Relatare autobiografică

Am învăţat să ne încredem pe deplin în Iehova

RELATARE DE NATALIE HOLTORF

Într-o zi de iunie 1945, un bărbat palid a intrat în curtea noastră şi aştepta răbdător la uşa din faţa casei. Ruth, fiica mea cea mică, a strigat speriată: „Mami, e un străin la uşă!“ Nici nu bănuia că străinul acela era chiar tatăl ei, iubitul meu soţ, Ferdinand. Cu doi ani mai înainte, la numai trei zile de la naşterea lui Ruth, Ferdinand a fost arestat şi trimis într-un lagăr de concentrare nazist. Dar a sosit şi mult aşteptata clipă când Ruth şi-a cunoscut tatăl, iar familia noastră s-a reîntregit. Eu şi Ferdinand am avut atâtea să ne povestim!

FERDINAND s-a născut în 1909 în oraşul Kiel din Germania, iar eu, în 1907 în oraşul Dresda, tot în Germania. Când aveam 12 ani, familia mea a luat prima oară contact cu Studenţii în Biblie, cum se numeau atunci Martorii lui Iehova. La 19 ani, am părăsit Biserica Evanghelică şi mi-am dedicat viaţa lui Iehova.

După ce a terminat liceul de marină, Ferdinand a devenit marinar. În timpul călătoriilor sale, se întreba dacă există Dumnezeu. Odată, când a revenit acasă, Ferdinand l-a vizitat pe fratele său mai mare, care era Student în Biblie. Vizita aceasta i-a fost de ajuns ca să se convingă că Biblia are răspunsuri la întrebările care îl frământau. A părăsit Biserica Luterană şi a decis să renunţe la meseria de marinar. După ce a ieşit prima oară în serviciul de teren, şi-a dorit mult să facă această lucrare  tot restul vieţii. În aceeaşi noapte, Ferdinand şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi s-a botezat în august 1931.

Marinar şi predicator

În noiembrie 1931, Ferdinand a plecat cu trenul în Olanda ca să-i ajute pe fraţii de acolo în lucrarea de predicare. Când i-a spus fratelui care organiza lucrarea că fusese marinar, acesta a exclamat: „Eşti exact omul de care avem nevoie!“ Fraţii închiriaseră o ambarcaţiune pentru un grup de pionieri (miniştri cu timp integral) care urmau să le predice celor ce locuiau de-a lungul căilor navigabile din nordul ţării. Ambarcaţiunea avea un echipaj format din cinci persoane, dar nimeni nu ştia s-o conducă. Aşa că Ferdinand a devenit căpitanul ei!

După şase luni, Ferdinand a fost repartizat ca pionier în sudul Olandei, la Tilburg. În aceeaşi perioadă am ajuns şi eu tot ca pionieră la Tilburg, unde ne-am cunoscut. Dar imediat după aceea ni s-a cerut să ne mutăm la Groningen, în nordul ţării. Acolo ne-am căsătorit în octombrie 1932 şi ne-am petrecut luna de miere într-o casă în care mai locuiau câţiva pionieri, făcând în acelaşi timp şi pionierat.

În 1935 a venit pe lume fiica noastră, Esther. Deşi veniturile noastre erau modeste, am vrut să continuăm pionieratul. Ne-am mutat într-un sat şi am locuit într-o căsuţă. În timp ce eu stăteam acasă şi aveam grijă de copil, soţul meu mergea toată ziua în lucrare. A doua zi inversam rolurile. Am făcut aşa până când Esther a fost suficient de mare ca să ne însoţească în minister.

La scurt timp după aceea, deasupra Europei au început să se adune nori negri. Am aflat că în Germania Martorii erau persecutaţi şi ne-am dat seama că, în scurtă vreme, urma să ne vină şi nouă rândul. Ne întrebam ce vom face dacă persecuţiile vor fi aprige. În 1938, autorităţile olandeze au emis un decret prin care li se interzicea străinilor să distribuie publicaţii religioase. Pentru a ne ajuta să continuăm ministerul, fraţii din Olanda ne-au dat numele unor persoane care se arătaseră interesate de Biblie şi, astfel, am putut studia cu unele dintre ele.

În acea perioadă era programat un congres al Martorilor lui Iehova. Nu aveam bani pentru biletele de tren, însă voiam să mergem la congres. De aceea, am pornit într-o călătorie de trei zile cu bicicletele, cu micuţa Esther într-un coş pentru copii fixat de ghidon. Înnoptam la fraţii care locuiau în localităţile prin care treceam. Ne-am bucurat mult la primul nostru congres naţional! Programul ne-a întărit pentru încercările care au urmat. Mai presus de orice, ni s-a amintit  să ne punem încrederea în Dumnezeu. Cuvintele Psalmului 31:6 au devenit motoul nostru: „Eu mă încred în Iehova“ (NW).

Hăituiţi de nazişti

În mai 1940, naziştii au invadat Olanda. La scurt timp după aceea, Gestapoul, sau poliţia secretă, a venit prin surprindere la locuinţa noastră în timp ce noi sortam un transport cu literatură biblică. Ferdinand a fost dus la sediul Gestapoului. Eu şi Esther l-am vizitat cu regularitate. Uneori era interogat şi bătut chiar în faţa noastră. În decembrie, Ferdinand a fost eliberat pe neaşteptate, dar nu pentru mult timp. Într-o seară, când ne întorceam acasă, am zărit lângă locuinţa noastră o maşină a Gestapoului. Ferdinand a reuşit să fugă în timp ce eu şi Esther am intrat în casă. Gestapoul ne aştepta. Voia să ştie unde e Ferdinand. În aceeaşi noapte, după plecarea Gestapoului, poliţia olandeză a venit şi m-a luat pentru un interogatoriu. A doua zi, m-am ascuns împreună cu Esther la soţii Norder, care erau botezaţi de curând. Ei ne-au oferit adăpost şi protecţie.

Spre sfârşitul lui ianuarie 1941 a fost arestat un cuplu de pionieri care locuiau într-o casă plutitoare. În ziua următoare, soţul meu, însoţit de un supraveghetor de circumscripţie, sau ministru itinerant, a mers să recupereze câteva dintre bunurile acelor fraţi, dar agenţii Gestapoului s-au năpustit asupra lor. Ferdinand a reuşit să fugă cu bicicleta, însă supraveghetorul de circumscripţie a fost prins şi închis.

Fraţii cu răspundere i-au cerut lui Ferdinand să-l înlocuiască pe supraveghetorul de circumscripţie. Aceasta însemna să nu mai poată veni acasă decât cel mult trei zile pe lună. Pentru noi, era o nouă încercare, însă eu am continuat pionieratul. Deoarece Gestapoul îşi intensificase vânătoarea de Martori, a trebuit să ne mutăm de multe ori. În 1942 ne-am mutat de trei ori. În cele din urmă, ne-am stabilit în Rotterdam, foarte departe de locul unde Ferdinand îşi îndeplinea în secret ministerul. Atunci eram însărcinată cu al doilea copil. Soţii Kamp, ai căror doi fii fuseseră deportaţi cu puţin timp mai înainte în lagărele de concentrare, au fost amabili şi ne-au adăpostit la ei.

Gestapoul este pe urmele noastre

Ruth, fetiţa noastră mai mică, s-a născut în iulie 1943. După ce am născut-o, Ferdinand a putut să mai stea cu noi doar trei zile, după care a trebuit să plece. Atunci l-am văzut ultima oară înaintea unei lungi despărţiri. După trei săptămâni, Ferdinand a fost arestat la Amsterdam. A fost dus la secţia Gestapoului pentru a i se confirma identitatea. Gestapoul l-a supus unui lung interogatoriu în încercarea de a-l forţa să divulge informaţii despre lucrarea noastră de predicare. Ferdinand le-a spus doar că este Martor al lui Iehova şi că nu era implicat în nici o activitate politică. Ofiţerii Gestapoului erau furioşi că Ferdinand, care era de naţionalitate germană, nu se prezentase pentru încorporare şi l-au ameninţat că-l vor executa ca trădător.

În următoarele cinci luni, Ferdinand a fost ţinut într-o celulă şi ameninţat încontinuu că va sfârşi în faţa plutonului de execuţie. Cu toate acestea, a rămas neclintit. Ce l-a ajutat să-şi păstreze spiritualitatea? Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Bineînţeles, ca Martor, Ferdinand nu avea voie să aibă la el o Biblie. Însă alţi deţinuţi puteau cere una. De aceea, Ferdinand l-a convins pe colegul său de celulă să ceară familiei să-i trimită o Biblie. Ori de câte ori Ferdinand povestea acest episod, ochii i se luminau, iar el exclama: „Câtă mângâiere mi-a adus mie Biblia aceea!“

La începutul lui ianuarie 1944, Ferdinand a fost dus pe neaşteptate în lagărul de concentrare de la Vught (Olanda). Aceasta s-a dovedit  o binecuvântare pentru el deoarece acolo s-a întâlnit cu 46 de Martori. M-am bucurat mult când am aflat că fusese mutat. În felul acesta am ştiut că era în viaţă.

Predică fără încetare în lagărele de concentrare

Viaţa în lagăr era extrem de grea. Malnutriţia severă, lipsa hainelor groase şi frigul aprig erau ceva obişnuit. Ferdinand s-a îmbolnăvit de o formă gravă de amigdalită. După ce stătuse mult la apel pe o vreme geroasă, a mers la infirmerie. Acolo erau primiţi numai deţinuţii care aveau 40 de grade temperatură sau mai mult. Lui Ferdinand nu i s-a îngăduit să stea pentru că avea doar 39 de grade! I s-a spus să se întoarcă la muncă. Dar câţiva tovarăşi de detenţie înţelegători l-au ajutat ascunzându-l perioade scurte la căldură într-un adăpost. A fost şi mai bine când vremea s-a încălzit. După aceea, unii fraţi au primit pachete cu mâncare. Ei au împărţit cu ceilalţi, iar Ferdinand a putut să se întremeze puţin.

Înainte ca soţul meu să fie închis, predicarea fusese un mod de viaţă pentru el, iar în lagăr Ferdinand a continuat să le vorbească altora despre convingerile sale. Personalul lagărului făcea deseori remarce batjocoritoare pe seama triunghiului său violet, semnul după care erau recunoscuţi deţinuţii Martori. Dar Ferdinand se folosea de aceste ocazii pentru a intra în discuţie cu ei. La început, teritoriul de predicare al fraţilor s-a limitat la barăcile locuite mai ales de Martori. Fraţii s-au întrebat: „Ce-am putea face ca să ajungem la mai mulţi deţinuţi?“ Fără să-şi dea seama, conducerea lagărului le-a oferit soluţia. În ce fel?

Fraţii aveau o rezervă secretă cu publicaţii biblice şi 12 Biblii. Într-o zi, gardienii au găsit câteva publicaţii, dar n-au reuşit să afle ale cui erau. De aceea, funcţionarii lagărului au hotărât să-i separe pe Martori. Drept pedeapsă, toţi fraţii au fost mutaţi în barăci cu deţinuţi care nu erau Martori. În plus, fraţii nu aveau voie să se aşeze unul lângă altul la masă. Aceste măsuri s-au dovedit o binecuvântare. Acum, fraţii puteau să facă ceea ce îşi doriseră: să predice la cât mai mulţi deţinuţi!

Îmi cresc singură fetiţele

În perioada aceea am locuit împreună cu cele două fiice ale mele în Rotterdam. Iarna dintre 1943 şi 1944 a fost cumplit de grea. În spatele casei noastre era o baterie de artilerie antiaeriană cu soldaţi germani, iar de cealaltă parte era Portul Waal, una dintre principalele ţinte ale Aliaţilor. Locuiam într-o zonă foarte periculoasă. În plus, hrana era greu de procurat. Mai mult ca niciodată, am învăţat să ne punem toată încrederea în Iehova. — Proverbele 3:5, 6.

Esther, care avea atunci opt ani, îşi ajuta micuţa familie stând la rând la o cantină pentru săraci. Deseori, când îi venea rândul, mâncarea se termina. Odată, în timp ce era plecată după mâncare, a fost prinsă în mijlocul unui raid aerian. La auzul exploziilor, am intrat în panică. Curând însă neliniştea mi s-a transformat în lacrimi de bucurie când fetiţa mea s-a întors acasă teafără şi chiar cu câteva sfecle de zahăr. „Ce s-a întâmplat?“, au fost primele mele cuvinte. Liniştită, ea mi-a răspuns: „Când au început să cadă bombele, am făcut ce mi-a spus tati. M-am lăsat la pământ şi m-am rugat. Şi am scăpat!“

Din cauza accentului meu german era mai prudent ca Esther să facă acele puţine cumpărături. Dar faptul acesta n-a trecut neobservat de soldaţii germani care au început s-o ia la întrebări pe Esther. Însă ea n-a divulgat nici un secret. Acasă am studiat cu ea din Biblie şi, pentru că nu putea să meargă la şcoală, am învăţat-o să citească, să scrie şi să socotească.

 Esther m-a ajutat şi în minister. Când mergeam să studiez Biblia cu cineva, Esther pleca înaintea mea pentru a vedea dacă nu cumva eram urmărită. Totodată, ea verifica dacă semnele asupra cărora căzusem de acord cu persoana cu care studiam erau la locul lor. De exemplu, dacă în fereastră era un ghiveci cu flori pus într-o anumită poziţie, ştiam că puteam să intru. În timpul studiului, Esther stătea afară şi-şi plimba surioara cu căruciorul, de la un capăt al străzii la celălalt, fiind atentă la orice eventual pericol.

La Sachsenhausen

Ce s-a întâmplat cu Ferdinand? În septembrie 1944, mulţi deţinuţi, între care şi el, au fost duşi într-o gară şi înghesuiţi câte 80 în vagoane de marfă. În fiecare vagon, era o găleată în care îşi făceau nevoile şi o alta cu apă de băut. Călătoria a durat trei zile şi trei nopţi, timp în care au stat numai în picioare. N-au avut aer aproape deloc. Vagoanele nu aveau ferestre, doar câteva crăpături ici-colo. Căldura, foamea şi setea — ca să nu mai vorbim de mirosul greu — pe care le-au îndurat nu pot fi descrise în cuvinte.

Trenul s-a oprit la poarta odiosului lagăr de concentrare de la Sachsenhausen. Aici, tuturor deţinuţilor li s-au confiscat lucrurile personale pe care le mai aveau, cu excepţia celor 12 Biblii mici pe care Martorii le luaseră cu ei!

Împreună cu alţi opt fraţi, Ferdinand a fost trimis într-un lagăr-satelit de la Rathenow pentru a lucra la confecţionarea unor echipamente de război. Deşi au fost ameninţaţi de mai multe ori cu execuţia, fraţii au refuzat această muncă. Pentru a se încuraja să-şi păstreze loialitatea, alegeau în fiecare dimineaţă un verset biblic, cum ar fi Psalmul 18:2, la care meditau peste zi. Obiceiul acesta i-a ajutat să mediteze la lucruri spirituale.

În cele din urmă, huruitul artileriei a anunţat apropierea trupelor ruseşti şi ale Aliaţilor. Ruşii au ajuns primii în lagărul unde erau închişi Ferdinand şi tovarăşii săi. Aceştia le-au dat mâncare deţinuţilor şi i-au eliberat. La sfârşitul lui aprilie 1945, trupele ruseşti le-au dat voie să se întoarcă la familiile lor.

În sfârşit, din nou împreună!

În 15 iunie, Ferdinand a ajuns în Olanda. Fraţii din Groningen i-au făcut o primire călduroasă. Curând a aflat că eram în viaţă şi că locuiam undeva la ţară. Între timp am aflat şi noi că se întorsese. Zilele care au trecut până la venirea lui mi s-au părut o veşnicie. Dar, în sfârşit, într-una din zile, Ruth a strigat: „Mami, e un străin la uşă!“ Era iubitul meu soţ şi tăticul lor drag!

După ce familia noastră s-a reîntregit, au trebuit rezolvate o grămadă de probleme. Nu aveam unde să locuim şi o altă problemă era redobândirea cetăţeniei. Fiindcă eram de naţionalitate germană, autorităţile olandeze ne-au tratat câţiva ani ca pe nişte proscrişi. În  cele din urmă, am putut să rezolvăm aceste probleme şi să reluăm viaţa după care tânjisem atât de mult — aceea de a-i sluji lui Iehova ca familie.

„Eu mă încred în Iehova“

În anii următori, ori de câte ori eu şi Ferdinand ne întâlneam cu prieteni de-ai noştri care trecuseră prin încercări asemănătoare, ne aminteam cum ne îndrumase Iehova cu iubire în acele timpuri grele (Psalmul 7:1). Ne-am bucurat că, de-a lungul anilor, Iehova ne-a permis să luăm parte la promovarea intereselor Regatului. De nenumărate ori am spus cât de fericiţi am fost să ne petrecem tinereţea în serviciul sacru adus lui Iehova! — Eclesiastul 12:1.

După anii de persecuţie din perioada nazistă, eu şi Ferdinand i-am slujit lui Iehova împreună peste 50 de ani, înainte ca el să-şi sfârşească alergarea pământească la 20 decembrie 1995. Curând voi împlini 98 de ani. Zilnic îi mulţumesc lui Iehova că am avut parte de ajutorul copiilor mei în acei ani grei şi că mai pot să fac câte ceva în serviciul său, spre gloria numelui său. Îi sunt recunoscătoare lui Iehova pentru tot ce a făcut pentru mine, iar dorinţa inimii mele este să continuu să trăiesc după motoul: „Eu mă încred în Iehova“. — Psalmul 31:6, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Împreună cu Ferdinand, octombrie 1932

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Ambarcaţiunea pentru evanghelizare „Almina“ şi echipajul ei

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Alături de Ferdinand şi de fetiţele noastre