Relatare autobiografică

Iehova îi răsplăteşte din plin pe cei ce păzesc calea sa

RELATARE DE ROMUALD STAWSKI

În septembrie 1939, când a început al doilea război mondial, nordul Poloniei a fost scena unor lupte grele. Pe atunci aveam nouă ani. Fiind un copil curios, am mers să văd cum arăta un câmp de luptă din apropiere. Priveliştea m-a îngrozit: peste tot erau numai cadavre, iar în aer plutea un fum înecăcios. Deşi nu ştiam cum să ajung teafăr şi cât mai repede acasă, în mintea mea au apărut câteva întrebări: „De ce permite Dumnezeu asemenea grozăvii? De partea cui este el?“

CU PUŢIN înainte de terminarea războiului, tinerii au fost obligaţi să muncească pentru regimul german. Cine îndrăznea să refuze era spânzurat de un copac sau de un pod, cu o tăbliţă pe care scria „trădător“ sau „sabotor“ atârnată de gât. Orăşelul nostru, Gdynia, se afla între armatele inamice. Când mergeam după apă în afara oraşului, gloanţele şi obuzele ne şuierau pe deasupra capului. Din nefericire, fratele meu mai mic Henryk a fost rănit mortal. Din cauza condiţiilor vitrege, mama ne-a dus pe toţi cei patru copii într-un adăpost subteran. Frăţiorul meu de doi ani, Eugeniusz, a murit acolo de difterie.

M-am întrebat din nou: „Unde este Dumnezeu? De ce permite el atâta suferinţă?“ Deşi eram un catolic devotat şi mergeam cu regularitate la biserică, n-am găsit răspunsuri la aceste întrebări.

Îmbrăţişez adevărul Bibliei

Am aflat răspunsurile când nici nu mă aşteptam.  Războiul s-a terminat în 1945, iar la începutul lui 1947 la uşa casei noastre din Gdynia a bătut o Martoră a lui Iehova. Mama a vorbit cu Martora şi am prins şi eu o parte din discuţie. Întrucât lucrurile auzite păreau logice, am acceptat invitaţia de a asista la o întrunire creştină. După numai o lună, deşi nu cunoşteam suficient de bine adevărul Bibliei, m-am alăturat unui grup de Martori şi le-am predicat altora despre o lume mai bună, fără războaie şi fără atrocităţi. Lucrarea aceasta mi-a adus multă bucurie.

În septembrie 1947 m-am botezat la un congres de circumscripţie ţinut la Sopot. În luna mai a anului următor am început pionieratul regular, dedicând cea mai mare parte a timpului predicării mesajului biblic. Preoţii locali ni s-au opus cu înverşunare şi i-au instigat pe oameni la acţiuni violente împotriva noastră. Odată am fost atacaţi de o gloată furioasă, care a aruncat cu pietre în noi şi ne-a bătut cu cruzime. Altă dată, călugăriţele şi preoţii locali au convins un grup de oameni să ne atace. Ne-am refugiat într-o secţie de poliţie, dar mulţimea a înconjurat clădirea, ameninţându-ne cu bătaia. În cele din urmă, la secţia de poliţie au sosit întăriri şi am ieşit de acolo sub o escortă mare.

Pe timpul acela nu exista nici o congregaţie în zona în care predicam. Uneori înnoptam în pădure sub cerul liber. Eram fericiţi că puteam predica în pofida condiţiilor destul de grele. În prezent, aici există congregaţii puternice.

Serviciul la Betel şi detenţia

În 1949 am fost invitat la Betelul din Lódz. M-am simţit privilegiat să slujesc în acel loc! Din nefericire, şederea mea acolo n-a durat prea mult. În iunie 1950, cu o lună înainte ca lucrarea noastră să fie interzisă în mod oficial, am fost arestat împreună cu alţi fraţi din Betel. Am fost dus la închisoare şi am fost supus unui interogatoriu sălbatic.

Întrucât tatăl meu lucra pe un vapor care făcea curse regulate la New York, anchetatorii au încercat să mă determine să declar că tata făcea spionaj pentru Statele Unite. Interogatoriul acela a fost cumplit. În paralel, alţi patru ofiţeri voiau să obţină de la mine o declaraţie împotriva fratelui Wilhelm Scheider, care la acea dată supraveghea activitatea noastră din Polonia. M-au bătut la tălpi cu bastoane. Întins pe podea şi sângerând, am simţit că nu mai pot suporta durerea şi am strigat: „Iehova, ajută-mă!“ Persecutorii s-au uitat nedumeriţi la mine şi nu m-au mai bătut. După câteva minute au adormit. Am simţit o mare uşurare şi am prins puteri. Atunci m-am convins că Iehova le răspunde cu iubire slujitorilor săi dedicaţi când este chemat în ajutor. Faptul acesta mi-a întărit credinţa şi m-a învăţat să-mi pun toată încrederea în Dumnezeu.

Ultimul proces-verbal al anchetei conţinea o declaraţie falsă, pusă pe seama mea. Când mi-am exprimat dezacordul, un ofiţer mi-a zis: „Asta să spui la tribunal!“ Un tovarăş de celulă bine intenţionat mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că ultimul proces-verbal trebuia verificat de un procuror militar, ocazie cu care  puteam să spun că declaraţia aceea era falsă. Şi aşa s-a şi întâmplat.

În lucrarea de circumscripţie, apoi din nou în închisoare

Am ieşit din închisoare în ianuarie 1951. După o lună am început lucrarea itinerantă. În pofida interdicţiei, împreună cu alţi fraţi am întărit congregaţiile şi i-am ajutat pe colaboratorii noştri care erau risipiţi din cauza activităţii serviciilor de securitate. I-am încurajat pe fraţi să persevereze în minister. În anii de mai târziu, aceşti fraţi i-au sprijinit cu mult curaj pe supraveghetorii itineranţi şi au luat parte la lucrarea clandestină de tipărire şi distribuire a literaturii biblice.

Într-o zi de aprilie a anului 1951, după ce asistasem la o întrunire creştină, am fost arestat pe stradă de ofiţerii de securitate care mă supravegheau pas cu pas. Întrucât am refuzat să le răspund la întrebări, m-au dus la o închisoare din Bydgoszcz şi au început să mă ancheteze chiar în noaptea aceea. Mi s-a ordonat să stau lângă un perete şase zile şi şase nopţi, fără mâncare şi fără apă, în fumul gros de la ţigările ofiţerilor. M-au bătut cu o bâtă şi m-au ars cu ţigări. Când am leşinat, au turnat apă peste mine, după care au continuat interogatoriul. L-am implorat pe Iehova să-mi dea putere să rezist, iar el m-a susţinut.

Şederea în închisoarea de la Bydgoszcz a avut şi partea ei bună. Acolo am putut să le vorbesc din Biblie unor oameni la care altfel nu s-ar fi putut ajunge. Am avut multe ocazii de a depune mărturie. Din cauza situaţiei lor triste, adesea disperate, deţinuţii erau foarte receptivi la vestea bună.

Două schimbări importante

În 1952, la scurt timp după ce am ieşit din închisoare, am întâlnit-o pe Nela, o pionieră zeloasă. Făcuse pionierat în sudul Poloniei. Mai târziu, ea a lucrat într-o „brutărie“, cum numeam noi locurile secrete unde se tipărea literatură biblică. Era o muncă istovitoare, care pretindea vigilenţă şi sacrificiu de sine. Ne-am căsătorit în 1954 şi am continuat serviciul cu timp integral până când s-a născut fiica noastră Lidia. Atunci am decis ca Nela să întrerupă serviciul cu timp integral, să se întoarcă acasă şi să aibă grijă de fetiţă pentru ca eu să pot sluji în continuare în lucrarea itinerantă.

În acelaşi an a trebuit să mai luăm o decizie importantă. Mi s-a cerut să slujesc ca supraveghetor de district într-o zonă care acoperea o treime din teritoriul Poloniei. Ne-am rugat pentru acest lucru. Ştiam cât de important era să-i întăresc pe fraţi. Întrucât în acea perioadă de interdicţie s-au făcut multe arestări, era mare nevoie de încurajare spirituală. Cu sprijinul Nelei am acceptat această însărcinare. Iehova m-a ajutat să slujesc 38 de ani ca supraveghetor de district.

Responsabil cu „brutăriile“

Pe timpul acela, supraveghetorul de district răspundea de „brutării“, care erau amenajate în locuri izolate. Poliţia era mereu pe urmele noastre, încercând să găsească şi să oprească micile noastre tipografii. Chiar dacă uneori  reuşea, nu ne-a lipsit niciodată hrana spirituală necesară. Era cât se poate de clar că Iehova ne purta de grijă.

Persoanele solicitate să facă această muncă grea şi periculoasă trebuiau să fie loiale, vigilente, cu spirit de sacrificiu şi ascultătoare. Fără aceste calităţi o „brutărie“ nu putea să funcţioneze în siguranţă. De asemenea, era greu de găsit un loc potrivit pentru a tipări clandestin. Unele locuri ar fi fost potrivite, dar fraţii de acolo nu erau prea prudenţi. În alte locuri, lucrurile stăteau exact invers; fraţii erau dispuşi să facă sacrificii ieşite din comun. Îi apreciez mult pe toţi fraţii şi surorile cu care am avut privilegiul să lucrez.

Apăr vestea bună

În anii aceia grei, mulţi fraţi ajungeau în faţa instanţelor de judecată sub acuzaţia că luau parte la acţiuni subversive şi ilegale. Marea noastră problemă era că nu aveam avocaţi care să ne apere. Unii avocaţi erau înţelegători, dar cei mai mulţi se temeau că li se va face publicitate şi nu doreau să-şi asume riscul de a cădea în dizgraţia autorităţilor. Iehova însă ne cunoştea nevoile, iar la momentul potrivit a schimbat lucrurile în favoarea noastră.

Alojzy Prostak, un supraveghetor itinerant din Cracovia, a fost tratat cu atâta brutalitate în timpul interogatoriului, încât a trebuit dus la spitalul închisorii. Rămânând ferm în faţa torturilor fizice şi psihice, el a câştigat respectul şi admiraţia celorlalţi deţinuţi din spital. Printre ei se afla şi un avocat pe nume Witold Lis-Olszewski, care a fost impresionat de curajul fratelui Prostak. Avocatul a vorbit de mai multe ori cu fratele nostru şi i-a promis că imediat ce va ieşi din închisoare şi va putea să profeseze din nou, va fi dispus să-i apere pe Martorii lui Iehova. Şi s-a ţinut de promisiune.

Dl Olszewski avea propria sa echipă de avocaţi, care au dat dovadă de un devotament admirabil. În anii de crâncenă persecuţie, ei aveau câte 30 de procese în fiecare lună, câte unul pe zi! Întrucât dl Olszewski trebuia să fie bine informat cu privire la fiecare caz, am fost desemnat să ţin legătura cu el. Am lucrat împreună şapte ani, în anii ’60 şi ’70.

În perioada aceea am învăţat multe lucruri despre munca în domeniul juridic. Deseori asistam la procese, urmăream comentariile avocaţilor — atât cele pozitive, cât şi cele negative —, metodele de apărare în instanţă şi mărturia fraţilor inculpaţi. Toate acestea mi-au fost de mare folos pentru a-i ajuta pe fraţi, îndeosebi pe cei audiaţi ca martori, să ştie ce să spună înaintea instanţei şi când să vorbească.

Când un proces era în curs, dl Olszewski stătea deseori în casele Martorilor lui Iehova, nu pentru că nu-şi permitea să plătească o cameră la hotel, dar, aşa cum s-a exprimat el odată, înainte de proces vroia să respire puţin din „aerul“ nostru. Datorită ajutorului său, multe procese s-au terminat în favoarea fraţilor. Pe mine m-a apărat de câteva ori şi n-a vrut să-mi ia nici un ban. Cu altă ocazie, a refuzat onorariul pentru 30 de cazuri, spunând că vrea să contribuie şi el cu ceva la lucrarea noastră. Şi nu era nicidecum o sumă nesemnificativă. Activitatea echipei dlui Olszewski n-a trecut neobservată de autorităţi, însă faptul acesta nu l-a împiedicat să ne ajute în continuare.

Nu se poate descrie în cuvinte frumoasa mărturie depusă la acele procese! Mulţi veneau să asiste pentru a-i încuraja pe fraţii inculpaţi. În perioada cu cel mai mare număr de procese, am numărat aproximativ 30 000 de asemenea susţinători pe parcursul unui singur an. Cu siguranţă, o mare mulţime de martori!

O nouă repartiţie

În 1989, lucrarea noastră a ieşit din ilegalitate. Trei ani mai târziu s-a construit şi a fost dedicată o nouă filială. Am fost chemat acolo să lucrez la biroul de informaţii sanitare,  invitaţie pe care am acceptat-o cu bucurie. Echipa de trei persoane din care am făcut parte a fost alături de fraţii care s-au confruntat cu problema sângelui, ajutându-i să-şi apere convingerile creştine. — Faptele 15:29.

Soţia mea şi cu mine suntem foarte recunoscători pentru privilegiul de a-i sluji lui Iehova în ministerul public. Nela m-a susţinut şi m-a încurajat în permanenţă. Întotdeauna am apreciat că, ori de câte ori am fost ocupat cu însărcinările teocratice sau am fost închis, nu s-a plâns niciodată că îi este greu fără mine. În loc să se lase copleşită de probleme, ea a fost o sursă de încurajare pentru alţii în momente dificile.

De exemplu, în 1974 am fost arestat împreună cu alţi supraveghetori itineranţi. Câţiva fraţi care aflaseră de mine au vrut să-i spună cu tact vestea soţiei mele. Când au văzut-o, au întrebat-o: „Sora Nela, eşti pregătită să primeşti o veste proastă?“ La început n-a putut să scoată nici un cuvânt, crezând că am murit. Dar, când a aflat ce se întâmplase de fapt, a spus uşurată: „Este în viaţă! Nu e prima oară când este închis“. Mai târziu, fraţii mi-au spus că au fost impresionaţi de atitudinea ei pozitivă.

Deşi am trecut şi prin experienţe dureroase, Iehova ne-a răsplătit întotdeauna din plin pentru că am păzit calea sa. Cât de fericiţi suntem că fiica noastră Lidia şi soţul ei Alfred DeRusha s-au dovedit a fi un cuplu exemplar! Cei doi fii ai lor, Christopher şi Jonathan, sunt slujitori dedicaţi ai lui Dumnezeu, un motiv în plus de bucurie pentru noi. Fratele meu, Ryszard, şi sora mea, Urszula, sunt şi ei creştini fideli de mulţi ani.

Iehova nu ne-a părăsit niciodată, iar dorinţa noastră este aceea de a-i sluji în continuare din toată inima. Am trăit personal adevărul exprimat în cuvintele din Psalmul 37:34: „Aşteaptă pe [Iehova], păzeşte calea Lui şi El te va înălţa ca să stăpâneşti pământul“. Aşteptăm cu nerăbdare timpul acela.

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

În grădina unui frate din Cracovia, în 1964

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Cu soţia mea Nela şi cu fiica noastră Lidia, în 1968

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cu un băiat Martor înainte de a fi operat pe cord fără sânge

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cu dr. Wites, şeful secţiei de chirurgie infantilă fără sânge dintr-un spital din Katowice

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cu Nela, în 2002