Relatare autobiografică

Un orfan găseşte un tată iubitor

RELATARE DE DIMITRIS SIDIROPOULOS

„Mişcă! Ia arma şi trage“, a strigat ofiţerul, forţându-mă să pun mâna pe puşcă. Am refuzat pe un ton calm. Atunci ofiţerul a început să tragă spre mine. Gloanţele îmi şuierau pe lângă ureche, sub privirile îngrozite ale soldaţilor. Moartea părea sigură, dar din fericire, am supravieţuit. Şi n-a fost singura dată când m-am aflat la un pas de moarte.

PROVIN dintr-o familie de greci stabilită în apropiere de Kayseri, Capadocia (Turcia), regiune unde se pare că în secolul I e.n. unii oameni au devenit creştini (Faptele 2:9). Însă până la începutul secolului al XX-lea, lucrurile s-au schimbat radical.

Refugiat şi apoi orfan

M-am născut în 1922. Aveam doar câteva luni când în zona în care locuiam au izbucnit conflicte etnice, iar familia mea, ce făcea parte dintr-o minoritate etnică, a fost nevoită să se refugieze în Grecia. Din cauza panicii create, părinţii mei nu m-au luat decât pe mine, lăsând în urmă casa şi tot ce aveau. După suferinţe de nedescris, au ajuns în Kíria, un sat din apropierea oraşului Dráma, nordul Greciei. Erau într-o stare jalnică.

Când aveam patru ani — între timp se născuse şi fratele meu mai mic — tata a murit. Nu avea decât 27 de ani, însă mizeria acelor vremuri îngrozitoare l-a răpus. Mama a murit şi ea la scurt timp, din cauza suferinţelor cumplite prin care a trecut. Eu şi fratele meu am rămas fără nici un mijloc de existenţă. Am umblat din orfelinat în orfelinat, iar la  12 ani am ajuns la Tesalonic, într-o casă de copii, unde munceam ca ucenic-mecanic.

Crescând între zidurile reci ale orfelinatelor mă întrebam mereu de ce unii oameni au parte de atâtea suferinţe şi nedreptăţi şi de ce Dumnezeu permite atâtea tragedii. La orele de religie am învăţat că Dumnezeu este atotputernic, dar nu ni s-a dat nici o explicaţie logică la întrebarea de ce există răul şi de ce este atât de răspândit în lume. În popor se spunea că religia ortodoxă greacă este cea mai bună religie. Dar nimeni nu putea să-mi dea un răspuns satisfăcător când întrebam: „Dacă religia ortodoxă este cea mai bună, de ce nu sunt toţi oamenii ortodocşi?“

Învăţătorul nostru avea un profund respect faţă de Biblie şi ne-a insuflat şi nouă convingerea că este o carte sfântă. Acelaşi respect faţă de Biblie îl avea şi directorul orfelinatului. Însă nu ştiam de ce el nu participa la slujbele religioase. Când am întrebat, mi s-a spus că studiase cândva cu Martorii lui Iehova, o religie de care eu nu auzisem.

La 17 ani am terminat şcoala şi am părăsit orfelinatul din Tesalonic. Începuse cel de-al doilea război mondial, iar Grecia se afla sub ocupaţie nazistă. Oamenii mureau de foame pe străzi. Pentru a supravieţui, am fugit la ţară ca să muncesc la câmp, deşi mi se plătea foarte puţin.

Primesc răspunsuri din Biblie

În aprilie 1945 m-am întors la Tesalonic. Atunci am fost vizitat de sora unui prieten cu care, în copilărie, fusesem în mai multe orfelinate. Paschalía mi-a spus că fratele ei dispăruse şi m-a întrebat dacă ştiu ceva de el. Mi-a mai spus că devenise Martoră a lui Iehova şi mi-a vorbit despre grija lui Dumnezeu faţă de oameni.

Plin de amărăciune, am ripostat: Atunci de ce sufeream de când eram mic? De ce rămăsesem orfan? Unde e Dumnezeu când avem cea mai mare nevoie de el? Ea mi-a zis: „Eşti sigur că Dumnezeu e vinovat de toate astea?“ Apoi mi-a arătat în Biblie că nu Dumnezeu le provoacă suferinţe oamenilor. M-a ajutat să înţeleg că Iehova, Creatorul nostru, îi iubeşte pe oameni şi că în scurt timp va schimba lucrurile în bine. Din versete precum Isaia 35:5–7 şi Revelaţia 21:3, 4, am înţeles că în curând războaiele, luptele, boala şi moartea nu vor mai fi, iar oamenii loiali vor trăi pentru totdeauna pe pământ.

Găsesc o familie iubitoare

Am aflat că fratele Paschalíei fusese omorât într-o confruntare locală a trupelor de gherilă. Am mers să-i consolez familia, însă, până la urmă, eu am fost cel care a primit consolare din Scripturi. M-am întors să aflu şi alte idei mângâietoare din Biblie, iar în scurt timp m-am alăturat unui mic grup de Martori ce se întâlneau în secret pentru a studia. Deşi Martorii lui Iehova erau persecutaţi, eram hotărât să continuu să mă asociez cu ei.

În acest grup de creştini umili am găsit căldura şi atmosfera iubitoare de familie, de care nu avusesem parte niciodată. Ei mi-au oferit sprijinul spiritual şi ajutorul de care aveam nevoie cu disperare. În ei am găsit prieteni altruişti cărora le păsa cu adevărat de mine şi care erau oricând gata să mă ajute şi să mă susţină pe plan moral (2 Corinteni 7:5–7). Dar un lucru şi mai important, am fost ajutat să mă apropii de Iehova, pe care îl consideram acum iubitorul meu Tată ceresc. Ceea ce m-a atras la el au fost iubirea, compasiunea şi interesul său profund faţă de oameni (Psalmul 23:1–6). În sfârşit găsisem o familie spirituală şi un Tată iubitor! Adevărul îmi mişcase inima. Nu după mult timp, am vrut să-mi dedic viaţa lui Iehova, iar în septembrie 1945 m-am botezat.

Participând la întrunirile creştine, am progresat în cunoştinţă, iar credinţa mea s-a  întărit. Întrucât nu aveam nici un mijloc de transport, mergeam pe jos împreună cu alţi fraţi 6,5 km până la locul de întrunire. Pe drum purtam discuţii spirituale de care îmi amintesc şi azi. Spre sfârşitul anului 1945, când am aflat despre posibilitatea de a sluji cu timp integral în lucrarea de evanghelizare, am început pionieratul. Trebuia să cultiv o prietenie strânsă cu Iehova, întrucât credinţa şi integritatea aveau să-mi fie puse la grea încercare.

Opoziţia mă întăreşte şi mai mult

Poliţişti înarmaţi descindeau deseori la locurile noastre de întrunire. Întrucât era devastată de război civil, Grecia se afla sub legea curţii marţiale. Grupurile aflate în conflict se luptau între ele cu o ură sălbatică. Profitând de această situaţie, preoţii au făcut autorităţile să creadă că suntem comunişti şi să ne persecute cu cruzime.

În numai doi ani, eu şi alţi doi fraţi am fost arestaţi de mai multe ori, iar de şase ori am primit sentinţe de până la patru luni închisoare. Însă, de fiecare dată, închisorile erau pline cu deţinuţi politici, iar noi eram eliberaţi. Şi aşa predicam până eram arestaţi din nou. Uneori am fost arestaţi chiar de trei ori pe săptămână. Mulţi fraţi de-ai noştri fuseseră exilaţi pe insule nelocuite. Avea să fie credinţa mea suficient de tare ca să pot suporta încercări atât de mari?

Situaţia a devenit foarte grea când am fost eliberat condiţionat. Pentru a mă ţine sub supraveghere, autorităţile m-au trimis la Evosmós, în apropiere de Tesalonic, unde era o secţie de poliţie. Am închiriat o cameră lângă secţia de poliţie, iar pentru a mă întreţine am început să lucrez ca meseriaş ambulant, curăţând vase de aramă. Această meserie m-a ajutat să fac pionierat în satele din jur, întrucât aveam mai uşor acces în casele oamenilor fără să trezesc suspiciuni poliţiştilor. Astfel au putut să audă vestea bună mai multe persoane, iar peste zece dintre ele au devenit slujitori dedicaţi ai lui Iehova.

Zece ani în opt închisori

Am fost sub supravegherea poliţiei până la sfârşitul anului 1949. Apoi m-am întors la Tesalonic dornic să-mi continuu serviciul cu timp integral. Tocmai când credeam că am scăpat de probleme, în 1950, am fost pe neaşteptate chemat în armată. Eram hotărât să-mi păstrez neutralitatea creştină şi ‘să nu învăţ războiul’ (Isaia 2:4). Aşa au început chinurile mele în unele dintre cele mai grele închisori din Grecia.

Mai întâi am fost la Dráma. În primele mele săptămâni de închisoare, soldaţii nou-recrutaţi şi-au început exerciţiile de tragere. Într-o zi am fost dus în poligonul de trageri. Un ofiţer mi-a pus cu forţa o puşcă în mână şi mi-a ordonat să trag. Când am refuzat, a început să tragă spre mine. Văzând că nu am de gând să cedez, ceilalţi ofiţeri au început să mă lovească peste faţă cu bestialitate. Îşi aprindeau ţigările şi le stingeau în palmele mele. După toate astea, m-au pus trei zile la regim celular. Arsurile mă dureau înfiorător. Cicatricele mi-au rămas pe mâini ani de zile.

Înainte de a fi judecat de curtea marţială, am fost transferat într-o tabără militară din  Iráklion, Creta. Acolo au încercat din nou să mă facă să-mi încalc conştiinţa, bătându-mă cu cruzime. În acele momente m-am rugat fierbinte lui Iehova să-mi dea putere ca nu cumva să cedez. Mi-au venit în minte cuvintele din Ieremia 1:19: „Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice DOMNUL“. Apoi am simţit acea linişte sufletească pe care o dă „pacea lui Dumnezeu“. Atunci am înţeles cât de înţelept e să ne punem toată încrederea în Iehova. — Filipeni 4:6, 7; Proverbele 3:5.

În urma procesului am fost condamnat la închisoare pe viaţă. Martorii lui Iehova erau consideraţi cei mai mari „duşmani ai statului“. Mai întâi am fost pus la regim celular în închisoarea de drept comun din Itsedín, în afara Caneii. Itsedíin era o fortăreaţă veche, iar celula mea era plină de şobolani. Pentru ca şobolanii să nu-mi atingă pielea când se suiau pe mine, mă înfăşuram din cap până în picioare într-o pătură veche şi zdrenţuită. Am făcut pneumonie. Medicul a spus că trebuie să stau la soare şi astfel am putut să vorbesc cu mulţi deţinuţi în curte. Dar starea mea s-a agravat, am făcut o hemoragie pulmonară severă şi am fost transferat la spitalul din Iráklion.

Fraţii creştini au fost din nou alături de mine (Coloseni 4:11). Cei din Iráklion m-au vizitat cu regularitate, oferindu-mi mângâiere şi încurajare. Le-am spus că am nevoie de publicaţii biblice ca să le pot predica celor interesaţi. Mi-au adus o geantă cu fund dublu, în care puteam să ascund fără probleme literatura. În toţi acei ani petrecuţi în închisori, cel puţin şase persoane au fost ajutate să devină creştini adevăraţi, ceea ce mi-a adus o mare bucurie.

Între timp, războiul civil s-a încheiat, iar pedeapsa mea a fost comutată în 10 ani de închisoare. Până la terminarea condamnării am fost închis în penitenciarele din Réthymno, Genti Koule şi Kassándra. După aproape 10 ani petrecuţi în opt închisori, am fost eliberat şi m-am întors la Tesalonic. Aici am fost primit cu braţele deschise de fraţii creştini.

Mă bucur de ajutorul fraţilor creştini

Până la eliberarea mea, Martorii lui Iehova din Grecia se bucurau de o oarecare libertate religioasă. Am profitat imediat  de această ocazie pentru a-mi continua ministerul cu timp integral. La scurt timp, am cunoscut o soră creştină fidelă, Katína, care îl iubea pe Iehova şi era foarte activă în lucrarea de predicare. Ea a fost pentru mine o nouă binecuvântare. Ne-am căsătorit în octombrie 1959. Naşterea fiicei noastre, Agápe, şi familia creştină pe care o aveam acum au vindecat rănile lăsate de copilăria mea de orfan. Dar mai presus de toate, familia noastră s-a bucurat să slujească sub braţul ocrotitor al Tatălui ceresc, Iehova. — Psalmul 5:11.

Din motive independente de voinţa mea, a trebuit să întrerup pionieratul, însă am susţinut-o pe Katína să-şi continue serviciul cu timp integral. În 1969, a avut loc un eveniment deosebit în viaţa mea de creştin: congresul internaţional al Martorilor lui Iehova, ţinut la Nürnberg, Germania. În timpul pregătirilor pentru călătorie am făcut cerere pentru eliberarea paşaportului. Când soţia mea a mers la Poliţie să întrebe de ce nu primisem paşaportul nici după mai bine de două luni, un ofiţer a scos un dosar gros din sertar şi a zis: „Să-i dăm paşaport acestui om ca să facă prozelitism şi în Germania? În nici un caz! E un individ periculos!“

Cu ajutorul lui Iehova şi al unor fraţi, am reuşit să fiu trecut pe un paşaport colectiv şi să particip la acel minunat congres. Asistenţa a fost de peste 150 000 de persoane. Cu acea ocazie, am putut să văd cu claritate cum spiritul lui Iehova îndrumă şi unifică această familie spirituală internaţională. În anii care au urmat am ajuns să preţuiesc şi mai mult fraternitatea creştină.

În 1977, iubita şi fidela mea soţie a murit. M-am străduit s-o cresc pe fiica noastră în armonie cu principiile Bibliei. Însă nu a trebuit să mă descurc singur. Fraţii spirituali mi-au venit din nou în ajutor. Le voi fi veşnic recunoscător pentru sprijinul pe care mi l-au acordat în acea perioadă dificilă din viaţa mea. Unii chiar s-au mutat la noi acasă pentru o vreme ca să aibă grijă de fiica mea. N-am să uit niciodată iubirea lor plină de sacrificiu. — Ioan 13:34, 35.

Agápe s-a făcut mare şi s-a căsătorit cu un frate creştin, Ilías. Au patru băieţi, toţi în adevăr. În ultimii ani, am suferit mai multe accidente vasculare, iar sănătatea mi s-a deteriorat. Fiica mea şi familia ei se îngrijesc bine de mine. În pofida sănătăţii precare, am încă motive de bucurie. Îmi amintesc de vremurile când nu eram decât circa 100 de fraţi în tot Tesalonicul şi ne întruneam în secret în case particulare. Acum, în zonă există aproximativ cinci mii de Martori zeloşi (Isaia 60:22). La congrese, unii fraţi tineri mă întreabă: „Îţi aminteşti când veneai pe la noi şi ne aduceai reviste?“ Deşi poate părinţii lor nu au fost interesaţi de adevăr, copiii au citit revistele şi au progresat din punct de vedere spiritual.

Am suferit mult. Dar când văd progresul organizaţiei lui Iehova simt că a meritat sacrificiul. Le spun mereu nepoţilor mei şi altor tineri să-şi aducă aminte în tinereţe de Tatăl lor ceresc, deoarece el nu îi va părăsi niciodată (Eclesiastul 12:1). Iehova şi-a ţinut cuvântul şi a fost pentru mine „tatăl orfanilor“ (Psalmul 68:5). Da, deşi am fost un orfan fără nici un sprijin, am găsit în cele din urmă un Tată iubitor!

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

În închisoarea din Dráma am lucrat ca bucătar

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu Katína în ziua nunţii, în anul 1959

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Un congres ţinut într-o pădure de lângă Tesalonic, spre sfârşitul anilor ’60

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu fiica noastră, în 1967