Relatare autobiografică

Am depus mărturie în ţări îndepărtate

RELATARE DE RICARDO MALICSI

Când mi-am pierdut serviciul deoarece nu era compatibil cu principiul neutralităţii creştine, eu şi familia mea i-am cerut ajutorul lui Iehova pentru a şti ce planuri de viitor să ne facem. Ne-am exprimat în rugăciune dorinţa de a face mai mult în lucrarea sa. La scurt timp după aceea, am început o nouă viaţă, călătorind în opt ţări de pe două continente. Astfel am putut să depunem mărturie în ţări îndepărtate.

M-AM născut în Filipine în 1933, într-o familie cu 14 membri, toţi aparţinând Bisericii Independente Filipineze. Pe la 12 ani, l-am rugat pe Dumnezeu să mă îndrume spre religia adevărată. Unul dintre profesorii mei m-a înscris la un curs de religie şi am devenit un catolic devotat. Nu lipseam niciodată de la confesiunea de sâmbătă sau de la liturghia de duminică. Cu timpul însă am devenit sceptic şi nemulţumit. Mă nelinişteau tot felul de întrebări despre ce se întâmplă după moarte, despre focul iadului şi despre Trinitate. Răspunsurile date de clerici erau fără logică şi nesatisfăcătoare.

Primesc răspunsuri mulţumitoare

În timpul studenţiei, am intrat într-o frăţie; aşa am ajuns să fumez, să iau parte la încăierări, la jocuri de noroc şi să fac alte lucruri imorale. Într-o seară, m-am întâlnit cu mama unui coleg, care era Martoră a lui Iehova. I-am pus aceleaşi întrebări pe care li le pusesem şi  profesorilor mei de religie. Ea mi-a răspuns la toate întrebările folosindu-se de Biblie, ceea ce m-a convins că acesta este adevărul.

Am cumpărat o Biblie şi am început să studiez cu Martorii lui Iehova, iar la scurt timp participam la toate întrunirile lor. Dând ascultare principiului înţelept că „asocierile rele strică obiceiurile folositoare“, am renunţat la prietenii mei imorali (1 Corinteni 15:33). Acest lucru m-a ajutat să progresez în studierea Bibliei şi să mă dedic în cele din urmă lui Iehova. După ce m-am botezat în 1951, am slujit o perioadă ca ministru cu timp integral, sau pionier. În decembrie 1953 m-am căsătorit cu Aurea Mendoza Cruz. Ea mi-a fost tovarăşă de viaţă şi parteneră fidelă în lucrarea lui Iehova.

Un răspuns la rugăciunile noastre

Ne doream foarte mult să slujim ca pionieri. Însă dorinţa de a face mai mult în lucrarea lui Iehova nu ni s-a împlinit imediat. Noi însă nu am încetat să-l rugăm pe Iehova să ne deschidă noi posibilităţi în serviciul său. Viaţa pe care o duceam nu era deloc uşoară. Totuşi, ne-am păstrat obiectivele spirituale, iar la vârsta de 25 de ani am fost numit serv de congregaţie, sau supraveghetor într-o congregaţie a Martorilor lui Iehova.

Pe măsură ce am progresat în cunoaşterea Bibliei şi am înţeles mai bine principiile lui Iehova, mi-am dat seama că locul meu de muncă nu era compatibil cu principiul neutralităţii creştine (Isaia 2:2–4). De aceea, m-am hotărât să-mi dau demisia. Pentru mine a fost un test al credinţei. Cum aveam să mă îngrijesc de familia mea? Ne-am rugat din nou lui Iehova (Psalmul 65:2). I-am vorbit despre temerile şi îngrijorările noastre, dar ne-am exprimat şi dorinţa de a sluji acolo unde este mai mare nevoie de proclamatori ai Regatului (Filipeni 4:6, 7). Nici nu bănuiam ce multe posibilităţi aveau să ni se deschidă!

Începem o nouă viaţă

În aprilie 1965, am acceptat un post la Aeroportul Internaţional din Viangchan, Laos, ca supraveghetor al operaţiunilor de salvare şi de stingere a incendiului în caz de accident aviatic. Ne-am mutat în Viangchan, unde existau 24 de Martori. Am fost bucuroşi să colaborăm în lucrarea de predicare cu misionarii de aici şi cu cei câţiva fraţi locali. Mai târziu am fost transferat la Aeroportul din Udon Thani, Thailanda. În Udon Thani nu era nici un Martor al lui Iehova. În fiecare săptămână, ţineam toate întrunirile în familie. Predicam din casă în casă, făceam vizite ulterioare şi iniţiam studii biblice.

Ne-am amintit de îndemnul dat de Isus discipolilor săi de ‘a continua să dea mult rod’ (Ioan 15:8). Aşa că ne-am hotărât să le urmăm exemplul şi să continuăm să proclamăm vestea bună. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. O tânără thailandeză a acceptat adevărul şi a devenit sora noastră spirituală. Doi nord-americani au studiat şi ei Biblia şi, cu timpul, s-au calificat ca bătrâni creştini. Am predicat vestea bună mai bine de zece ani în nordul Thailandei. Cât de fericiţi suntem că în prezent în Udon Thani există o congregaţie! Unele seminţe plantate de noi continuă să rodească.

Cu părere de rău, a trebuit să ne mutăm din nou. Ne-am rugat ‘Stăpânului secerişului’ să ne ajute să ne continuăm predicarea (Matei 9:38). Am primit un nou post la Teheran, capitala Iranului. În acea perioadă, Iranul era condus de un şah.

Predicăm în teritorii dificile

Ajunşi la Teheran i-am căutat imediat pe fraţii noştri spirituali. Ne întruneam cu o mică grupă alcătuită din Martori de 13 naţionalităţi. A trebuit să facem unele schimbări pentru a putea depune mărturie în Iran. Deşi nu am întâmpinat o opoziţie făţişă, trebuia să fim prudenţi.

 Din cauza programului de muncă al persoanelor interesate, uneori trebuia să conducem studii biblice la miezul nopţii sau chiar mai târziu, până în zori. Dar cât de fericiţi am fost să vedem rezultatele eforturilor noastre! Mai multe familii de filipinezi şi de coreeni au acceptat adevărul şi şi-au dedicat viaţa lui Iehova.

Următorul post a fost la Dhaka, în Bangladesh. Aici am ajuns în decembrie 1977. Nici în această ţară nu era uşor să predici, însă noi am fost întotdeauna hotărâţi să fim activi. Îndrumaţi de spiritul lui Iehova, am reuşit să găsim multe familii de religie creştină. Unele dintre ele erau însetate după adevărul înviorător din Scripturi (Isaia 55:1). Prin urmare, am început şi aici multe studii biblice.

Am avut mereu viu în minte că voinţa lui Dumnezeu este ca „orice fel de oameni să fie salvaţi“ (1 Timotei 2:4). Din fericire, nimeni nu a încercat să ne facă rău. Pentru a învinge prejudecăţile oamenilor, ne-am străduit să-i abordăm prieteneşte. Asemenea apostolului Pavel, am încercat să devenim „orice lucru pentru oameni de orice fel“ (1 Corinteni 9:22). Când eram întrebaţi de ce îi vizitam, le explicam cu amabilitate scopul nostru. Astfel am observat că majoritatea bengalezilor aveau o fire prietenoasă.

În Dhaka, am întâlnit şi o Martoră locală; am încurajat-o să participe la întrunirile creştine ţinute la noi acasă, iar apoi să ne însoţească în lucrarea de predicare. Soţia mea a început un studiu biblic cu o familie, pe care a invitat-o de asemenea la întruniri. Prin bunătatea lui Iehova, toţi membrii acelei familii au venit la adevăr. În anii care au urmat, cele două fiice au ajutat la traducerea literaturii biblice în bengali; multe dintre rudele lor au ajuns să-l cunoască pe Iehova. Şi alte persoane cu care am studiat Biblia au acceptat adevărul. Majoritatea slujesc acum ca bătrâni şi pionieri.

Întrucât Dhaka este un oraş cu o populaţie numeroasă, i-am invitat şi pe unii membri ai familiei noastre să ne ajute la lucrarea de predicare. Câţiva dintre ei au fost de acord şi au venit în Bangladesh. Cât de bucuroşi şi de recunoscători îi suntem lui Iehova pentru că ne-a dat posibilitatea să predicăm vestea bună în această ţară! Dacă la început aici era o singură Martoră, acum există două congregaţii.

În iulie 1982 a trebuit să ne facem din nou bagajele. Am plecat din Bangladesh, lăsându-i pe fraţi cu lacrimi în ochi. La scurt timp, am fost trimis să lucrez la Aeroportul Internaţional din Entebbe, Uganda, unde am stat următorii patru ani şi şapte luni. Cum am lăudat aici măreţul nume al lui Iehova?

Îi slujim lui Iehova în estul Africii

Când am ajuns la Aeroportul Internaţional din Entebbe, un şofer ne-a condus, pe mine şi pe soţia mea, la noua noastră locuinţă. În timp ce ieşeam din aeroport, am început să-i vorbesc şoferului despre Regatul lui Dumnezeu. Atunci el m-a întrebat: „Sunteţi Martor al lui Iehova?“ I-am răspuns afirmativ, iar el a zis: „Un frate de-ai dumneavoastră lucrează la turnul de control“. L-am rugat să mă ducă la el chiar atunci. Ne-am întâlnit cu fratele, care a fost foarte bucuros să ne cunoască. Am stabilit să ne întâlnim pentru a merge la întruniri şi în lucrarea de predicare.

 La acea vreme în Uganda erau doar 228 de proclamatori ai Regatului. Împreună cu un cuplu de fraţi locali am petrecut primul an plantând seminţele adevărului în Entebbe. Întrucât oamenilor de aici le place mult să citească, am reuşit să plasăm multă literatură biblică, inclusiv sute de reviste. În week-end-uri îi invitam pe fraţii din Kampala, capitala Ugandei, să ne ajute să predicăm în teritoriul din Entebbe. La prima mea cuvântare publică ţinută aici au asistat patru persoane.

Trei ani mai târziu, am trăit unele dintre cele mai fericite momente din viaţa noastră: persoanele cu care am studiat Biblia au acceptat adevărul şi au făcut progrese rapide (3 Ioan 4). La un congres de circumscripţie s-au botezat şase elevi de-ai noştri. Mulţi dintre ei au spus că doresc să înceapă serviciul cu timp integral, deoarece văzuseră că noi suntem pionieri, deşi lucram cu normă întreagă.

De asemenea, ne-am dat seama că şi locul de muncă poate fi un teritoriu productiv. Odată am discutat cu un pompier de la aeroport despre speranţa biblică de a trăi pe un pământ paradiziac. I-am arătat în propria sa Biblie că oamenii ascultători vor trăi în pace şi unitate şi nu vor mai suferi din cauza războaielor, a sărăciei, a bolilor, a lipsei unui adăpost şi a morţii (Psalmul 46:9; Isaia 33:24; 65:21, 22; Revelaţia 21:3, 4). Faptul că i-am citit despre toate acestea în propria sa Biblie i-a trezit interesul. Am început imediat cu el un studiu biblic. În scurt timp, participa la întruniri; apoi s-a dedicat lui Iehova şi s-a botezat. Mai târziu a devenit şi el ministru cu timp integral.

În perioada cât am stat în Uganda au izbucnit de două ori conflicte civile, dar acestea nu ne-au împiedicat să ne desfăşurăm activităţile spirituale. Familiile celor care lucrau pentru agenţii internaţionale au fost transferate pentru şase luni la Nairobi, Kenya. Însă cei care am rămas în Uganda am continuat să ţinem întrunirile creştine şi să mergem în lucrarea de predicare, chiar dacă trebuia să fim prudenţi.

În aprilie 1988, mi-am încheiat activitatea în Uganda şi ne-am mutat din nou. Am plecat din congregaţia Entebbe cu un sentiment de profundă satisfacţie pentru progresele spirituale care au avut loc aici. În iulie 1997, când am avut ocazia să vizităm din nou Entebbe, unii dintre cei cu care studiasem în 1988 slujeau ca bătrâni. A fost o mare bucurie să vedem că la întrunirea biblică au asistat 106 persoane.

Ne mutăm în teritorii nelucrate

Ce alte ocazii de a depune mărturie aveau să apară? Următorul post pe care l-am primit a fost la Aeroportul Internaţional din Mogadishu, în Somalia. Eu şi soţia mea am fost hotărâţi să profităm de această nouă ocazie pentru a predica în teritorii nelucrate.

Aici puteam să depunem mărturie mai mult personalului de la ambasadă, lucrătorilor filipinezi şi altor străini, oameni pe care deseori îi întâlneam la piaţă. Le-am făcut şi vizite amicale acasă. Cu ingeniozitate, cu prudenţă şi cu deplină încredere în Iehova, am reuşit să le împărtăşim altora adevărurile Bibliei, iar oameni de diferite naţionalităţi au acceptat vestea bună despre Regat. Am plecat din Mogadishu după doi ani, chiar înainte de a izbucni războiul.

 Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile m-a repartizat apoi în Yangon, Myanmar. Şi aici am reuşit să-i ajutăm pe cei sinceri să înveţe despre scopurile lui Dumnezeu. După Myanmar am fost trimis în Dar es Salaam, Tanzania. Aici ne-a fost mai uşor să predicăm de la uşă la uşă, deoarece în Dar es Salaam există o comunitate anglofonă.

În toate ţările unde am lucrat ne-am putut desfăşura activitatea teocratică fără prea multe dificultăţi, deşi lucrarea Martorilor lui Iehova avea unele restricţii. Datorită statutului conferit de serviciul meu, care avea, de regulă, legătură cu statul şi cu agenţii internaţionale, oamenii nu priveau cu suspiciune activităţile noastre.

Prin natura muncii mele laice, eu şi soţia mea a trebuit să trăim treizeci de ani ca nişte „nomazi“. Totuşi, pentru noi, serviciul meu laic a fost doar un mijloc de a ne atinge obiectivele spirituale. Obiectivul principal a fost întotdeauna să promovăm interesele Regatului lui Dumnezeu. Îi suntem recunoscători lui Iehova pentru că ne-a ajutat să ne folosim cu înţelepciune viaţa şi să ne bucurăm de minunatul privilegiu de a răspândi vestea bună în ţări îndepărtate.

Înapoi în ţară

La vârsta de 58 de ani, am decis să mă pensionez înainte de termen şi să mă întorc în Filipine. Când am revenit în ţară, ne-am rugat lui Iehova să ne îndrume paşii. Am hotărât să slujim într-o congregaţie din oraşul Trece Martires, din provincia Cavite. La început, aici nu erau decât 19 proclamatori ai Regatului. Apoi s-au organizat întruniri zilnice pentru ieşirea în lucrarea de predicare, s-au iniţiat multe studii biblice, iar congregaţia a început să crească. La un moment dat, soţia mea avea 19 studii biblice, iar eu 14.

După puţin timp, Sala Regatului a devenit neîncăpătoare. Ne-am rugat lui Iehova şi pentru această problemă. Apoi, un colaborator în credinţă şi soţia lui au donat un teren, iar biroul filialei a aprobat un împrumut pentru construirea unei săli noi. Noua construcţie a avut un impact extraordinar asupra lucrării de predicare, asistenţa la întruniri crescând de la o săptămână la alta. În prezent, ajutăm o congregaţie de 17 vestitori, aflată la mai bine de o oră de drum de locuinţa noastră.

Eu şi soţia mea apreciem foarte mult privilegiul de a fi slujit în atât de multe ţări. Când privim în urmă la viaţa „nomadă“ pe care am dus-o, simţim o profundă satisfacţie ştiind că am folosit-o în cel mai bun mod posibil: ajutându-i pe alţii să înveţe despre Iehova.

[Harta de la paginile 24, 25]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

TANZANIA

UGANDA

SOMALIA

IRAN

BANGLADESH

MYANMAR

LAOS

THAILANDA

FILIPINE

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu soţia mea, Aurea