Întrebări de la cititori

De ce bărbaţii israeliţi aveau voie să se căsătorească cu femei străine luate captive, deşi Legea mozaică interzicea orice alianţă de căsătorie cu străinii? — Deuteronomul 7:1–3; 21:10, 11.

Asemenea căsătorii erau permise în situaţii speciale. Iehova le poruncise israeliţilor să dărâme cetăţile a şapte naţiuni din ţara Canaanului şi să-i ucidă pe toţi locuitorii acestora (Deuteronomul 20:15–18). În cazul altor naţiuni, singurele care puteau fi lăsate în viaţă erau fecioarele captive (Numeri 31:17, 18; Deuteronomul 20:14). Un bărbat israelit putea lua de soţie o fecioară captivă numai după ce aceasta îndeplinea anumite condiţii.

Biblia spune cu privire la ceea ce se cerea din partea unei asemenea femei: „Ea să-şi radă capul şi să-şi taie unghiile, să-şi lepede hainele pe care le purta când a fost prinsă, să locuiască în casa ta şi să plângă pe tatăl şi pe mama ei o lună de zile. După aceea, să intri la ea, să-i fii soţ şi ea să-ţi fie soţie“. — Deuteronomul 21:12, 13.

O fecioară captivă cu care voia să se căsătorească un israelit trebuia să-şi radă capul. Tunderea părului era asociată cu doliul, sau cu suferinţa (Isaia 3:24). De exemplu, când şi-a pierdut averile, iar copiii i-au murit, patriarhul Iov şi-a tuns părul în semn de jale (Iov 1:20). Femeia străină trebuia, de asemenea, să-şi taie unghiile, probabil ‘să şi le taie scurt’, pentru ca mâinile ei să nu fie atrăgătoare nici dacă avea unghiile vopsite (Deuteronomul 21:12, Knox). La ce se referă „hainele pe care le purta când a fost prinsă“ şi care trebuiau lepădate de femeia captivă? În oraşele păgâne aflate pe punctul de a fi cucerite, femeile obişnuiau să se îmbrace cu cele mai frumoase veşminte în speranţa că vor câştiga favoarea cuceritorilor. O femeie captivă trebuia să-şi scoată aceste haine în semn de doliu.

O fecioară captivă care urma să devină soţia unui israelit trebuia să plângă o lună lunară moartea apropiaţilor ei. Oraşele cucerite trebuiau distruse în întregime, ceea ce însemna că toate rudele şi foştii ei prieteni nu mai erau în viaţă. Întrucât soldaţii israeliţi distruseseră toate reprezentările ei idoleşti, ea nu mai avea nici unul dintre obiectele sale de veneraţie. Luna de doliu era şi o perioadă de purificare, în timpul căreia femeia captivă renunţa la tot ce avea legătură cu închinarea ei anterioară.

Însă situaţia era diferită cu celelalte femei străine. În cazul lor, se aplica următorul principiu: „Să nu faci căsătorii cu ele, să nu dai pe fiicele tale după fiii lor şi să nu iei pe fiicele lor pentru fiii tăi“ (Deuteronomul 7:3). Care era motivul acestei interdicţii? În Deuteronomul 7:4 se spune: „Căci ar abate de la Mine pe fiii tăi şi ar sluji astfel altor dumnezei“. Prin urmare, interdicţia avea menirea de a-i feri pe israeliţi de corupere religioasă. Dar femeia străină despre care se vorbeşte în Deuteronomul 21:10–13 nu reprezenta un asemenea pericol. Toate rudele acesteia muriseră, iar reprezentările ei idoleşti fuseseră distruse. Ea nu mai avea nici un contact cu închinătorii la dumnezei falşi. În aceste împrejurări, un israelit putea lua de soţie o femeie străină.