Aceste interese au ieşit tot mai mult la iveală pe măsură ce războiul şi-a pierdut caracterul religios, fiind mânat de raţiuni laice. În mod paradoxal, unul dintre cei care au promovat această schimbare a fost un înalt prelat al Bisericii Catolice.

Cardinalul Richelieu ridică sceptrul

Titlul oficial al lui Armand-Jean du Plessis a fost Cardinal de Richelieu. El a fost şi prim-ministru al Franţei între anii 1624 şi 1642. Richelieu urmărea să facă din Franţa puterea  supremă a Europei. Pentru a-şi atinge ţelul, el a încercat să submineze puterea „confraţilor“ săi catolici, Habsburgii. Cum? Finanţând armatele protestante din statele germane, Danemarca, Olanda şi Suedia, care luptau împotriva casei imperiale de Habsburg.

În 1635, Richelieu a trimis primele trupe franceze în război. Cartea vivat pax — Es lebe der Friede! (Trăiască pacea!) arată că în faza sa finală, „Războiul de 30 de ani nu a mai constituit un conflict între două religii. . . . Războiul a devenit o luptă pentru supremaţie în Europa“. Ceea ce a început ca un conflict între catolici şi protestanţi a sfârşit prin a fi un conflict în care catolicii s-au aliat cu protestanţii pentru a lupta împotriva altor catolici. Liga Catolică, slăbită încă de la începutul anilor 1630, s-a destrămat în 1635.

Tratatul de pace din Westfalia

Europa era devastată de jafuri, crime, violuri şi epidemii. Dorinţa de pace a devenit şi mai puternică pe măsură ce s-a înţeles că în acest război nimeni nu putea ieşi învingător. Cartea vivat pax — Es lebe der Friede! arată că spre sfârşitul deceniului al patrulea, principii şi-au dat în cele din urmă seama că nu-şi mai puteau atinge ţelurile prin forţă militară. Dar cum avea să se realizeze acea pace pe care o doreau cu toţii?

Împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu Roman, regele Ludovic al XIII-lea al Franţei şi regina Christina a Suediei au ajuns la concluzia că trebuia ţinută o conferinţă la care toate părţile implicate în război să fie prezente pentru a negocia termenii de pace. Pentru desfăşurarea tratativelor s-au ales două oraşe, Osnabrück şi Münster, din provincia germană Westfalia, deoarece acestea se aflau la jumătatea distanţei dintre capitala Suediei şi capitala Franţei. Începând din anul 1643, peste 150 de delegaţii, unele cu „armate“ de consilieri, s-au îndreptat spre cele două oraşe, catolicii adunându-se la Münster, iar protestanţii la Osnabrück.

Mai întâi a fost pus la punct un protocol pentru a stabili chestiuni precum titlul şi rangul delegaţilor, ordinea locurilor ocupate şi procedurile efective. Apoi au început tratativele, propunerile fiind transmise de la o delegaţie la alta prin mediatori. După aproape cinci ani, timp în care războiul a continuat, s-a ajuns în sfârşit la un acord: Tratatul de pace din Westfalia. Cu această ocazie s-au semnat mai multe documente: o înţelegere între împăratul Ferdinand al III-lea şi Suedia, şi o alta între împărat şi Franţa.

Vestea despre încheierea tratatului de pace a fost sărbătorită pretutindeni. Ceea ce începuse cu o scânteie nefastă s-a sfârşit cu focuri de artificii, care au luminat cerul multor oraşe. Se trăgeau salve de tun, se trăgeau clopotele bisericilor, iar oamenii cântau pe străzi. Dar se putea aştepta Europa acum la o pace durabilă?

Este posibilă o pace durabilă?

Tratatul Westfaliei a recunoscut principiul suveranităţii statelor. Acesta a însemnat că fiecare parte semnatară se angaja să respecte drepturile teritoriale ale celorlalte părţi şi să nu se amestece în treburile interne. Astfel s-a născut noua Europă ca un continent de state suverane. Unele dintre aceste state au fost mai avantajate de prevederile tratatului decât altele.

Franţa a fost recunoscută drept mare putere, iar Elveţia şi Olanda şi-au dobândit independenţa. Însă statele germane, între care multe fuseseră secătuite de război, au fost mai puţin avantajate. Soarta lor a fost hotărâtă mai mult sau mai puţin de celelalte ţări. În The New Encyclopædia Britannica se spune: „Ceea ce pierdeau şi obţineau principii germani s-a stabilit  în funcţie de interesele puterilor principale: Franţa, Suedia şi Austria“. În loc să fie unificate într-o singură ţară, statele germane au rămas divizate, aşa cum fuseseră înainte. Mai mult, au fost trecute sub controlul unor conducători străini unele teritorii, printre care şi regiuni ale principalelor fluvii din Germania, Rinul, Elba şi Oder.

Religiile catolică, luterană şi calvinistă au fost recunoscute cu drepturi egale. Acest lucru nu a fost pe placul tuturor. Papa Inocenţiu al X-lea a protestat vehement împotriva tratatului, declarându-l nul şi neavenit. Cu toate acestea, noile graniţe religioase au rămas în mare parte neschimbate de-a lungul următoarelor trei secole. Deşi nu se putea încă vorbi de o libertate religioasă a individului, totuşi se făcuse un pas înainte.

Tratatul a pus capăt Războiului de 30 de ani, şi odată cu semnarea lui au încetat majoritatea ostilităţilor. Acesta a fost ultimul război religios important din Europa. Deşi războaiele n-au încetat, cauzele care au stat la baza lor nu au mai fost de natură religioasă, ci de natură politică sau comercială. Dar asta nu înseamnă că religia nu a mai jucat nici un rol în conflictele din Europa. În primul şi al doilea război mondial, soldaţii germani purtau centuri pe a căror cataramă era o inscripţie care ne sună deja cunoscut: „Dumnezeu este cu noi“. În timpul acestor conflicte oribile, catolici şi protestanţi s-au aliniat încă o dată pentru a lupta împotriva catolicilor şi protestanţilor din tabăra adversă.

În mod cert, Tratatul Westfaliei nu a adus o pace durabilă. Totuşi, în curând va veni vremea când oamenii care ascultă de Dumnezeu se vor bucura de o astfel de pace. Prin intermediul Regatului mesianic al Fiului său, Isus Cristos, Dumnezeu va instaura pe pământ o pace eternă. Sub această guvernare, singura religie adevărată va fi o forţă care unifică, şi nicidecum una care dezbină. Nimeni nu va mai merge la război, fie el religios sau de altă natură. Ce eliberare va fi atunci când, sub conducerea Regatului lui Dumnezeu, pe pământ va domni „o pace fără sfârşit“. — Isaia 9:6, 7.

[Text generic pe pagina 21]

Ceea ce a început ca un conflict între catolici şi protestanţi a sfârşit prin a fi un conflict în care catolicii s-au aliat cu protestanţii pentru a lupta împotriva altor catolici

[Text generic pe pagina 22]

Soldaţii se avântau în luptă strigând fie „Santa Maria“, fie „Dumnezeu este cu noi“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 21]

Cardinalul Richelieu

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

Ilustraţie din secolul al XVI-lea înfăţişând lupta dintre Luther, Calvin şi papă

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 20]

Din cartea Spamers Illustrierte Weltgeschichte VI

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 23]

Luptă între lideri religioşi: Din cartea Wider die Pfaffenherrschaft; hartă: The Complete Encyclopedia of Illustration/J. G. Heck