Prieteni ai lui Dumnezeu pe „Insulele Prieteniei“

În 1932, un vapor a adus pe Tonga nişte seminţe de o valoare inestimabilă. Căpitanul vasului i-a dat broşura „Unde sunt morţii?“ lui Charles Vete. Charles a fost convins că a găsit adevărul. Ani mai târziu, el a cerut aprobare de la sediul Martorilor lui Iehova ca să traducă broşura în limba sa maternă. După terminarea traducerii, Charles a primit 1 000 de exemplare tipărite, pe care le-a distribuit oamenilor. Aşa au început să fie răspândite seminţele adevărului despre Regatul lui Iehova în Regatul Tonga.

PE HARTA Pacificului de Sud, Tonga se găseşte chiar la vest de linia schimbării datei, în zona unde această linie intersectează Tropicul Capricornului. Cea mai mare insulă a Regatului, Tongatapu, se află la 2 000 km nord-est de Auckland, Noua Zeelandă. Tonga este alcătuită din 171 de insule, dintre care 45 sunt locuite. În secolul al XVIII-lea, cunoscutul explorator britanic James Cook a numit aceste insule izolate „Insulele Prieteniei“.

Cu o populaţie de aproximativ 106 000 de locuitori, Regatul Tonga este alcătuit din trei grupuri insulare, principalele fiind Tongatapu, Ha’apai şi Vava’u. Dintre cele cinci congregaţii ale Martorilor lui Iehova, trei se găsesc în Tongatapu, grupul cu cei mai mulţi locuitori, una, în Ha’apai, iar alta, în Vava’u. Pentru a-i ajuta pe oameni să devină prieteni ai lui Dumnezeu, Martorii lui Iehova au înfiinţat o casă de misionari şi un birou de traducere în apropiere de capitala regatului, Nuku’alofa. — Isaia 41:8.

Deşi nu s-a botezat decât în 1964, Charles Vete a fost cunoscut ca Martor al lui Iehova din anii ’30. În lucrarea de predicare i s-au alăturat şi alţii, iar în 1966 a fost construită o Sală a Regatului cu o capacitate de 30 de locuri. Astfel, în 1970, la Nuku’alofa s-a format o congregaţie de 20 de proclamatori ai Regatului.

De atunci, pe insulele Tonga se observă clar împlinirea cuvintelor profetului Isaia, care a  spus: „Să dea slavă DOMNULUI şi să vestească laudele Lui în insule!“ (Isaia 42:12). Lucrarea Regatului a continuat să progreseze, mulţi fiind ajutaţi să devină prieteni ai lui Iehova. La congresul de district din 2003 ţinut la Nuku’alofa, asistenţa maximă a fost de 407 persoane, iar 5 s-au botezat. În 2004, asistenţa la Comemorare a fost de 621 de persoane, ceea ce indică un bun potenţial de creştere.

O viaţă simplă

Spre deosebire de capitală, pe insulele Regatului Tonga e încă mare nevoie de proclamatori. De pildă, pe cele 16 insule locuite ale grupului Ha’apai sunt 8 500 de locuitori cărora trebuie să li se vorbească despre adevărurile Bibliei. Ha’apai e alcătuit în cea mai mare parte din insule cu altitudini joase, cu păduri de palmieri şi plaje întinse, cu nisip alb. Apa este atât de limpede încât se poate vedea până la 30 m adâncime. Este extraordinar să înoţi printre recifele de corali şi printre peştii tropicali multicolori din mai mult de o sută de specii. Satele sunt în general mici, iar locuinţele, deşi foarte simple, sunt făcute să reziste la cicloanele specifice regiunilor tropicale.

Arborii de pâine şi mango oferă hrană şi umbră. Insularii se ocupă în cea mai mare parte a zilei cu strângerea şi prepararea hranei. Ei consumă carne de porc, dar şi peşte şi fructe de mare ce se găsesc din belşug. Pe parcelele lor, familiile cultivă legume şi rădăcinoase. Citricele cresc necultivate, iar bananii şi cocotierii sunt din abundenţă. Localnicii au multe cunoştinţe despre plantele medicinale, despre leacuri din frunze, scoarţă de copac şi rădăcini, cunoştinţe care sunt transmise din generaţie în generaţie.

Dar cea mai mare bogăţie a insulelor Ha’apai sunt oamenii prietenoşi, care ştiu să se bucure de tihna acestor meleaguri. Modul lor de viaţă este simplu. Majoritatea femeilor tongane se îndeletnicesc cu diferite meşteşuguri: împletesc coşuri şi rogojini şi confecţionează pânză de tapa. În timp ce lucrează laolaltă la umbra unui copac, ele discută, cântă şi râd, deseori având în preajmă copiii care se joacă sau dorm. Tot ele merg în perioada refluxului să adune printre recife scoici şi alte vieţuitoare marine comestibile, precum şi alge fragede din care fac salate delicioase.

Majoritatea bărbaţilor îşi petrec ziua muncind pământul, pescuind sau reparând năvoade, cioplind sau construind bărci. Bărbaţii, femeile şi copiii deopotrivă călătoresc de la o insulă la alta cu bărci de pescuit mici, acoperite, pentru a-şi vizita rudele, pentru a primi îngrijire medicală ori pentru a schimba sau a vinde anumite produse.

Nici un loc nu e prea departe pentru a ajunge cu vestea bună

În acest cadru idilic, în 2002, au ajuns în perioada Comemorării doi misionari şi doi pionieri. Ocazional, insulele mai fuseseră vizitate; oamenii din Ha’apai primiseră literatură publicată de Martorii lui Iehova, iar unii dintre ei chiar începuseră să studieze Biblia.

Cei patru învăţători ai Bibliei aveau trei obiective: să ofere publicaţii, să înceapă studii biblice şi să invite persoanele interesate la Cina Domnului. Toate cele trei obiective au fost atinse. Nouăzeci şi şapte de persoane au răspuns invitaţiei la Comemorarea morţii lui Cristos. Unele dintre ele au călătorit cu bărci neacoperite în  ciuda ploii torenţiale şi a vânturilor puternice. Din cauza vremii, mulţi au rămas peste noapte la locul întrunirii, întorcându-se acasă abia a doua zi.

Dar nici pentru misionarul care a ţinut cuvântarea de Comemorare nu a fost mai simplu. Iată ce ne mărturiseşte el: „Nu vă spun cât de greu e să ţii în aceeaşi seară două cuvântări de Comemorare într-o limbă străină. Vă puteţi da seama ce emoţii am avut. Însă rugăciunea m-a ajutat foarte mult. Mi-am adus aminte cuvinte şi expresii pe care nici nu eram conştient că mi le însuşisem“.

Aceşti evanghelizatori au cultivat interesul oamenilor de pe insulele Ha’apai, iar eforturile lor au dat roade: patru localnici au fost botezaţi, mai bine zis două cupluri căsătorite. În cazul unuia dintre ele, soţul a început să fie interesat de literatura Martorilor în perioada în care se instruia pentru a deveni ministru al bisericii locale.

Deşi o duceau greu pe plan material, acest bărbat şi soţia lui făceau donaţii mari când numele lor erau strigate la colecta anuală a bisericii. Unul dintre Martorii care îl vizitase îl invitase pe soţ să deschidă Biblia şi să citească 1 Timotei 5:8, unde Pavel a scris: „Dacă cineva nu se îngrijeşte de ai lui, şi îndeosebi de cei care sunt membri ai casei lui, a renegat credinţa şi este mai rău decât o persoană fără credinţă“. Inima bărbatului a fost sensibilizată de acest principiu biblic. El şi-a dat seama că, din cauza pretenţiilor financiare exagerate ale bisericii, nu se îngrijea de necesităţile familiei sale. La următoarea colectă anuală, deşi avea banii în buzunar, nu a putut uita principiul din 1 Timotei 5:8. Când i s-a strigat numele, el i-a spus plin de curaj preotului că acum aveau prioritate necesităţile familiei sale. Drept urmare, cei doi soţi au fost mustraţi aspru şi ridiculizaţi în public de bătrânii bisericii.

După ce au studiat Biblia cu Martorii lui Iehova, acest bărbat şi soţia lui au devenit proclamatori ai veştii bune. Ce spune el acum? „Adevărul biblic mi-a dat motivaţia să mă schimb. Nu mai sunt dur şi aspru cu familia mea. Nu mă mai îmbăt. Oamenii din sat pot vedea cum adevărul m-a ajutat să fac schimbări în viaţă. Sper ca şi ei să ajungă să-l iubească la fel de mult ca mine.“

În căutarea oilor

La câteva luni de la Comemorarea din 2002, pe îndepărtata Ha’apai a sosit o altă ambarcaţiune cu o încărcătură nepreţuită. Iahtul de 18 m Quest din Noua Zeelandă îşi croia drum printre insulele Tonga. La bord se aflau Gary şi Hetty, împreună cu fiica lor, Katie. Ei au făcut două călătorii, fiind însoţiţi de nouă surori şi fraţi tongani şi de doi misionari. Fraţii locali îi ajutau să conducă cu iscusinţă ambarcaţiunea, uneori printre recife netrecute pe hartă. Nu erau croaziere de agrement. Cei de la bord veniseră să-i înveţe pe oameni adevărul biblic. Ei au vizitat 14 insule răspândite pe o mare suprafaţă a oceanului. Pe unele dintre ele, vestea bună nu fusese predicată niciodată.

Cum au reacţionat oamenii? În general, aceşti predicatori veniţi pe mare au fost întâmpinaţi cu un amestec de curiozitate, căldură şi tradiţionala ospitalitate a insularilor. Când au înţeles motivul vizitei lor, insularii s-au arătat sincer recunoscători. Martorii au putut vedea cu claritate că aceşti oamenii au  respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt conştienţi de necesităţile lor spirituale. — Matei 5:3.

Adesea, Martorii stăteau la umbra arborilor tropicali înconjuraţi de oameni care puneau numeroase întrebări legate de Scripturi. După ce se întuneca, discuţiile biblice continuau în case. Pe o insulă, oamenii au început să strige după Martorii care se îmbarcaseră să plece: „Nu plecaţi! Cine o să ne mai răspundă la întrebări?“ O soră povesteşte: „De fiecare dată ne-a fost greu să plecăm şi să lăsăm în urmă atât de mulţi oameni asemănători oilor, oameni însetaţi după adevăr. Multe seminţe ale adevărului au fost plantate aici“. Când Martorii au ajuns cu Quest pe o altă insulă, toţi oamenii purtau haine de doliu. Murise soţia demnitarului oraşului. Acesta le-a mulţumit personal fraţilor că au adus pe insulă un mesaj de mângâiere din Biblie.

Pe unele insule nu a fost uşor de ajuns. Iată ce ne spune Hetty: „Una dintre insule nu avea nici un ţărm unde să se poată acosta. Erau doar nişte stânci înalte de câţiva metri care ieşeau vertical din apa oceanului. Nu ne puteam apropia de insulă decât cu mica barcă pneumatică pe care o aveam. Întâi a trebuit să ne aruncăm bagajele pe ţărm unde erau mulţi oameni dornici să ne dea o mână de ajutor. Apoi, când valul ridica barca până la marginea stâncii, trebuia să sărim înainte ca el să se retragă şi să coboare barca odată cu el“.

Totuşi, nu toţi de pe ambarcaţiune erau marinari destoinici. După două săptămâni pe ocean, căpitanul vasului a scris despre călătoria de întoarcere pe insula principală, Tongatapu: „Ne aşteaptă 18 ore de navigare. Nu le putem face fără oprire, din cauza celor care au rău de mare. Ne bucurăm că ne întoarcem acasă, dar ne pare foarte rău că lăsăm în urmă atâţia oameni care abia au auzit mesajul despre Regat. Îi lăsăm în grija lui Iehova, care, cu spiritul sfânt şi cu îngerii săi, îi va ajuta să crească spiritualiceşte“.

Insule cu perspective promiţătoare

Aproximativ şase luni de la plecarea lui Quest, în grupul insular Ha’apai au fost repartizaţi să predice doi pionieri speciali, Stephen şi Malaki. Ei li s-au alăturat în lucrarea de predare a Bibliei celor două cupluri recent botezate. Insularii discută cu însufleţire pe teme doctrinare, iar vestitorii folosesc cu eficienţă Biblia.

La 1 decembrie 2003, în Haʹapai s-a format o nouă congregaţie, cea de-a cincea în Tonga. La întruniri participă şi mulţi copii. Ei au învăţat să fie atenţi şi să stea cuminţi, fiind nerăbdători să răspundă la temele cu participarea auditoriului. Supraveghetorul de circumscripţie a remarcat că „cei mici cunosc bine Cartea mea cu relatări biblice, ceea ce dovedeşte că părinţii îşi iau în serios responsabilitatea de a întipări adevărul Bibliei în inima copiilor lor“. În mod cert, pe aceste insule vor fi în viitor şi mai mulţi prieteni ai lui Iehova.

Cu mai bine de 70 de ani în urmă, când a tradus în limba sa maternă, tongana, broşura Unde sunt morţii?, Charles Vete nici nu şi-a imaginat ce rădăcini adânci avea să prindă sămânţa Regatului în inimile compatrioţilor săi. De la acele începuturi mici, Iehova a continuat să binecuvânteze lucrarea tot mai amplă de proclamare a veştii bune în această regiune a globului. În prezent, putem spune că Tonga este într-adevăr una dintre „insulele cele multe“ care, ca să spunem aşa, se întorc la Iehova (Psalmul 97:1; Isaia 51:5). Pe „Insulele Prieteniei“ mulţi au devenit acum prieteni ai lui Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Charles Vete, 1983

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Confecţionarea pânzei de tapa

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Iahtul Quest folosit pentru predicarea veştii bune în Tonga

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Echipa de traducere din Nukuʹalofa

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 9]

Confecţionarea pânzei de tapa: © Jack Fields/CORBIS; pe fundalul paginilor 8 şi 9, şi pescar: © Fred J. Eckert