Vă comparaţi cu alţii?

CINE dintre noi nu a întâlnit o persoană care arată mai bine decât el, pare mai bine văzută de ceilalţi, e mai ageră la minte sau ia note mai bune la şcoală? Poate că unii sunt mai sănătoşi sau au un loc de muncă mai bun, au mai mult succes ori par să aibă mai mulţi prieteni. Alţii stau mai bine pe plan material, au mai mulţi bani, o maşină mai nouă sau pur şi simplu par mai fericiţi. Când vine vorba de astfel de lucruri, ne comparăm cu alţii? Sunt comparaţiile inevitabile? De ce ar trebui un creştin să le evite? Şi cum am putea să fim mulţumiţi fără să ne comparăm cu cineva?

Când şi de ce ne comparăm cu alţii

Tendinţa de a ne compara cu alţii e explicată de unii ca o încercare de a ne păstra sau a ne spori respectul de sine. Oamenii simt deseori o mare satisfacţie când văd că au realizat tot atât de multe lucruri ca semenii lor. O altă idee este că prin aceste comparaţii încercăm, de fapt, să căpătăm mai multă încredere în noi şi să ne evaluăm limitele şi capacităţile. Noi observăm realizările celorlalţi. Dacă ne asemănăm cu ei în mai multe privinţe şi ei au reuşit să atingă anumite obiective, ne-am putea simţi şi noi capabili să le atingem.

De cele mai multe ori, oamenii se compară cu cei pe care îi cunosc şi cu care se aseamănă într-o anumită măsură: au vârste apropiate, sunt de acelaşi sex, fac parte din aceeaşi categorie socială. E mai puţin probabil să ne comparăm cu persoane pe care le considerăm foarte diferite de noi. Cu alte cuvinte, e mai puţin probabil ca o adolescentă obişnuită să se compare cu un top model decât să se compare cu o colegă de clasă; iar un top model nu se va compara cu o adolescentă obişnuită.

În ce privinţe ne comparăm cu alţii? Baza de comparaţie poate fi orice lucru sau aspect apreciat în sistemul de valori al comunităţii, de pildă inteligenţa, frumuseţea, bogăţiile sau hainele. Însă noi avem tendinţa să facem comparaţii numai în privinţa lucrurilor care ne interesează. Probabil că nu vom invidia mărimea colecţiei de timbre a cuiva dacă timbrele nu fac parte din domeniul nostru de interes.

Comparaţiile stârnesc o întreagă gamă de reacţii, de la mulţumire la deprimare, de la admiraţie şi dorinţa de a imita până la stânjeneală  şi ostilitate. Unele dintre aceste sentimente sunt dăunătoare şi nu sunt compatibile cu calităţile creştine.

Comparaţii din spirit de concurenţă

Mulţi dintre cei ce se străduiesc să fie „mai presus“ decât alţii manifestă un spirit de concurenţă. Ei vor să fie mai buni decât ceilalţi, şi nu se lasă până nu reuşesc. Compania unor astfel de persoane nu e deloc plăcută. Prietenia şi relaţiile cu ele sunt mereu încordate. Oamenilor de acest gen le lipseşte umilinţa. Întrucât atitudinea lor îi umileşte pe alţii şi trezeşte cu uşurinţă sentimente de inferioritate, de cele mai multe ori ei nu aplică sfatul Bibliei de a-şi iubi aproapele. — Matei 18:1–5; Ioan 13:34, 35.

Faptul de a-i face pe alţii să se simtă inferiori le provoacă acestora suferinţă. Autoarea unei cărţi a scris: „Lipsurile noastre devin şi mai dureroase când observăm că cei de aceeaşi condiţie ca noi au reuşit să obţină lucrurile pe care ni le-am dorit“. Aşadar, un spirit de concurenţă stârneşte invidie, resentimente, antipatie faţă de persoana care se bucură de anumite bunuri şi avantaje sau de o anumită prosperitate, poziţie, reputaţie ş.a.m.d. Acest lucru duce la o concurenţă şi mai mare, intrându-se astfel într-un cerc vicios. Biblia condamnă faptul de ‘a ne lua la întrecere’. — Galateni 5:26.

În încercarea de a-şi restabili respectul de sine care le-a fost lezat, cei invidioşi încep să vorbească depreciativ despre realizările rivalilor lor. Astfel de reacţii poate nu par atât de grave, dar dacă nu sunt identificate şi ţinute sub control se poate ajunge la acte de duşmănie. Să analizăm două relatări biblice care arată unde poate duce invidia.

În perioada când a locuit printre filisteni, Isaac a fost binecuvântat cu „cirezi de vite şi turme de oi şi un mare număr de robi: de aceea filistenii îl invidiau“. Atunci, filistenii au astupat cu ţărână toate fântânile săpate de Avraam, tatăl lui Isaac, iar regele lor i-a cerut acestuia să plece din ţară (Geneza 26:1–3, 12–16). Invidia lor a fost plină de răutate şi distrugătoare. Ei pur şi simplu nu mai puteau suporta că Isaac se bucura de prosperitate în mijlocul lor.

Câteva secole mai târziu, David s-a remarcat pe câmpul de luptă, iar faptele sale vitejeşti erau lăudate de femeile din Israel care cântau: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii“. Cu toate că şi el fusese lăudat, Saul a considerat înjositoare comparaţia făcută de femei, iar în inima lui s-a născut invidia. De atunci, el a început să-l duşmănească pe David, iar la scurt timp a avut prima dintre cele câteva tentative de a-l ucide. Câtă răutate poate naşte invidia! — 1 Samuel 18:6–11.

Aşadar, dacă faptul de a ne compara cu alţii, în privinţa calităţilor, realizărilor şi avantajelor lor, naşte în noi un spirit de concurenţă şi invidie sau alte sentimente asemănătoare, să avem grijă! Acestea sunt tendinţe dăunătoare, incompatibile cu modul de gândire divin. Dar înainte de a vedea cum să ne opunem acestor tendinţe, să analizăm alt factor care ne face să ne comparăm cu ceilalţi.

Autoevaluarea şi sentimentul de mulţumire

Rareori se întâmplă să stăm în faţa oglinzii şi să ne întrebăm: „Sunt eu inteligent, atrăgător, competent şi sănătos? Inspir eu respect şi sunt iubit de ceilalţi? În ce măsură?“ Cu toate acestea, autoarea unei cărţi consideră că „deşi nu sunt formulate exact aşa, astfel de întrebări ne trec deseori prin minte şi în mod tacit primesc răspunsuri mai mult sau mai puţin mulţumitoare“. Cineva care nu e sigur de ceea ce poate realiza ar putea reflecta la aceste lucruri fără să fie impulsionat de invidie sau de un spirit de concurenţă. El pur şi simplu  se evaluează. Acest lucru nu e neapărat greşit. Însă nu este corect să ne evaluăm prin compararea cu alţii.

Noi avem capacităţi diferite, ce depind de o varietate de factori. Va exista întotdeauna cineva mai bun ca noi. Însă, în loc să ne uităm la ei cu invidie, ar trebui să ne raportăm la normele drepte ale lui Dumnezeu, care ne oferă un criteriu sigur pentru a stabili ce e bine şi corect. Pe Iehova îl interesează ceea ce suntem noi ca persoane. El nu are nevoie să ne compare cu nimeni. Apostolul Pavel ne sfătuieşte: „Fiecare să dovedească ce este propria sa lucrare, şi atunci va avea motiv de exultare numai cu privire la sine, şi nu în comparaţie cu altă persoană“. — Galateni 6:4.

Să luptăm împotriva invidiei

Întrucât toţi oamenii sunt imperfecţi, e nevoie de eforturi hotărâte şi constante pentru a lupta împotriva invidiei. Una e să ştim că Biblia spune „în a vă arăta onoare unii altora fiţi în frunte“ şi alta e să punem în practică acest îndemn. Pavel şi-a recunoscut propria înclinaţie spre păcat, iar pentru a lupta împotriva ei a trebuit să ‘îşi trateze cu asprime corpul şi să îl conducă ca pe un sclav’ (Romani 12:10; 1 Corinteni 9:27). Pentru noi aceasta ar putea însemna să ne împotrivim gândurilor de a-i întrece pe alţii, înlocuindu-le cu gânduri ziditoare. Trebuie să ne rugăm, cerându-i lui Iehova să ne ajute ‘să nu gândim despre noi mai mult decât trebuie să gândim’. — Romani 12:3.

De mare ajutor sunt şi studierea Bibliei şi meditarea. Să ne gândim de exemplu la viitorul Paradis promis de Dumnezeu. Atunci ne vom bucura cu toţii de pace, de sănătate, de hrană din belşug, de case confortabile şi de o muncă plăcută (Psalmii 46:8, 9; 72:7, 8, 16; Isaia 65:21–23). Va mai simţi cineva dorinţa de a rivaliza cu alţii? Greu de crezut. În fond, nu va avea nici un motiv. Deşi Iehova nu ne-a dat toate detaliile despre viaţa în lumea nouă, e logic să ne gândim că toţi oamenii vor putea să facă lucrurile care le plac şi să înveţe meseriile care îi atrag. Unul va putea studia astronomia, în timp ce altul va face ţesături minunate. De ce s-ar invidia? Ceea ce vor face semenii noştri ne va stimula să progresăm, nu ne va stârni invidia. Astfel de sentimente vor fi dispărut demult.

Dacă aceasta este viaţa pe care ne-o dorim, n-ar trebui să ne străduim să cultivăm o atitudine corectă încă de pe acum? Noi ne bucurăm deja de un paradis spiritual, în care nu există multe dintre problemele acestui sistem. Întrucât în lumea nouă a lui Dumnezeu nu va exista spirit de concurenţă, avem toate motivele să ne ferim de el în prezent.

Aşadar, este greşit să ne comparăm cu alţii? Sau există şi situaţii când acest lucru ar putea fi potrivit?

Comparaţii potrivite

De multe ori, cei care s-au comparat cu alţii au rămas cu un gust amar şi s-au deprimat. Însă nu înseamnă că aşa se întâmplă mereu. Iată de exemplu ce sfat a oferit apostolul Pavel: „Fiţi imitatori ai celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc promisiunile“ (Evrei 6:12). Dacă ne străduim să cultivăm calităţile slujitorilor loiali ai lui Iehova din vechime, putem progresa. Acest lucru pretinde cu siguranţă să ne comparăm într-o anumită măsură  cu ei. Totuşi, prin aceste comparaţii putem observa modele demne de imitat şi domeniile în care trebuie să facem îmbunătăţiri.

Un exemplu este Ionatan. Cineva ar putea spune că el avea toate motivele să fie invidios. Fiind cel mai mare fiu al regelui Saul poate că s-a gândit cândva că va ajunge rege al Israelului. Însă Iehova l-a ales pe tânărul David, care era cu 30 de ani mai mic decât Ionatan. Departe de a-i purta ranchiună, Ionatan s-a remarcat prin prietenia dezinteresată faţă de David şi prin sprijinul acordat acestuia ca rege desemnat de Iehova. Ionatan a avut cu adevărat o spiritualitate bună (1 Samuel 19:1–4). Spre deosebire de tatăl său, care a văzut în David un rival, Ionatan a înţeles că Iehova dirija lucrurile şi s-a supus voinţei divine; el nu s-a comparat cu David, întrebându-se „De ce David şi nu eu?“

În mijlocul fraţilor creştini nu ar trebui să ne simţim niciodată ameninţaţi, ca şi cum ceilalţi ar încerca să ne pună în inferioritate sau să ne ia locul. Între noi nu trebuie să existe rivalitate. Creştinii maturi se remarcă prin spiritul de cooperare, unitatea şi iubirea care există între ei, nu prin concurenţă. Sociologul Francesco Alberoni spune: „Iubirea este marele duşman al invidiei. Dacă iubim pe cineva, îi dorim binele şi ne bucurăm când are succes şi e fericit“. Aşadar, n-ar fi iubitor din partea noastră dacă ne-am bucura când i se acordă cuiva un privilegiu în congregaţia creştină? Ionatan aşa a făcut. Dacă îi vom susţine pe cei ce slujesc cu loialitate în poziţii de răspundere în organizaţia lui Iehova, vom fi şi noi binecuvântaţi.

De asemenea, nu e greşit să-i admirăm pe fraţii creştini exemplari. Când ne comparăm cu ei într-un mod raţional, ne simţim îndemnaţi să le imităm credinţa, ceea ce e un lucru înţelept (Evrei 13:7). Dar, dacă nu suntem atenţi, s-ar putea ca în loc să-i imităm să ajungem să rivalizăm cu ei. Dacă avem sentimentul că o persoană pe care o admirăm ne pune în inferioritate şi sesizăm la noi tendinţa de a o denigra sau critica, înseamnă că dorinţa de a o imita a degenerat în invidie.

Nici un om imperfect nu este un model ideal. De aceea, Scripturile spun: „Deveniţi deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi“. „Cristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să urmaţi îndeaproape paşii lui“ (Efeseni 5:1, 2; 1 Petru 2:21). Da, trebuie să ne străduim să imităm calităţile lui Iehova şi ale lui Isus, precum iubirea, bunătatea, empatia şi umilinţa. Ar trebui să ne facem timp să vedem în ce măsură ne-am însuşit calităţile, obiectivele şi modul lor de acţiune. Faptul de a face astfel de comparaţii ne îmbogăţeşte sufleteşte, ne oferă o îndrumare sigură, stabilitate şi siguranţă şi ne ajută să devenim creştini maturi (Efeseni 4:13). Dacă ne vom canaliza eforturile să imităm cât mai bine exemplul lor perfect, vom fi cu siguranţă mai puţin înclinaţi să ne comparăm cu semenii noştri.

[Legenda ilustraţiei de la paginile 28, 29]

Regele Saul a devenit invidios pe David

[Legenda ilustraţiei de la pagina 31]

Ionatan nu l-a privit niciodată pe tânărul David ca pe un rival