Evitaţi obiceiurile care îi displac lui Dumnezeu

ÎNTR-O MICĂ ogradă, în lumina fierbinte a soarelui african, se află un coşciug deschis. Cei îndoliaţi trec unul câte unul pe lângă coşciug ca să-şi exprime durerea. La un moment dat, un bătrân se opreşte şi, cu privirea îndurerată, se apleacă asupra defunctului şi zice: „De ce nu mi-ai spus că te duci? De ce m-ai părăsit? Acum că te-ai întors, o să mă mai ajuţi?“

Într-o altă parte a Africii se naşte un copil. Nimănui nu i se permite să-l vadă. Numai după un anumit timp, nou-născutul e adus în faţa tuturor şi i se dă un nume în cadrul unei ceremonii.

Poate că unora li se pare ciudat obiceiul de a vorbi unui mort sau de a ascunde un nou-născut de privirile celorlalţi. Însă în anumite ţări şi culturi, concepţiile şi acţiunile legate de naştere şi moarte sunt influenţate de o credinţă de nezdruncinat că morţii, de fapt, trăiesc şi sunt conştienţi.

Această credinţă este atât de puternică încât se reflectă în obiceiurile şi ritualurile ce vizează aproape toate aspectele vieţii. De pildă, milioane de oameni cred că momentele importante ale vieţii — naşterea, pubertatea, căsătoria, naşterea de copii şi moartea — sunt etape ale trecerii către o lume a spiritelor ancestrale. Se crede că o persoană defunctă continuă să joace un  rol important pentru cei care încă trăiesc. În plus, se crede că ea îşi poate continua ciclul vieţii născându-se din nou.

Numeroasele obiceiuri şi ritualuri au menirea de a face ca trecerea de la o etapă la alta a acestui ciclu să fie cât mai lină. Ele au la bază credinţa că ceva din interiorul omului supravieţuieşte morţii. Adevăraţii creştini evită orice obicei care are legătură cu această credinţă. De ce?

Care este starea morţilor?

Biblia spune foarte clar care este starea morţilor. Ea afirmă: „Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic . . . Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit . . . Căci în Locuinţa Morţilor [mormântul comun al omenirii], în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune“ (Eclesiastul 9:5, 6, 10). Adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu au înţeles cu mult timp în urmă valoarea acestui adevăr biblic fundamental. Ei au înţeles că sufletul nu este nemuritor, ci moare şi poate fi distrus (Ezechiel 18:4). Ei ştiu, de asemenea, că spiritele morţilor nu există (Psalmul 146:4). În timpurile antice, Iehova i-a poruncit în mod expres poporului său să nu se implice în nici un fel de ritualuri şi obiceiuri care aveau legătură cu credinţa că morţii sunt conştienţi şi îi pot influenţa pe cei vii. — Deuteronomul 14:1; 18:9–13; Isaia 8:19, 20.

În mod asemănător, creştinii din secolul I au evitat toate tradiţiile ce aveau la bază învăţături ale religiei false (2 Corinteni 6:15–17). În prezent, Martorii lui Iehova, indiferent de rasă, trib sau cultură, evită obiceiurile şi tradiţiile ce au legătură cu învăţătura falsă conform căreia există ceva în interiorul omului care supravieţuieşte morţii.

Ce îi poate ajuta pe creştini să decidă dacă este potrivit să ţină sau nu un obicei? Trebuie să fim foarte atenţi la posibila legătură a unui obicei cu o învăţătură nebiblică, cum este aceea că spiritele morţilor pot influenţa viaţa celor vii. În plus, trebuie să ne gândim dacă participarea noastră la astfel de ceremonii sau practicarea unor obiceiuri i-ar putea poticni pe alţii care cunosc credinţa şi învăţăturile Martorilor lui Iehova. Ţinând cont de aceste principii să analizăm două aspecte ale vieţii: naşterea şi moartea.

Naşterea şi ceremoniile pentru nume

Nu toate obiceiurile care se ţin la naşterea unui copil sunt nepotrivite. Cu toate acestea, în locurile unde naşterea este văzută ca o trecere din lumea spiritelor strămoşilor în lumea oamenilor, adevăraţii creştini trebuie să fie atenţi. De exemplu, în unele zone ale Africii, nou-născutul este ţinut în casă şi nu i se dă un nume decât după o anumită perioadă. La sfârşitul acestei perioade, a cărei durată poate varia de la o regiune la alta, are loc o ceremonie în care copilul este scos din casă şi prezentat oficial rudelor şi prietenilor. Tot atunci se anunţă şi numele copilului.

Cartea Ghana— Understanding the People and Their Culture explică semnificaţia acestui ritual: „Se consideră că, în primele şapte zile de viaţă, un nou-născut este în «vizită» şi se află într-o perioadă de tranziţie de la viaţa de pe tărâmul spiritelor la viaţa pământească . . . De regulă, copilul e ţinut în casă şi nimeni din afara familiei nu are voie să îl vadă“.

Dar de ce se aşteaptă un anumit timp înainte de-a i se da copilului în mod oficial un nume? Cartea Ghana in Retrospect arată: „Copilul nu este considerat om decât după a opta zi de viaţă. El aparţine mai mult sau mai puţin lumii spiritelor de unde a venit“. În continuare se spune: „Întrucât se consideră că numele îi conferă unui copil statutul de fiinţă umană, părinţii care se tem că fiul sau fiica lor ar putea să moară nu îi dau nume decât după ce sunt siguri că va trăi . . . De aceea,  acest ritual de trecere, când copilul este prezentat în faţa tuturor, are o însemnătate foarte mare pentru copil şi pentru părinţi. Prin ceremonie, copilul intră în lumea fiinţelor umane“.

Ceremonia pentru nume este, de regulă, oficiată de un membru mai în vârstă al familiei. Deşi diferă de la o zonă la alta, ceremonialul include deseori libaţii, rugăciuni adresate spiritelor strămoşilor, care exprimă recunoştinţa pentru venirea pe lume în siguranţă a copilului, precum şi alte ritualuri.

Momentul principal al ceremoniei este anunţarea numelui copilului. Deşi cei ce aleg acest nume sunt părinţii, rudele au deseori un cuvânt greu de spus. Unele nume pot avea o semnificaţie simbolică în limba locală, precum „dus şi întors“, „a doua venire a mamei“ sau „tata a venit din nou“. Alte nume ar putea conţine cuvinte menite să-i descurajeze pe strămoşi să-l ia înapoi pe copil în lumea celor morţi.

Desigur, nu e nimic greşit să ne bucurăm de naşterea unui copil. Faptul de a-l numi după numele altcuiva sau de a-i pune un nume care să amintească împrejurările naşterii sunt obiceiuri acceptabile. În plus, fiecare decide când să-i dea un nume copilului său. Însă creştinii care doresc să-i fie plăcuţi lui Dumnezeu sunt atenţi să evite orice obicei sau ritual care ar lăsa impresia că sunt de acord cu ideea că un nou-născut este „un vizitator“ din lumea spiritelor strămoşilor în lumea celor vii.

În plus, întrucât majoritatea oamenilor dintr-o comunitate consideră ceremonia pentru nume un important ritual de trecere, creştinii trebuie să manifeste consideraţie faţă de conştiinţa altora şi să ţină cont de impresia pe care le-o lasă celor necredincioşi. De exemplu, ce concluzie ar putea trage cineva dacă o familie creştină nu îşi arată copilul până nu face o ceremonie pentru nume? Ce ar crede ceilalţi dacă i s-ar pune copilului un nume ce contrazice calitatea părintelui de învăţător al adevărurilor Bibliei?

Prin urmare, când decid cum şi când să le dea nume copiilor lor, creştinii se străduiesc să ‘facă toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu’ şi să nu devină pricină de poticnire (1 Corinteni 10:31–33). Ei ‘nu dau la o parte porunca lui Dumnezeu ca să păstreze tradiţia’, care, în fond, are menirea să-i onoreze pe cei morţi. Din contră, ei îi dau glorie şi onoare lui Iehova, Dumnezeul cel viu. — Marcu 7:9, 13.

Trecerea de la moarte la viaţă

Moartea, la fel ca naşterea, este considerată de mulţi un moment de trecere: un om care moare trece din lumea vizibilă în lumea invizibilă a spiritelor celor morţi. Mulţi cred că, dacă nu se ţin anumite obiceiuri şi ritualuri de înmormântare, spiritele strămoşilor, considerate a avea puterea de a-i pedepsi sau răsplăti pe cei vii, se vor supăra. Această credinţă influenţează în mare măsură modul în care se desfăşoară funeraliile.

Înmormântările prin care se doreşte îmbunarea spiritului defunctului implică manifestarea unor sentimente diferite: de la plânsete şi strigăte isterice lângă trupul neînsufleţit până la veselia de la praznicele de după înmormântare, care deseori se lasă cu petreceri necontrolate, beţii, muzică asurzitoare şi dansuri. În plus, se acordă atât de mare importanţă înmormântărilor, încât deseori chiar şi cele mai sărace familii fac sacrificii ca să strângă suficienţi bani pentru „o înmormântare decentă“, deşi aceasta înseamnă privaţiuni şi datorii.

De-a lungul anilor, Martorii lui Iehova au demascat cât se poate de clar obiceiurile nebiblice de înmormântare. a Aceste obiceiuri  sunt priveghiurile, libaţiile, cuvintele şi cererile adresate mortului, pomenile şi parastasele şi alte obiceiuri care au la bază credinţa că ceva din interiorul omului supravieţuieşte morţii. Astfel de obiceiuri care îl dezonorează pe Dumnezeu sunt „necurate“, „o amăgire goală“ ce se bazează pe „tradiţia oamenilor“, nu pe adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu. — Isaia 52:11; Coloseni 2:8.

Presiunile din partea celorlalţi

Pentru unii a fost foarte greu să evite obiceiurile tradiţionale, mai ales în ţările unde se acordă o mare importanţă venerării morţilor. Deoarece nu au urmat astfel de ritualuri, Martorii lui Iehova au fost priviţi cu suspiciune şi au fost acuzaţi că sunt antisociali şi că nu au respect faţă de morţi. Din cauza criticilor şi presiunilor puternice, unor creştini le-a fost teamă să-şi susţină poziţia diferită, deşi aveau o înţelegere corectă a adevărului biblic (1 Petru 3:14). Alţii au considerat că aceste obiceiuri sunt parte integrantă a culturii lor şi nu le pot evita în totalitate. Iar alţii s-au gândit că refuzând să ţină o tradiţie creează o imagine nefavorabilă poporului lui Dumnezeu, iar oamenii din comunitate vor avea prejudecăţi faţă de ei.

Nu vrem să-i ofensăm în mod inutil pe alţii. Însă Biblia ne-a prevenit că dacă vom lua o poziţie fermă de partea adevărului vom fi dezaprobaţi de lumea înstrăinată de Dumnezeu (Ioan 15:18, 19; 2 Timotei 3:12; 1 Ioan 5:19). Noi suntem dispuşi să adoptăm o astfel de poziţie, fiind conştienţi că trebuie să fim diferiţi de cei aflaţi în întuneric spiritual (Maleahi 3:18; Galateni 6:12). Aşa cum Isus a rezistat când Diavolul l-a ispitit să facă ceva care îi displăcea lui Iehova, şi noi rezistăm când se fac presiuni asupra noastră să acţionăm într-un mod dezaprobat de Dumnezeu (Matei 4:3–7). Nelăsându-se copleşiţi de frica de oameni, adevăraţii creştini doresc în primul rând să-i fie plăcuţi lui Iehova. Ei îi acordă onoare Dumnezeului adevărului şi nu fac compromis în ce priveşte normele închinării pure din cauza presiunilor exercitate de alţii. — Proverbele 29:25; Faptele 5:29.

Să-l onorăm pe Iehova având o atitudine corectă faţă de morţi

Este firesc să fim îndureraţi când ne moare cineva drag (Ioan 11:33, 35). O înmormântare demnă şi păstrarea amintirii celor dragi sunt modalităţi potrivite de a ne exprima iubirea. Cu toate acestea, Martorii lui Iehova încearcă să facă faţă marii dureri a morţii fără să se implice în obiceiuri care îi displac lui Dumnezeu. Acest lucru nu e uşor pentru cei crescuţi într-o cultură unde oamenii au o frică morbidă de moarte. Poate fi foarte greu să-ţi păstrezi echilibrul când eşti îndurerat de moartea cuiva apropiat. Totuşi, creştinii fideli sunt întăriţi de Iehova, „Dumnezeul oricărei mângâieri“, şi au parte de sprijinul moral al fraţilor creştini iubitori (2 Corinteni 1:3, 4). Deşi ştiu că cei morţi nu sunt conştienţi de nimic, credinţa fermă că aceştia se află în memoria lui Iehova, iar într-o zi vor trăi din nou le oferă adevăraţilor creştini toate motivele să nu se implice în nici un fel în obiceiurile de înmormântare ce neagă speranţa sigură a învierii.

Nu suntem fericiţi că Iehova ne-a chemat „din întuneric la lumina sa minunată“ (1 Petru 2:9)? Fie ca dorinţa puternică de-a face ce este drept şi iubirea profundă pentru Iehova Dumnezeu să ne facă ‘să umblăm ca nişte copii ai luminii’, indiferent că ne bucurăm la naşterea unui copil sau plângem la moartea cuiva drag. Fie ca niciodată să nu ne lăsăm contaminaţi pe plan spiritual de obiceiurile necreştine care îi displac lui Dumnezeu. — Efeseni 5:8.

[Notă de subsol]