Relatare autobiografică

Hotărâtă să-i slujesc în continuare Creatorului meu

RELATARE DE CONSTANCE BENANTI

Totul s-a petrecut atât de repede! Într-un interval de numai şase zile, Camille, fiica noastră de un an şi zece luni, a făcut febră mare şi a murit. Eram copleşită de durere. Voiam să mor şi eu. De ce permisese Dumnezeu această tragedie? Nu mai ştiam ce să cred.

PĂRINŢII mei au imigrat din orăşelul sicilian Castellammare del Golfo şi s-au stabilit în oraşul New York. Aici m-am născut eu la 8 decembrie 1908. Părinţii mei au avut opt copii, cinci băieţi şi trei fete. a

În 1927, tata, Santo Catanzaro, a început să asiste la întrunirile unui mic grup de Studenţi în Biblie, cum se numeau atunci Martorii lui Iehova. Giovanni De Cecca, un frate italian care slujea la sediul central, sau la Betelul din Brooklyn (New York), ţinea întrunirile în zona în care locuiam noi, în statul New Jersey, nu departe de Brooklyn. Cu timpul, tata a început să predice şi a devenit ministru cu timp integral. A continuat această lucrare până în 1953, când a murit.

În tinereţe, mama a vrut să se călugărească, dar părinţii ei n-au fost de acord. La început, influenţată de mama, n-am vrut să mă alătur tatălui meu, care studia Biblia. N-a trecut însă mult şi am  observat schimbări la tata. Era mai calm, mai răbdător, iar în familia noastră exista mai multă înţelegere. Îmi plăcea lucrul acesta.

Între timp l-am cunoscut pe Charles, un tânăr de vârsta mea, născut în Brooklyn. Familia lui venise tot din Sicilia. La scurt timp după aceea ne-am logodit, iar la întoarcerea tatălui meu de la congresul Martorilor lui Iehova din 1931 de la Columbus, Ohio, ne-am căsătorit. Un an mai târziu am născut-o pe Camille. Când fetiţa noastră a murit, am fost distrusă. Într-o zi Charles mi-a spus printre lacrimi: „Camille a fost şi fiica mea. Hai să ne continuăm viaţa fiindu-ne sprijin unul altuia!“

Acceptăm adevărul Bibliei

Charles mi-a amintit că tata vorbise în cuvântarea de la înmormântarea lui Camille despre speranţa învierii. L-am întrebat: „Tu chiar crezi că morţii vor învia?“

„Cred!“, mi-a răspuns el. „Ce-ar fi să aflăm mai multe lucruri despre înviere din Biblie?“

În noaptea aceea n-am putut să dorm deloc. A doua zi, la şase dimineaţa, când tata se pregătea să plece la serviciu, m-am dus la el şi i-am spus că eu şi Charles vrem să studiem Biblia. S-a bucurat mult şi m-a îmbrăţişat. Mama, care nu se ridicase încă din pat, ne-a auzit vorbind. M-a întrebat ce se întâmplase. „Nimic“, i-am răspuns. „Eu şi Charles vrem să studiem Biblia.“

„Cu toţii trebuie să studiem Biblia“, a spus ea atunci. Astfel, cu toţii, inclusiv fraţii şi surorile mele, 11 în total, am început să studiem Biblia ca familie.

Studiul din Biblie mi-a adus mângâiere şi, încetul cu încetul, speranţa a luat locul confuziei şi durerii. După un an, în 1935, eu şi Charles am început să le vorbim şi altora despre adevărurile Bibliei. În februarie 1937, după ce am ascultat o cuvântare la sediul central din Brooklyn, care explica semnificaţia biblică a botezului în apă, am fost botezaţi împreună cu mulţi alţii în piscina unui hotel din apropiere. Am făcut acest pas nu numai pentru că speram să-mi revăd fiica, ci şi pentru că doream să-i slujesc Creatorului, pe care ajunsesem să-l cunosc şi să-l iubesc.

Încep ministerul cu timp integral

Am avut multe satisfacţii şi bucurii în lucrarea de predicare, mai ales că atunci oamenii erau receptivi la mesajul despre Regat şi doreau să ia şi ei parte la proclamarea lui (Matei 9:37).  În 1941, eu şi Charles am devenit pionieri, cum se numesc miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. La scurt timp după aceea, am cumpărat o rulotă, iar Charles a lăsat în grija fratelui meu, Frank, fabrica de pantaloni a familiei noastre. Ceva mai târziu, spre bucuria noastră, am primit o scrisoare în care eram informaţi că fuseserăm numiţi pionieri speciali. La început am slujit în New Jersey, iar mai târziu am fost repartizaţi în statul New York.

În 1946, la un congres de la Baltimore (statul Maryland), am fost rugaţi să mergem la o întrunire ţinută de câţiva reprezentanţi speciali ai Martorilor lui Iehova. Cu acea ocazie i-am întâlnit pe Nathan Knorr şi pe Milton Henschel. Ne-au vorbit despre misionariat, în special despre lucrarea de predicare în Italia. Ne-au îndemnat să medităm la posibilitatea de a urma cursurile Şcolii Biblice Galaad.

„Gândiţi-vă, iar apoi spuneţi-ne ce-aţi hotărât“, ne-au zis ei. După ce am ieşit din birou, eu şi Charles ne-am uitat unul la altul, am făcut stânga împrejur şi am mers direct în biroul din care tocmai ieşiserăm. „Ne-am gândit, am spus noi, şi vrem să facem Galaadul.“ După zece zile urmam cursurile celei de-a şaptea clase a Şcolii Galaad.

Lunile acelea de instruire au fost de neuitat. Ceea ce ne-a impresionat în mod deosebit a fost răbdarea şi iubirea instructorilor, care ne-au pregătit să facem faţă dificultăţilor dintr-un teritoriu străin. În iulie 1946, după absolvire, am fost repartizaţi o perioadă scurtă în oraşul New York, unde exista o comunitate italiană numeroasă. Apoi a venit şi ziua cea mare! În 25 iunie 1947 am plecat spre Italia, repartiţia noastră.

Ne stabilim în repartiţia noastră

Am traversat Atlanticul cu un vapor care mai înainte fusese folosit în scopuri militare. După o călătorie de 14 zile, am ancorat în portul italian Genova. Oraşul purta cicatricele celui de-al Doilea Război Mondial, care se terminase cu numai doi ani mai înainte. De exemplu, din cauza bombardamentelor, clădirea gării nu mai avea geamuri. Din Genova am mers la Milano cu un tren de marfă. Acolo se aflau atunci Filiala şi o casă de misionari.

Condiţiile de viaţă din Italia postbelică au fost foarte grele. Începuse reconstruirea clădirilor, dar era multă sărăcie. Curând m-am îmbolnăvit grav. Un medic mi-a spus că sufeream de o afecţiune serioasă a inimii şi că cel mai bun lucru era să mă întorc în Statele Unite. Cât de mult mă bucur că diagnosticul pus de acel medic a fost complet greşit! Şi astăzi, după 58 de ani, slujesc încă în repartiţia mea, Italia.

Eram doar de câţiva ani în Italia când fraţii mei din Statele Unite au vrut să ne dea o maşină. Însă Charles a refuzat, decizie pe care am apreciat-o. Din câte ştiam noi, pe timpul acela nici un Martor din Italia nu avea maşină, iar Charles a fost de părere că era bine să avem un nivel de trai asemănător cu al fraţilor noştri creştini. Abia în 1961 ne-am luat o maşină modestă.

Prima noastră Sală a Regatului din Milano a fost la subsolul unei clădiri. Pe jos era pământ, nu aveam baie, iar apă numai la picioare,  când ploua. Împărţeam camera cu câţiva şoricei care alergau dintr-o parte în alta. În timpul întrunirilor ardeau două becuri. În pofida acestor inconveniente, era minunat să-i vezi pe cei sinceri venind la întrunirile noastre şi, în cele din urmă, alăturându-ni-se în minister.

Experienţe avute ca misionară

Odată i-am lăsat unui domn broşura Pace — Putea-va ea dura? Când noi ne pregăteam să plecăm, s-a întors acasă şi soţia lui, Santina, încărcată cu sacoşe de la piaţă. Era puţin nervoasă şi ne-a spus că are opt fiice de crescut şi că n-are timp de pierdut. Când am vizitat-o din nou pe Santina, soţul ei nu era acasă, iar ea tricota ceva. „N-am timp să vă ascult, mi-a spus ea, şi, în afară de asta, nici nu ştiu să citesc.“

M-am rugat în gând lui Iehova, după care am întrebat-o dacă putea să-i tricoteze soţului meu un pulover contra cost. După două săptămâni, puloverul era gata, iar Santina a început să studieze cu regularitate Biblia. Am folosit ca auxiliar de studiu cartea „Adevărul vă va face liberi“. Santina a învăţat să citească şi, în pofida opoziţiei din partea soţului, a făcut progrese şi s-a botezat. Cinci dintre fiicele ei au devenit Martore, iar Santina a ajutat multe persoane să accepte adevărul Bibliei.

În martie 1951, împreună cu alte două misionare — Ruth Cannon b şi Loyce Callahan, care mai târziu s-a căsătorit cu Bill Wengert —, am fost transferaţi la Brescia, unde nu era nici un Martor. Am găsit un apartament mobilat, dar după două luni, proprietarul apartamentului ne-a cerut să ne mutăm în 24 de ore. Întrucât eram singurii Martori din oraş, n-am avut de ales şi am mers la un hotel, unde am stat aproape două luni.

Meniul nostru era simplu: la micul dejun, cappucino şi croasant, la prânz, fructe şi grisine cu brânză, iar la cină tot fructe şi grisine cu brânză. Chiar dacă nu ne-a fost uşor, ne-am simţit binecuvântaţi. Cu timpul, am găsit un apartament mic, iar în 1952, la Comemorarea morţii lui Cristos, au asistat 35 de persoane în cămăruţa pe care o foloseam ca Sală a Regatului.

Depăşim obstacolele

Pe timpul acela, preoţii aveau încă o mare influenţă asupra oamenilor. De exemplu, când predicam în Brescia, câţiva băieţi au fost îndemnaţi de preot să arunce cu pietre în noi. După o vreme însă, 16 persoane au început să studieze Biblia cu noi, şi, curând, au devenit Martori. Şi cine era printre ele? Unul dintre băieţii care ne ameninţase că ne loveşte cu pietre! În prezent, el slujeşte ca bătrân într-o congregaţie din Brescia. În 1955, când am plecat din Brescia, 40 de proclamatori ai Regatului ieşeau cu regularitate în lucrarea de predicare.

După aceea am slujit trei ani în oraşul Livorno, unde majoritatea Martorilor erau femei. Aceasta însemna că noi, surorile, trebuia să ne ocupăm în congregaţie de responsabilităţi, care, de obicei, le sunt repartizate bărbaţilor. Apoi ne-am mutat în Genova, unde, cu 11 ani mai înainte, începuserăm serviciul nostru ca misionari. Acum exista deja o congregaţie. Sala Regatului se afla la etajul întâi al clădirii în care locuiam.

Când am sosit în Genova am început un studiu cu o doamnă al cărei soţ, fost boxer, era managerul unei săli de box. Doamna a făcut progrese spirituale şi, curând, a devenit sora noastră creştină. Soţul ei însă n-a fost de acord mult timp cu credinţa soţiei sale. Apoi a început s-o însoţească la întruniri; nu intra în sală, ci stătea afară şi asculta. Mai târziu, după ce am plecat din Genova, am aflat că ceruse un studiu biblic. După o vreme s-a botezat şi a devenit un supraveghetor creştin iubitor. El a rămas fidel până la moarte.

 Am studiat şi cu o femeie care era logodită cu un poliţist. La început, acesta a arătat un oarecare interes, dar după nuntă, şi-a schimbat atitudinea. Întrucât soţul i se opunea, femeia a întrerupt studiul. Mai târziu, când l-a reluat, soţul ei a ameninţat-o că, dacă ne prinde studiind Biblia, ne împuşcă pe amândouă. Doamna a făcut progrese spirituale şi a devenit o Martoră botezată. Şi, chiar dacă este de prisos să mai spun, soţul ei nu ne-a împuşcat nici până în ziua de azi. De fapt, după mulţi ani, când asistam la un congres în Genova, a venit cineva pe la spate, mi-a pus mâinile la ochi şi m-a întrebat dacă ştiam cine este. Nu mi-am putut opri lacrimile când l-am văzut pe soţul acelei doamne. După ce m-a îmbrăţişat, mi-a spus că îşi simbolizase chiar în ziua aceea dedicarea la Iehova prin botez!

Din 1964 până în 1972 am avut privilegiul să-l însoţesc pe Charles când vizita congregaţiile pentru a le întări spiritualiceşte. Am slujit aproape în tot nordul Italiei, în Piemont, în Lombardia şi în Liguria. Am reluat apoi pionieratul lângă Florenţa şi mai târziu în oraşul Vercelli. În 1977, în Vercelli nu era decât o congregaţie, iar în 1999, când am plecat noi, erau trei. În acel an am împlinit 91 de ani şi am fost încurajaţi să ne întoarcem la casa de misionari din Roma, o clădire mică şi frumoasă, aflată într-o zonă mai liniştită.

O ocazie tristă

În martie 2002, Charles, care a avut întotdeauna o sănătate de fier, s-a îmbolnăvit brusc. Sănătatea lui s-a deteriorat din ce în ce mai mult până când, în 11 mai 2002, a murit. Şaptezeci şi unu de ani am plâns împreună când am trecut prin momente grele şi ne-am bucurat împreună când am primit binecuvântări. Moartea lui a fost o pierdere imensă şi dureroasă pentru mine.

Deseori mi-l amintesc purtând costumul lui la două rânduri de nasturi şi pălăria din anii ’30. Şi acum parcă îl văd zâmbind sau îi aud râsul cu care m-am obişnuit atât de mult. Cu ajutorul lui Iehova şi datorită iubirii multor fraţi şi surori creştine dragi am putut să depăşesc această perioadă tristă. Aştept cu nerăbdare clipa când îl voi revedea.

Îmi continui serviciul

Cel mai frumos lucru din viaţa mea a fost să-i slujesc Creatorului meu. De-a lungul anilor ‘am gustat şi am văzut că Iehova este bun’ (Psalmul 34:8). Am simţit iubirea şi grija sa. Deşi mi-a murit fetiţa, Iehova mi-a dat mulţi fii şi fiice spirituale, în toată Italia, care ne-au umplut inima de bucurie mie şi lui.

Întotdeauna cel mai mult mi-a plăcut să le vorbesc altora despre Creator. De aceea, şi în prezent predic şi conduc studii biblice. Uneori îmi pare rău că nu pot face mai mult din cauza sănătăţii. Ştiu însă că Iehova îmi cunoaşte limitele, că mă iubeşte şi că apreciază tot ce pot să fac (Marcu 12:42). Încerc să aplic la mine cuvintele din Psalmul 146:2: „Voi lăuda pe [Iehova] cât voi trăi; voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi“. c

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Camille

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

În ziua când ne-am căsătorit, în 1931

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Chiar dacă la început n-a fost interesată, mama a spus că toţi trebuie să studiem Biblia

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cu fratele Knorr la absolvirea Şcolii Galaad, în 1946

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Cu Charles, cu puţin înainte ca el să moară