Relatare autobiografică

Din celule întunecoase în Alpii Elveţieni

RELATARE DE LOTHAR WALTHER

După trei ani interminabili petrecuţi în celulele întunecoase ale închisorilor comuniste din Germania de Est, aşteptam cu nerăbdare să respir aerul proaspăt al libertăţii şi să fiu din nou alături de familia mea iubitoare.

NU M-AM aşteptat însă ca Johannes, băieţelul meu de şase ani, să mă întâmpine cu atâta mirare în priviri. De la trei ani nu mă mai văzuse. Pentru el eram un necunoscut.

Spre deosebire de fiul meu, eu i-am avut mereu alături pe părinţii mei iubitori. În casa noastră din Chemnitz (Germania), unde m-am născut în 1928, domnea o atmosferă plăcută. Tata îşi exprima deschis nemulţumirea faţă de religie. Ne povestea că, în primul război mondial, soldaţii „creştini“ din cele două tabere şi-au urat de Crăciun „Sărbători fericite“, iar a doua zi au tras unii în alţii. Pentru el, religia era cea mai josnică formă de ipocrizie.

Credinţa ia locul dezamăgirii

Din fericire, eu n-am trăit această dezamăgire. Al doilea război mondial s-a terminat când aveam 17 ani şi am scăpat de încorporare ca prin urechile acului. Totuşi, mă tulburau întrebări precum: „De ce se ucid oamenii? În cine aş putea avea încredere? Unde pot găsi cu adevărat siguranţă?“ Germania de Est a ajuns sub ocupaţie sovietică. Idealurile comuniste de dreptate, egalitate, solidaritate şi ajutorare reciprocă i-au atras pe cei sătui de ororile războiului. În scurt timp însă, aceşti oameni sinceri aveau să fie profund dezamăgiţi — de data asta nu de religie, ci de politică.

 Pe vremea când încercam să găsesc răspunsuri satisfăcătoare la întrebările mele, am avut o discuţie cu o mătuşă a mea, care era Martoră a lui Iehova. Mi-a vorbit despre credinţa ei şi mi-a dat o publicaţie biblică ce m-a motivat să citesc — pentru prima oară — tot capitolul 24 din cartea biblică Matei. Am fost impresionat de explicaţiile logice şi convingătoare din acea carte care spunea că în zilele noastre va avea loc ‘încheierea sistemului de lucruri’ şi îndrepta atenţia spre cauza majoră a problemelor omenirii. — Matei 24:3; Revelaţia 12:9.

Între timp am primit şi alte publicaţii de-ale Martorilor lui Iehova şi, după ce le-am citit pe nerăsuflate, mi-am dat seama că găsisem adevărul pe care-l căutam cu atâta ardoare. Am fost impresionat să aflu că Isus Cristos a fost întronat în cer în 1914 şi că, în scurt timp, el va înlătura toate elementele nesfinte pentru a le aduce binecuvântări oamenilor ascultători. Pentru mine, o altă mare descoperire a fost să înţeleg ce este răscumpărarea. Am fost profund mişcat de invitaţia iubitoare din Iacov 4:8: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi el se va apropia de voi“.

Deşi eram foarte entuziasmat de noua mea credinţă, părinţii şi sora mea n-au fost prea încântaţi la început. Însă reacţia lor nu mi-a înăbuşit dorinţa de a asista la întrunirile creştine ţinute de un grup mic de Martori în apropiere de Chemnitz. Spre surprinderea mea, părinţii şi sora mea m-au însoţit la prima întrunire! Era în iarna dintre 1945 şi 1946. Mai târziu, când în Harthau, unde locuiam noi, s-a format un grup care studia Biblia, familia mea a început să asiste la întruniri cu regularitate.

„Sunt [doar] un copil“

Mă asociam cu regularitate cu poporul lui Iehova. După ce am învăţat adevărurile de bază ale Bibliei, am decis să-mi dedic viaţa lui Iehova. M-am botezat la 25 mai 1946. Spre marea mea bucurie, părinţii şi sora mea au făcut progrese spirituale şi, în timp, toţi trei au devenit Martori fideli. Sora mea este şi în prezent o vestitoare activă într-o congregaţie din Chemnitz. Mama şi tata au slujit cu loialitate până la moartea lor survenită în 1965, respectiv 1986.

După şase luni de la botez, am început să slujesc ca pionier special. Acesta a fost începutul unui serviciu de o viaţă „în perioadă favorabilă [şi] în perioadă dificilă“ (2 Timotei 4:2). Curând s-au ivit noi ocazii de serviciu. Era nevoie de evanghelizatori cu timp integral într-o zonă izolată din estul Germaniei. Eu şi un alt frate am făcut cerere pentru a fi repartizaţi acolo, dar simţeam că n-am nici experienţa, nici maturitatea necesare pentru o asemenea responsabilitate. Întrucât aveam doar 18 ani, am simţit la fel ca Ieremia: „Ah! . . . DOAMNE, iată, eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt [doar] un copil“ (Ieremia 1:6). În pofida îndoielilor mele, fraţii cu răspundere au decis  cu iubire să ne dea o şansă. Astfel, am fost repartizaţi în Belzig, un orăşel din statul Brandenburg.

Deşi nu ne-a fost deloc uşor să predicăm acolo, am avut multe de învăţat. După un timp, câteva cunoscute femei de afaceri au acceptat mesajul despre Regat şi au devenit Martore ale lui Iehova. Însă hotărârea lor a fost privită cu suspiciune de membrii acelei mici comunităţi rurale, foarte ataşaţi de tradiţiile lor. Atât preoţii catolici, cât şi cei protestanţi ni s-au opus cu înverşunare şi ne-au denigrat spunând tot felul de neadevăruri despre lucrarea noastră de predicare. Dar, având încredere în îndrumarea şi ocrotirea lui Iehova, am reuşit să ajutăm câţiva oameni dornici să înveţe adevărul.

Norii intoleranţei se ridică la orizont

Anul 1948 mi-a adus atât binecuvântări, cât şi greutăţi. Mai întâi, am fost repartizat ca pionier în Rudolstadt (Turingia). Aici m-am bucurat de compania multor fraţi şi surori fideli. Am primit o altă mare binecuvântare în luna iulie a acelui an, când m-am căsătorit cu Erika Ullmann, o tânără creştină fidelă şi zeloasă pe care o cunoşteam de pe vremea când asistam la întrunirile congregaţiei din Chemnitz. Am început împreună serviciul de pionier în Harthau, orăşelul meu natal. După un timp însă, din cauza unor probleme de sănătate, precum şi din alte motive, Erika n-a mai putut continua serviciul cu timp integral.

Poporul lui Iehova trecea atunci prin grele încercări. Biroul Forţelor de Muncă din Chemnitz mi-a retras cartela de alimente încercând astfel să mă determine să renunţ la lucrarea de predicare şi să-mi iau un serviciu cu normă întreagă. Fraţii cu răspundere s-au folosit de cazul meu pentru a obţine recunoaştere oficială din partea statului. Însă cererea lor a fost respinsă, iar în 23 iunie 1950 mi s-a cerut fie să plătesc o amendă, fie să execut o condamnare de 30 de zile. Am făcut apel la instanţa superioară. Apelul a fost respins, iar eu am ajuns la închisoare.

Dar acesta n-a fost decât începutul opoziţiei şi al necazurilor care au urmat. N-a trecut mult şi în luna septembrie a aceluiaşi an, după ce a desfăşurat o campanie denigratoare la adresa Martorilor lui Iehova folosindu-se de mass-media, regimul comunist ne-a interzis activitatea. Datorită creşterii rapide şi a neutralităţii noastre politice, am fost etichetaţi drept spioni ai unei agenturi capitaliste ce desfăşurau o „activitatea dubioasă“ sub masca religiei. Chiar în ziua în care a fost impusă interdicţia, când eu eram la închisoare, soţia mea l-a născut acasă pe Johannes, băieţelul nostru. Cu toate împotrivirile moaşei, ofiţerii de la Securitatea Statului au intrat cu forţa în apartamentul nostru şi au căutat dovezi incriminatorii, dar n-au găsit nimic. Mai târziu însă, au reuşit să infiltreze un informator în congregaţia noastră, iar în octombrie 1953 au fost arestaţi toţi fraţii cu răspundere, între care eram şi eu.

În celule întunecoase

După ce am fost condamnaţi şi am primit pedepse între trei şi şase ani, am fost trimişi în celulele dezgustătoare ale palatului Oberstein din Zwickau, unde erau închişi şi alţi fraţi. În pofida condiţiilor jalnice de acolo, ne-am bucurat să avem în preajmă fraţi maturi. Privarea noastră de libertate n-a însemnat şi privarea de hrană spirituală. Deşi ponegrită  şi interzisă de regim, revista Turnul de veghe a pătruns în închisoare, chiar în celulele noastre! Cum a fost posibil lucrul acesta?

Unii fraţi au fost trimişi să lucreze în mine de cărbune, unde lucrau şi Martori din afară. Ei le aduceau reviste, iar fraţii le introduceau pe ascuns în închisoare. Această hrană spirituală vitală era transmisă apoi, cu multă ingeniozitate, la toţi ceilalţi fraţi. Am fost atât de fericit şi încurajat să simt grija şi îndrumarea iubitoare a lui Iehova manifestate în felul acesta!

La sfârşitul anului 1954 am fost transferaţi la închisoarea de tristă amintire din Torgau. Martorii de aici ne-au primit cu multă bucurie. Până la venirea noastră, ei îşi păstraseră spiritualitatea repetând ce-şi aminteau din numerele mai vechi ale revistei Turnul de veghe. Cât de mult tânjeau după hrană spirituală proaspătă! Acum era rândul nostru să le împărtăşim adevărurile biblice învăţate în Zwickau. Dar cum puteam face asta, de vreme ce ni se interzicea să vorbim între noi în timpul drumurilor noastre zilnice? Ei bine, fraţii ne-au dat sugestii deosebit de utile despre cum să procedăm, iar braţul puternic şi ocrotitor al lui Iehova ne-a susţinut. Am înţeles atunci cât de important este să studiezi cu sârguinţă Biblia şi să meditezi la cele studiate când te bucuri de libertate!

Un timp pentru decizii importante

Cu ajutorul lui Iehova am rămas neclintiţi. Spre marea noastră surprindere, câţiva dintre noi au fost amnistiaţi la sfârşitul anului 1956. Mi-e greu să descriu în cuvinte ce am simţit când porţile închisorii s-au deschis în faţa noastră! Atunci fiul meu avea şase ani şi m-am bucurat enorm să fiu din nou alături de soţia mea şi de micuţul Johannes. O vreme, el m-a tratat ca pe un necunoscut, dar apoi ne-am ataşat repede unul de celălalt.

Martorii lui Iehova din Germania de Est treceau atunci printr-o perioadă foarte grea. Ostilitatea crescândă faţă de ministerul creştin şi faţă de poziţia noastră de neutralitate însemna să trăim într-o permanentă teroare. De aceea, eu şi Erika ne-am analizat cu atenţie şi sub rugăciune situaţia şi am simţit nevoia să ne mutăm într-un loc cu un climat mai prietenos, pentru a nu ne epuiza din cauza îngrijorărilor. Doream să avem libertatea de a-i sluji lui Iehova şi de a urmări obiective spirituale.

În primăvara lui 1957, ni s-a ivit ocazia de a ne muta în Stuttgart, Germania de Vest. Lucrarea de evanghelizare nu era interzisă aici şi ne puteam întruni fără probleme cu fraţii noştri. Am fost copleşiţi de sprijinul lor iubitor. Am stat şapte ani în congregaţia din Hedelfingen. În acea perioadă, fiul nostru a început să meargă la şcoală şi a făcut multe progrese spirituale. În septembrie 1962 am avut marele privilegiu de a urma la Wiesbaden cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului. Aici am fost încurajat să mă mut cu familia într-o zonă unde era nevoie de învăţători ai Bibliei, vorbitori de limbă germană. Teritoriul cuprindea anumite regiuni din Germania şi din Elveţia.

În Alpii Elveţieni

Astfel, în 1963 ne-am mutat în Elveţia. Am fost repartizaţi într-o congregaţie mică din Brunnen, în apropierea frumosului lac Lucerna, în centrul Elveţiei. Pentru noi a fost ca în paradis. Deşi a trebuit să ne obişnuim cu dialectul german care se vorbea acolo, cu obiceiurile locale şi cu mentalitatea oamenilor, a fost o plăcere să muncim alături de oamenii paşnici din acele locuri şi să le predicăm. În Brunnen am stat 14 ani. Acolo a crescut fiul nostru.

În 1977, când aveam aproape 50 de ani, am fost invitaţi să slujim la Betelul din Thun, Elveţia. Această invitaţie ne-a onorat şi am fost profund recunoscători pentru ea. Împreună  cu soţia mea am slujit nouă ani la Betel, perioadă cu o deosebită semnificaţie în viaţa noastră de creştini şi pentru progresul nostru spiritual. Ne-am bucurat şi să predicăm alături de vestitorii din Thun şi din împrejurimi, având tot timpul înaintea ochilor minunatele lucrări ale lui Iehova, cum sunt maiestuoasele piscuri înzăpezite ale Alpilor Bernezi. — Psalmul 9:1.

O nouă mutare

La începutul anului 1986 ne-am mutat din nou. Am fost repartizaţi ca pionieri speciali în estul Elveţiei, într-un teritoriu foarte mare care aparţinea de congregaţia Buchs. A trebuit să ne adaptăm la un nou mod de viaţă. Cu toate acestea, animaţi de dorinţa de a-i sluji lui Iehova unde era cea mai mare nevoie de noi, am privit cu toată seriozitatea şi această nouă numire şi am primit binecuvântări. Din când în când am fost locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie, vizitând şi întărind congregaţiile. Au trecut optsprezece ani de atunci, timp în care am avut multe experienţe frumoase în lucrarea de predicare. Congregaţia din Buchs a crescut şi ne bucurăm să ne întrunim într-o frumoasă Sală a Regatului, care a fost dedicată acum cinci ani.

Iehova s-a îngrijit într-un mod extraordinar de noi. Deşi am petrecut cea mai mare parte a vieţii noastre în ministerul cu timp integral, nu ne-a lipsit niciodată nimic. Avem marea bucurie şi satisfacţie de a-i vedea pe fiul nostru, pe soţia sa şi pe copiii lor, precum şi familiile copiilor lor, slujindu-i cu fidelitate lui Iehova.

Privind în urmă simt într-adevăr că i-am slujit lui Iehova „în perioadă favorabilă [şi] în perioadă dificilă“. Ministerul meu creştin m-a purtat din întunecoasele celule ale închisorilor comuniste pe munţii maiestuoşi ai Alpilor Elveţieni. Familia mea şi cu mine nu regretăm nici o clipă petrecută în ministerul creştin.

[Chenarul de la pagina 28]

„De două ori victime“ — ei au înfruntat persecuţia

În fosta Republică Democrată Germană, cunoscută şi ca Germania de Est, Martorii lui Iehova au fost ţinta unor persecuţii violente. Statisticile arată că peste 5 000 de Martori au fost trimişi în lagăre de muncă şi în penitenciare din cauza lucrării de predicare şi a poziţiei lor de neutralitate politică. — Isaia 2:4.

Despre unii dintre ei s-a spus că au fost „de două ori victime“. În jur de 325 fuseseră închişi în lagărele de concentrare şi în închisorile naziste. Apoi, în anii 1950, au fost urmăriţi şi închişi de Stasi, Serviciile de Securitate ale Statului din fosta RDG. Câteva închisori au fost folosite atât de nazişti, cât şi de Stasi.

În primii zece ani de persecuţie aspră, din 1950 până în 1961, 60 de Martori — bărbaţi şi femei — au murit în închisori din cauza tratamentului brutal, a malnutriţiei, a bolilor sau a vârstei înaintate. Doisprezece Martori au primit condamnări pe viaţă, care ulterior au fost comutate la 15 ani închisoare.

În prezent, fostul sediu al Securităţii Statului (Stasi) din Berlin, este gazda unei expoziţii permanente ce aminteşte de cei 40 de ani de persecuţie îndreptată împotriva Martorilor lui Iehova din Germania de Est. Fotografiile şi documentele expuse aici sunt o mărturie tăcută a curajului şi a perseverenţei acestor Martori, care, în pofida unor cumplite persecuţii, nu şi-au renegat credinţa.

[Harta de la paginile 24, 25]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

GERMANIA DE EST

Rudolstadt

Belzig

Torgau

Chemnitz

Zwickau

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Palatul Osterstein din Zwickau

[Provenienţa fotografiei]

Fotosammlung des Stadtarchiv Zwickau, Deutschland

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea, Erika