Sporturile antice şi importanţa victoriei

„ORICE om care participă la o competiţie exercită stăpânire de sine în toate lucrurile.“ „Dacă cineva concurează la jocuri, nu e încoronat decât dacă a concurat potrivit regulilor.“ — 1 Corinteni 9:25; 2 Timotei 2:5.

Jocurile la care s-a referit Pavel erau o parte integrantă a culturii greceşti antice. Ce ne spune istoria despre aceste întreceri sportive şi despre atmosfera lor?

De curând, Colosseum-ul din Roma a găzduit o expoziţie pe tema jocurilor greceşti, intitulată Nike — Il gioco e la vittoria (Nike * — Jocul şi Victoria). Exponatele au oferit un răspuns la întrebarea de mai sus, lansându-ne totodată invitaţia de a medita la modul în care ar trebui să privească un creştin sporturile.

O instituţie străveche

Grecii nu au fost primii care au practicat sportul. Cu toate acestea, în jurul secolului al VIII-lea î.e.n., poetul grec  Homer a descris o societate animată de idealuri eroice şi de un spirit de competiţie, în care destoinicia militară şi calităţile atletice erau foarte preţuite. Expoziţia a arătat că primele sărbători greceşti au avut loc cu ocazia funeraliilor unor eroi, ca acte de cult în cinstea zeilor. De pildă, în Iliada de Homer — cea mai veche operă care s-a păstrat din literatura greacă — se descrie cum războinici de seamă, tovarăşi ai lui Ahile, şi-au lăsat armele la o parte şi, în cadrul riturilor funerare pentru Patrocle, s-au întrecut pentru a-şi dovedi vitejia la luptă, la pugilat, la aruncarea discului şi a suliţei şi la cursele de care.

Astfel de sărbători au ajuns să fie ţinute în întreaga Grecie. În broşura expoziţiei se spune: „Serbările erau o ocazie importantă în care grecii, în cinstea zeilor, uitau pentru o vreme de nesfârşitele şi deseori violentele lor conflicte şi reuşeau să-şi direcţioneze spiritul de competiţie caracteristic spre un ţel superior, paşnic, dar urmărit cu aceeaşi ardoare: întrecerile atletice“.

Grupuri de oraşe-state au adoptat obiceiul de a se aduna periodic în centre de închinare pentru a aduce omagiu zeilor prin intermediul întrecerilor sportive. Cu timpul, patru astfel de serbări — Jocurile Olimpice şi Nemeene, ambele organizate în cinstea lui Zeus, şi Jocurile Pítice şi Istmice, dedicate lui Apolo şi respectiv lui Poseidon — au câştigat prestigiu şi au devenit concursuri panelenice. Aceasta însemna că la ele puteau lua parte concurenţi din toată lumea elenă. Cu prilejul lor, grecii aduceau ofrande şi înălţau rugăciuni, şi îşi venerau zeii şi prin întreceri sportive şi artistice de mare clasă.

Se spune că cele mai vechi şi prestigioase dintre aceste sărbători datează din 776 î.e.n. Ele aveau loc o dată la patru ani în cinstea lui Zeus, la Olimpia. Următoarele ca importanţă erau Sărbătorile Pítice desfăşurate la Delfi, în apropierea faimosului oracol al lumii antice. Acestea erau ţinute în cinstea lui Apolo, patronul muzicii şi al poeziei, astfel că, deşi includeau probe atletice, locul principal îl ocupau cântecele şi dansul.

Probele

Spre deosebire de Jocurile Olimpice moderne, la Jocurile antice erau relativ puţine probe, niciodată mai mult de zece, la care puteau concura numai bărbaţi. Statuile, reliefurile, mozaicurile şi picturile pe vase de teracotă expuse la Colosseum ne-au ajutat să ne facem o idee despre acestea.

Alergările erau pe trei distanţe: alergarea de un stadiu, de aproximativ 200 m; alergarea de dublu stadiu, comparabilă în zilele noastre cu cea de 400 m; alergarea de fond, de aproximativ 4 500 m. Atleţii se antrenau şi participau la probe complet dezbrăcaţi. Concurenţii la pentatlon se întreceau la cinci probe: alergare, săritură în lungime, aruncarea discului, aruncarea suliţei şi luptă. Alte probe erau pugilatul şi pancraţiul, descris ca „un sport brutal compus din trântă şi luptă cu pumnii goi“. Apoi erau cursele de care pe distanţe de peste opt stadii (cca 1 600 m). Carele erau nişte vehicule uşoare, cu roţi mici şi partea din spate deschisă, trase de doi sau de patru mânji ori armăsari.

Pugilatul era o probă foarte violentă, loviturile fiind uneori mortale. Concurenţii aveau pumnii înfăşuraţi în fâşii de piele dură prevăzute cu ţinte care să sfâşie. Ne putem imagina  de ce un concurent pe nume Stratofonte nu s-a recunoscut când s-a văzut în oglindă după patru ore de luptă. Statuile şi mozaicurile antice sunt o mărturie că pugiliştii ieşeau din luptă desfiguraţi îngrozitor.

La proba de luptă, regulile îi obligau pe concurenţi să acţioneze numai asupra părţii superioare a corpului, fiind declarat câştigător cel care reuşea primul să-şi pună adversarul la pământ de trei ori. În schimb, la proba de pancraţiu se admitea orice tip de lovitură. Concurenţii se puteau lovi cu picioarele, cu pumnii sau îşi puteau răsuci membrele. Li se interzicea doar să-şi înfigă degetele în ochii adversarului, să zgârie şi să muşte. Concurenţii trebuiau să-şi imobilizeze adversarul la pământ şi să-l forţeze să se dea bătut. Unii considerau pancraţiul „cel mai bun spectacol din toată Olimpia“.

Cel mai faimos spectacol de pancraţiu din antichitate a fost considerat cel de la finala Jocurilor Olimpice din anul 564 î.e.n. În timp ce era strangulat de adversar, Arrhachion a avut prezenţa de spirit să-i disloce rivalului său un deget de la picior. Răpus de durere, adversarul s-a predat chiar înainte ca Arrhachion să moară. Judecătorii-arbitri au proclamat învingător trupul neînsufleţit al lui Arrhachion!

Cursa de care era proba cea mai importantă şi, de asemenea, cea mai populară în rândul aristocraţilor, deoarece câştigătorul nu era conducătorul carului, ci proprietarul carului şi al cailor. Momentele fierbinţi ale cursei erau la început, când carele trebuiau să rămână pe culoarele pe care au pornit, şi mai ales la capetele pistei, când trebuiau să se întoarcă. Greşelile şi încălcarea voită a regulilor puteau duce la accidente, ceea ce sporea spectaculozitatea curselor.

Premiul

„Alergătorii într-o cursă aleargă toţi“, a spus apostolul Pavel, „dar numai unul primeşte premiul“ (1 Corinteni 9:24). Doar victoria conta. Nu existau medalii de argint sau de bronz, nici locul al II-lea sau al III-lea. „Victoria, «Nike», era ţelul suprem al unui atlet“, se arată în expoziţie, „întrucât doar victoria oglindea cu adevărat calităţile fizice şi morale [ale atletului] şi doar ea aducea glorie cetăţii sale“. Acest mod de gândire este rezumat de Homer într-un vers: „m-am deprins să fiu . . . în frunte mereu“.

Premiul acordat învingătorului la Jocurile Panelenice era pur simbolic: o cunună de frunze. Pavel a numit această cunună „coroană pieritoare“ (1 Corinteni 9:25). Totuşi, premiului i se atribuia o semnificaţie profundă: însăşi natura îi conferea învingătorului puterile sale. Victoria, urmărită în mod neabătut, era un simbol al graţiei divine. La expoziţia de la Colosseum s-a putut observa felul în care pictorii şi sculptorii antici şi-au imaginat-o pe Nike, zeiţa înaripată a victoriei la greci, oferind cununa învingătorului. O victorie la Olimpia constituia apogeul carierei oricărui atlet.

Cununile olimpice erau din frunze de măslin sălbatic, cele istmice din ramuri de pin, cele  pítice din lauri, iar cele nemeene din frunze de ţelină. Organizatorii altor jocuri ofereau bani sau alte premii pentru a-i atrage pe cei mai buni concurenţi. Unele vase expuse la Colosseum au fost premii la Jocurile Panatenaice ţinute la Atena în cinstea zeiţei Atena. Aceste amfore fuseseră cândva pline cu preţiosul ulei atic. Pe un vas e înfăţişată zeiţa Atena. Sub imaginea ei scrie „premiu pentru întrecerile în cinstea Atenei“. Pe cealaltă parte a vasului e pictat un atlet participând la o anumită probă, probabil la cea care i-a adus premiul.

Oraşele greceşti se bucurau de faima atleţilor lor care, datorită victoriilor obţinute, deveneau eroi ai cetăţii. La întoarcerea acasă, învingătorii erau purtaţi în procesiuni triumfale. Li se ridicau statui în semn de recunoştinţă faţă de zei — o onoare care altfel nu era acordată muritorilor —, iar poeţii le elogiau curajul în imnuri. Învingătorilor li se acordau apoi locurile dintâi la ceremoniile publice şi li se ofereau recompense băneşti pe viaţă, din banii publici.

Gimnaziile şi atleţii lor

Întrecerile atletice erau considerate un element esenţial în dezvoltarea cetăţeanului-soldat. În toate oraşele greceşti existau gimnazii unde tinerii erau antrenaţi fizic şi primeau instruire intelectuală şi spirituală. Clădirile gimnaziilor erau dispuse în jurul unor spaţii largi, deschise, unde se făceau exerciţii fizice; acestea erau flancate de porticuri şi de alte spaţii acoperite folosite ca biblioteci şi săli de clasă. Gimnaziile erau frecventate în special de bărbaţi tineri din familiile bogate care îşi permiteau să nu muncească şi să-şi dedice timpul instruirii. Atleţii se antrenau intens vreme îndelungată pentru jocuri sub îndrumarea unor instructori care le impuneau şi dieta şi îi supravegheau în privinţa abstinenţei sexuale.

Cu prilejul expoziţiei de la Colosseum s-au putut admira reprezentări ale unor atleţi din vechime, majoritatea exponatelor fiind copii făcute în perioada romană după sculpturile originale greceşti. Întrucât în gândirea clasică perfecţiunea fizică corespundea perfecţiunii morale şi era apanajul aristocraţiei, trupurile bine făcute ale atleţilor învingători reprezentau un ideal filozofic. Romanii considerau aceste sculpturi opere de artă şi îşi decorau cu ele stadioanele, băile, vilele şi palatele.

În lumea romană au fost întotdeauna populare spectacolele violente, astfel că, dintre toate probele atletice greceşti, cele mai apreciate la Roma au fost pugilatul, luptele şi pancraţiul. Romanii priveau sporturile nu ca pe nişte întreceri între adversari egali care îşi dovedesc virtuţile, ci ca pe o simplă distracţie. Conceptul iniţial de sport, înţeles ca o componentă a instruirii colective de care aveau parte atleţi-războinici de elită, a dispărut. Romanii au redus jocurile greceşti fie la simple exerciţii făcute înainte de baie, în scopul menţinerii sănătăţii, fie la un simplu spectacol, de tipul luptelor de gladiatori, la care concurau profesionişti din păturile de jos ale societăţii.

 Creştinii şi jocurile sportive

Un motiv pentru care creştinii din primul secol respingeau jocurile sportive a fost caracterul religios al acestora, „căci ce acord există între templul lui Dumnezeu şi idoli?“ (2 Corinteni 6:14, 16). Dar ce putem spune despre sporturile de astăzi?

Bineînţeles, sporturile moderne nu onorează zei păgâni. Totuşi, nu inspiră unele dintre ele o fervoare aproape religioasă, asemănătoare celei întâlnite la antici? Mai mult, aşa cum s-a observat în ultimii ani, din dorinţa de a câştiga, unii sportivi au fost dispuşi să se dopeze, punându-şi astfel sănătatea sau chiar viaţa în pericol.

Pentru creştini, calităţile fizice sunt de mică valoare. Ceea ce ne face frumoşi în ochii lui Dumnezeu sunt calităţile spirituale, „persoana secretă a inimii“ (1 Petru 3:3, 4). E adevărat că nu toţi cei care practică sporturi sunt animaţi de un spirit de competiţie puternic, dar mulţi au un astfel de spirit. Am putea oare asociindu-ne cu ei să urmăm sfatul biblic de a nu face ‘nimic din dorinţă de ceartă sau din egotism, ci să avem umilinţă a minţii’? Sau, mai degrabă, am ajunge la ‘duşmănii, ceartă, gelozie, accese de mânie, dispute şi sciziuni’? — Filipeni 2:3; Galateni 5:19–21.

Multe dintre sporturile moderne care presupun confruntarea cu un adversar pot fi violente. Oricine este atras de astfel de sporturi trebuie să se gândească la cuvintele din Psalmul 11:5: „DOMNUL încearcă pe cel drept, dar urăşte pe cel rău şi pe cel care iubeşte violenţa“.

Când nu li se acordă o importanţă exagerată, exerciţiile fizice pot fi plăcute dar, aşa cum a spus apostolul Pavel, ‘sunt utile în mică măsură’ (1 Timotei 4:7–10). Pavel a vorbit despre jocurile greceşti mai degrabă pentru a ilustra importanţa pe care o au pentru creştini calităţi precum stăpânirea de sine şi perseverenţa. Ţelul suprem pentru care se lupta Pavel era să primească de la Dumnezeu „coroana“ vieţii veşnice (1 Corinteni 9:24–27; 1 Timotei 6:12). În această privinţă el ne-a lăsat un exemplu.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 31]

După luptă

Această sculptură în bronz din secolul al IV-lea î.e.n. arată care erau efectele desfigurante ale pugilatului antic. Potrivit catalogului expoziţiei de la Roma, acest sport „preamărea rezistenţa concurentului . . . care lupta până la epuizare, urmând principiul rană pentru rană“. „La cicatricele şi semnele de la luptele anterioare se adaugă cele de la lupta tocmai încheiată“, continuă descrierea.

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cursele de care constituiau proba cea mai importantă la întrecerile atletice antice

[Legenda fotografiei de la pagina 30]

Artişti antici şi-au imaginat-o pe Nike, zeiţa înaripată a victoriei, oferind cununa învingătorului