Relatare autobiografică

Am supravieţuit datorită puterii lui Iehova

RELATARE DE ERZSÉBET HAFFNER

„N-o să-i las să te deporteze“, a spus Tibor Haffner când a aflat că fusesem somată să părăsesc Cehoslovacia. Apoi a continuat: „Dacă şi tu vrei, ne căsătorim şi vei rămâne cu mine pentru totdeauna“.

ÎN 29 ianuarie 1938, la doar câteva săptămâni de la această neaşteptată cerere în căsătorie, m-am măritat cu Tibor, fratele creştin care a depus pentru prima oară mărturie familiei mele. Nu a fost o decizie uşoară. Abia împlinisem 18 ani şi, ca ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova, doream să-mi dedic tinereţea serviciului pentru Dumnezeu. Am plâns şi m-am rugat. Numai după ce m-am liniştit mi-am dat seama că propunerea lui Tibor era mai mult decât un gest de bunătate şi că doream să-mi petrec viaţa alături de acest bărbat care mă iubea cu adevărat.

Dar de ce eram în pericolul de a fi deportată? În fond, trăiam într-o ţară care se mândrea cu democraţia şi libertatea ei religioasă. Pentru a înţelege, am să vă povestesc mai multe despre mine.

M-am născut la 26 decembrie 1919 într-o familie de greco-catolici, în satul maghiar Sajószentpéter aflat la circa 160 km est de Budapesta. Din nefericire, tata a murit înainte să mă nasc eu. La scurt timp, mama s-a recăsătorit cu un văduv cu patru copii şi ne-am mutat în Lučenec, un oraş frumos din fosta Cehoslovacie. Pe vremea aceea, nu era uşor să trăieşti într-o familie cu un părinte şi fraţi vitregi. Fiind cea mai mică dintre cei cinci copii, mă simţeam ca a cincea roată la căruţă. Din cauza stării economice precare a familiei,  eram privată nu numai de lucrurile materiale, ci şi de atenţia şi afecţiunea părintească de care are nevoie în mod normal un copil.

Ştie cineva răspunsul?

La 16 ani, mă frământau întrebări profunde. Citisem cu mare interes istoria primului război mondial şi fusesem uimită de câtă moarte adusese conflictul între nişte naţiuni civilizate, care se pretindeau creştine. În plus, observam cum militarismul lua amploare în tot mai multe ţări. Nimic din ce se întâmpla nu se potrivea cu ceea ce învăţasem la biserică despre iubirea de semeni.

De aceea, m-am dus la un preot romano-catolic şi l-am întrebat: „Ce poruncă trebuie să respecte un creştin: Să meargă la război şi să ucidă sau să-şi iubească semenii?“ Iritat de întrebarea mea, mi-a răspuns că el îi învaţă pe oameni ceea ce îi spun mai marii lui. La fel s-a întâmplat şi când am mers la un preot calvinist şi la un rabin. Nu mi-au dat nici un răspuns, au fost doar surprinşi de întrebarea mea. Am mers şi la un pastor luteran. S-a supărat, dar înainte să plec mi-a spus: „Dacă vrei cu adevărat un răspuns, întreabă-i pe Martorii lui Iehova“.

Am încercat să dau de Martori, dar a fost în zadar. Însă, câteva zile mai târziu, când veneam acasă de la lucru, am văzut uşa pe jumătate deschisă şi un tânăr prezentabil citindu-i din Biblie mamei mele. În clipa aceea m-a străfulgerat un gând: sigur e un Martor al lui Iehova! L-am invitat în casă pe acel tânăr, Tibor Haffner, şi i-am pus aceeaşi întrebare. În loc să-şi expună părerile proprii, mi-a arătat ce spune Biblia despre semnul de identificare al adevăraţilor creştini, precum şi despre timpurile în care trăim. — Ioan 13:34, 35; 2 Timotei 3:1–5.

După câteva luni — nici nu împlinisem 17 ani — m-am botezat. Simţeam că toţi oamenii trebuie să audă aceste adevăruri preţioase pe care le găsisem atât de greu. Am început serviciul de predicare cu timp integral, ceea ce nu era prea uşor în Cehoslovacia anilor ’30. Deşi lucrarea noastră era recunoscută oficial, întâmpinam o puternică opoziţie în spatele căreia se afla clerul.

Primele persecuţii

Într-o zi, spre sfârşitul anului 1937, predicam împreună cu o soră creştină într-un sat de lângă Lučenec. Am fost arestate şi duse la închisoare. „Aici o să putreziţi“, ne-a zis gardianul, trântind cu putere uşa celulei.

Până seara au mai fost aduse patru femei. Am început să le consolăm depunându-le mărturie. S-au liniştit, iar noi le-am vorbit toată noaptea despre adevărurile Bibliei.

La şase dimineaţa a venit gardianul şi m-a chemat afară din celulă. I-am spus surorii arestate odată cu mine: „Ne revedem în Regatul lui Dumnezeu“. Am rugat-o ca, dacă va supravieţui, să spună familiei mele ce s-a întâmplat. Am făcut o rugăciune în gând şi am plecat. Gardianul m-a dus în apartamentul său din incinta închisorii şi mi-a zis: „Vreau să-ţi pun nişte întrebări, fetiţo. Aseară ai spus că numele lui Dumnezeu este Iehova. Poţi să-mi arăţi asta în Biblie?“ Eram uimită, dar am răsuflat uşurată. Şi-a adus Biblia şi i-am arătat lui şi soţiei lui numele Iehova. A pus multe întrebări despre subiectele discutate în acea noapte cu cele patru femei din celulă. Mulţumit de răspunsuri, a rugat-o pe soţia lui să ne pregătească mie şi celeilalte surori micul dejun.

Două zile mai târziu am fost eliberate. Judecătorul însă a hotărât că, deoarece eram cetăţean maghiar, trebuia să părăsesc Cehoslovacia.  După această întâmplare m-a cerut de soţie Tibor Haffner. Ne-am căsătorit şi m-am mutat în casa părinţilor săi.

Persecuţiile se intensifică

Am continuat lucrarea de predicare împreună, ca soţ şi soţie, deşi Tibor avea şi responsabilităţi în congregaţie. În noiembrie 1938, doar cu câteva zile înainte de intrarea soldaţilor unguri în Lučenec, s-a născut fiul nostru, Tibor jr. În Europa, începeau să se vadă norii negri ai celui de-al doilea război mondial. O mare parte a Cehoslovaciei a fost ocupată de unguri, ceea ce a însemnat intensificarea persecuţiilor asupra Martorilor lui Iehova din zonele respective.

În 10 octombrie 1942, Tibor a plecat la Debrecen să se întâlnească cu câţiva fraţi, însă nu s-a mai întors. Mai târziu mi-a povestit ce s-a întâmplat. Pe podul unde urma să-i întâlnească pe fraţi erau nişte poliţişti îmbrăcaţi în haine de muncitori. Îi aşteptau pe Tibor şi pe Pál Nagypál, ultimii dintre cei care trebuiau să vină la întâlnire. I-au luat la Poliţie. Acolo i-au pus să se descalţe şi i-au bătut cu ciomegele la tălpi până au leşinat de durere.

Apoi li s-a ordonat să-şi pună ghetele şi să stea în picioare. Cu toate că aveau dureri mari, au fost forţaţi să meargă până la gară. Între timp, poliţiştii au adus un alt bărbat care avea tot capul bandajat, încât abia vedea pe unde merge. Era fratele András Pilling care venise şi el la întâlnire. Soţul meu a fost urcat într-un tren şi dus la închisoarea din Alag, în apropiere de Budapesta. Văzând tălpile lui Tibor, un gardian a spus cu sarcasm: „Cât de cruzi pot fi unii oameni! Nu-ţi face griji, te vindecăm noi“. Alţi doi au început să-l bată pe Tibor la tălpi, împroşcând cu sânge peste tot. După câteva minute, Tibor şi-a pierdut cunoştinţa.

Luna următoare, Tibor şi peste 60 de fraţi şi surori au fost trimişi în judecată. Fraţii András Bartha, Dénes Faluvégi şi János Konrád au fost condamnaţi la spânzurătoare, fratele András Pilling la închisoare pe viaţă, iar soţul meu la 12 ani de detenţie. Motivul? Procurorul i-a acuzat de înaltă trădare, refuzul serviciului militar, spionaj şi defăimarea celei mai sfinte biserici. Pedeapsa cu moartea a fost ulterior comutată în închisoare pe viaţă.

Persecutată ca soţul meu

Într-o dimineaţă, la două zile de la plecarea lui Tibor la Debrecen, mă sculasem înainte de 6 şi călcam rufe. La un moment dat s-a auzit o bubuitură în uşă. „Au venit“, mi-am zis. Şase poliţişti au dat buzna în casă şi m-au informat că aveau mandat de percheziţie. Toţi cei din casă au fost arestaţi şi duşi la Poliţie, inclusiv fiul meu de trei ani. În aceeaşi zi ne-au şi dus la o închisoare din Pétervására, Ungaria.

Ajunşi acolo, am fost despărţită de ceilalţi fraţi deoarece am făcut febră mare. Când mi-am revenit, în celula mea doi soldaţi se certau: „Trebuie s-o-mpuşcăm. O împuşc eu!“, a spus unul dintre ei. Dar celălalt voia să vadă înainte în ce stare mă aflam. I-am implorat să mă lase în viaţă. În cele din urmă au plecat, iar eu i-am mulţumit lui Iehova pentru ajutor.

La interogatoriu, gardienii aveau metoda lor. Mi-au ordonat să mă întind jos cu faţa la pământ, mi-au pus nişte şosete în gură, mi-au legat mâinile şi picioarele şi m-au biciuit până la sânge. S-au oprit numai când unul  dintre soldaţi a spus că e epuizat. Voiau să ştie cine era soţul meu de trebuia să se întâlnească cu ceilalţi în ziua când a fost arestat. Pentru că nu le-am spus nimic, m-au bătut trei zile la rând. A patra zi m-au lăsat să-mi duc copilul la mama. Pe un ger de crăpau pietrele mi-am purtat copilul în spatele plin de răni şi am mers pe jos aproximativ 13 km până la gară, de unde am luat trenul. Trebuia să mă întorc la închisoare în aceeaşi zi.

Am fost condamnată la şase ani de detenţie într-o închisoare din Budapesta. La Budapesta, am aflat că şi Tibor era închis tot acolo. Ce fericiţi am fost când ne-au dat voie să vorbim unul cu altul, deşi numai câteva minute, printre nişte gratii de fier! Amândoi am simţit iubirea lui Iehova şi am fost întăriţi de acele momente preţioase. Până la următoarea noastră întâlnire, amândoi aveam să trecem prin încercări îngrozitoare, fiind deseori la un pas de moarte.

De la o închisoare la alta

Într-o celulă eram îngrămădite cam 80 de surori. Tânjeam după hrană spirituală, dar părea imposibil să se aducă ceva din afara închisorii. Puteam însă găsi ceva în închisoare? Să vă povestesc ce am făcut. M-am oferit să cârpesc şosetele funcţionarilor din penitenciar. Într-o şosetă am pus un bileţel în care ceream cota Bibliei de la biblioteca închisorii. Pentru a nu trezi nici o bănuială, am mai scris două titluri de cărţi.

A doua zi am primit alt morman de ciorapi. Am găsit răspunsul într-o şosetă. Apoi i-am dat gardianului cotele şi i-am cerut cărţile. Ce bucuroase am fost când ni le-a adus! Primiserăm Biblia! În fiecare săptămână dădeam înapoi cărţile şi ceream altele. Biblia însă o păstram. Când gardianul ne întreba de ea, îi spuneam: „E o carte mare şi vrem s-o citim toate“. Aşa am reuşit să citim Scripturile.

Într-o zi, un ofiţer m-a chemat la el în birou. Era neobişnuit de politicos.

„Doamnă Haffner, am o veste bună pentru dumneavoastră“, a spus. „Puteţi pleca acasă. Poate mâine. Dacă aveţi tren, chiar azi.“

„Ar fi minunat“, am răspuns.

„Desigur! Aveţi un copil şi cred că vreţi să vi-l creşteţi.“ Apoi a adăugat: „Trebuie doar să semnaţi această scrisoare“.

„Ce fel de scrisoare?“, l-am întrebat.

„Nu vă faceţi griji. Semnaţi-o şi puteţi pleca. Când o s-ajungeţi acasă, o să faceţi ce vreţi. Dar acum trebuie să semnaţi că renunţaţi să mai fiţi o Martoră a lui Iehova.“

Am făcut un pas înapoi şi am refuzat categoric.

„Atunci n-ai decât să mori aici!“, a strigat el furios şi m-a dat afară.

În mai 1943, am fost transferată la altă închisoare din Budapesta şi apoi în satul Márianosztra, într-o mănăstire cu aproape 70 de călugăriţe. În pofida foametei şi a greutăţilor, eram dornice să le vorbim maicilor despre speranţa noastră. Una dintre ele a arătat un interes sincer faţă de mesajul nostru: „Ce învăţături frumoase! N-am mai auzit niciodată vorbindu-se despre aşa ceva. Aş vrea să aflu mai multe!“ I-am vorbit despre lumea nouă şi despre viaţa minunată pe care o vom avea acolo. În timp ce vorbeam, a venit maica superioară. Femeia a fost luată imediat, dezbrăcată şi biciuită crunt. Când am întâlnit-o din nou, ne-a implorat: „Vă rog, rugaţi-vă lui Iehova pentru mine ca să mă salveze şi  să mă scoată de aici. Vreau să fiu o Martoră a lui Iehova“.

Următoarea destinaţie a fost o veche închisoare din Komárom, un oraş de pe malul Dunării, la 80 km vest de Budapesta. Condiţiile erau mizere. Ca multe alte surori de-ale noastre, m-am îmbolnăvit grav de tifos: vomitam sânge şi eram foarte slăbită. N-aveam medicamente şi credeam c-o să mor. Dar atunci ofiţerii căutau pe cineva care să facă muncă de birou. Surorile le-au dat numele meu. Astfel am primit medicamente şi mi-am revenit.

Din nou cu familia

Pe măsură ce armata sovietică înainta dinspre est, noi trebuia să ne mutăm spre vest. Mi-ar lua prea mult să vă descriu ororile pe care le-am trăit. De câteva ori am văzut moartea cu ochii, dar graţiei mâinii ocrotitoare a lui Iehova am scăpat cu viaţă. Când s-a sfârşit războiul, ne aflam în oraşul Tábor din Cehia, la 80 km de Praga. Ne-au trebuit trei săptămâni ca eu şi cumnata mea, Magdalena, să ajungem acasă, în Lučenec. Asta s-a întâmplat în 30 mai 1945.

De departe am văzut-o în grădină pe soacra mea cu scumpul meu fiu, Tibor. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am strigat: „Tibike!“ El a venit alergând la mine şi mi-a sărit în braţe. N-am să uit niciodată primele cuvinte pe care mi le-a spus: „N-o să mai pleci niciodată, mami, nu-i aşa?“

Iehova a arătat milă şi faţă de soţul meu, Tibor. Din închisoarea din Budapesta a fost trimis, împreună cu alţi 160 de fraţi, în lagărul de muncă de la Bor. De multe ori au fost la un pas de moarte, dar, ca grup, au rămas în viaţă. Tibor s-a întors acasă în 8 aprilie 1945, cam cu o lună înaintea mea.

După război, am avut în continuare nevoie de puterea lui Iehova pentru a rezista încercărilor din următorii 40 de ani de regim comunist în Cehoslovacia. Tibor a fost din nou condamnat la mulţi ani de închisoare, iar eu a trebuit să cresc copilul fără el. După eliberare, Tibor a slujit ca supraveghetor itinerant. În cei 40 de ani de comunism, am profitat de orice ocazie pentru a vorbi despre credinţa noastră. Am putut să ajutăm mulţi oameni să înveţe adevărul, iar ei au devenit copiii noştri spirituali.

Cât de mare a fost bucuria în 1989 când am obţinut libertate religioasă! În anul următor, după o lungă interdicţie, am participat la primul congres din ţara noastră. Când am văzut miile de fraţi şi surori care şi-au păstrat integritatea zeci de ani, am ştiut că Iehova a fost o sursă extraordinară de putere pentru toţi.

Dragul meu soţ, Tibor, a murit fidel la 14 octombrie 1993. Acum, eu locuiesc aproape de fiul meu în oraşul slovac Žilina. Nu mai am multă forţă fizică, dar am multă forţă spirituală datorită puterii lui Iehova. Sunt ferm convinsă că prin puterea sa aş putea să îndur orice încercare în acest sistem vechi. Aştept cu nerăbdare timpul când, prin bunătatea nemeritată a lui Iehova, voi putea trăi veşnic.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Fiul meu, Tibor jr. (la 4 ani), pe care a trebuit să-l părăsesc

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Soţul meu, Tibor, alături de alţi fraţi, la Bor

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Cu Tibor şi Magdalena, cumnata mea, în 1947 la Brno

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

De câteva ori am văzut moartea cu ochii, dar graţie mâinii ocrotitoare a lui Iehova am scăpat cu viaţă