Marele preot care l-a condamnat pe Isus

ÎN NOIEMBRIE 1990, câţiva muncitori care lucrau într-un parc şi pe un drum aflate la mai puţin de un kilometru sud de partea istorică a oraşului Ierusalim au făcut o descoperire neaşteptată. Un tractor a dărâmat din greşeală acoperişul unui cavou antic. Terenul din preajmă fusese între secolele I î.e.n. şi I e.n. un cimitir imens. Ceea ce au descoperit arheologii în acea cameră funerară a fost de-a dreptul senzaţional.

Cavoul conţinea 12 osuare, sau lăzi cu oseminte, în care fuseseră aşezate oasele morţilor după ce aceştia stătuseră în mormânt aproximativ un an, iar carnea li se descompusese. Pe un osuar gravat cu multă măiestrie, unul dintre cele mai frumoase descoperite vreodată, era o inscripţie cu numele Yehosef bar Caiapha (Iosif, fiul lui Caiafa).

Dovezile sugerează că acesta ar putea fi mormântul marelui preot care a prezidat cel mai important proces din istorie, cel al lui Isus Cristos. Istoricul evreu Josephus Flavius îl identifică pe acest mare preot ca fiind „Josephus, care se mai numea şi Caiaphas“. Biblia îl reţine doar cu numele Caiafa. De ce ar trebui să ne intereseze acest personaj istoric? Ce motive a avut el să-l condamne pe Isus?

Familia şi mediul din care provenea Caiafa

Caiafa s-a căsătorit cu fiica lui Ana, alt mare preot (Ioan 18:13). După cât se pare, căsătoria lor fusese aranjată cu mulţi ani înainte, întrucât ambele familii doreau probabil să fie sigure că vor face o alianţă avantajoasă. Aceasta a presupus o examinare atentă a genealogiilor pentru ca linia lor preoţească să-şi păstreze „puritatea“. Se pare că cele două familii erau bogate şi făceau parte din aristocraţie, asigurându-şi probabil veniturile din marile proprietăţi pe care le deţineau în Ierusalim. Fără îndoială, Ana a vrut să fie sigur că viitorul său ginere îi va fi un aliat politic de încredere. După toate probabilităţile, atât  Ana, cât şi Caiafa au făcut parte din puternica sectă a saducheilor. — Faptele 5:17.

Ca membru al unei distinse familii preoţeşti, Caiafa studiase probabil Scripturile ebraice şi interpretarea acestora. Este posibil ca el să fi început serviciul la templu când avea 20 de ani, dar nu se ştie la ce vârstă a ajuns mare preot.

Marii preoţi şi preoţii de seamă

La început, poziţia de mare preot se moştenea din tată în fiu, fiind un serviciu pe viaţă. Dar, în secolul al II-lea î.e.n., haşmoneii au uzurpat înalta preoţie. * Irod cel Mare a numit şi a destituit mari preoţi, arătând astfel cât se poate de clar că el era de fapt autoritatea care făcea numiri în această funcţie. Guvernatorii romani au procedat la fel.

Aceste evenimente au favorizat constituirea unui grup numit în Biblie „preoţii de seamă“ (Matei 26:3, 4). Alături de Caiafa, din acest grup făceau parte foşti mari preoţi, cum era de pildă Ana, care continua să poarte acest titlu, deşi fusese destituit. Grupul mai includea rude apropiate ale marelui preot în funcţie, precum şi ale fostului mare preot.

Romanii permiteau aristocraţiei evreieşti, inclusiv marilor preoţi, să se ocupe de problemele administrative ale Iudeii. Roma putea astfel să controleze provincia şi să strângă impozitele fără să trimită mulţi soldaţi aici. Roma aştepta din partea aristocraţiei evreieşti să păstreze ordinea şi să-i apere interesele. Guvernatorii romani nu-i agreau pe conducătorii evrei, care dispreţuiau stăpânirea romană. Era însă în interesul ambelor părţi să coopereze în vederea unei guvernări stabile.

Pe timpul lui Caiafa, marele preot era şi conducătorul politic al evreilor. Ana a fost numit mare preot de Quirinius, guvernatorul roman al Siriei, în anul 6 sau 7 e.n. Tradiţia rabinică arată că lăcomia, nepotismul, asuprirea şi violenţa caracterizau cele mai importante familii aristocrate evreieşti. O autoare sugerează că Ana, ca mare preot, a avut grijă ca ginerele lui să „avanseze repede în ierarhia de la templu; la urma urmei, cu cât Caiafa avea o poziţie mai înaltă, cu atât îi era mai de folos lui Ana“.

Valerius Gratus, guvernatorul Iudeii, l-a destituit pe Ana în jurul anului 15 e.n. După Ana, alţi trei, între care unul dintre fiii săi, au deţinut nu pentru mult timp funcţia de mare preot. Caiafa a devenit mare preot în aproximativ 18 e.n. Ponţiu Pilat, care a fost numit guvernator al Iudeii în 26 e.n., l-a lăsat în funcţie zece ani, cât a durat guvernarea sa. Caiafa era mare preot în perioada ministerului lui Isus şi atunci când discipolii săi au început să predice. Însă Caiafa a fost ostil faţă de mesajul creştinilor.

S-a temut de Isus . . . şi de Roma

Caiafa a văzut în Isus un periculos instigator la revoltă. Isus a contestat interpretarea dată de preoţi legilor sabatice şi i-a scos din templu pe negustori şi pe schimbătorii de bani, spunând că făcuseră din templu „o peşteră de tâlhari“ (Luca 19:45, 46). Unii istorici cred că pieţele de la templu erau proprietatea casei lui Ana, acesta fiind probabil alt motiv pentru care Caiafa a încercat să-l reducă la tăcere pe Isus. Când preoţii de seamă au trimis soldaţi să-l aresteze pe Isus, aceştia au rămas uluiţi de cuvintele sale şi s-au întors cu mâinile goale. — Ioan 2:13–17; 5:1–16; 7:14–49.

Să vedem ce s-a întâmplat când mai marii evreilor au auzit că Isus îl înviase pe Lazăr. În evanghelia lui Ioan citim: „Preoţii de seamă şi fariseii au adunat Sanhedrinul şi au început să zică: «Ce trebuie să facem, pentru că acest om face multe semne? Dacă îl lăsăm aşa, toţi îşi vor pune credinţa în el, şi vor veni romanii şi ne vor lua atât locul, cât şi naţiunea»“  (Ioan 11:47, 48). Sanhedrinul a văzut în Isus o ameninţare la adresa autorităţii lor religioase şi a ordinii publice, pentru care Pilat îi considera responsabili. Orice mişcare populară care ar fi fost interpretată de romani drept sediţiune putea să ducă la intervenţia acestora în treburile evreilor, iar Sanhedrinul voia să evite cu orice preţ lucrul acesta.

Deşi nu a putut să nege că Isus înfăptuise lucrări de putere, Caiafa nu a crezut în Isus, ci a luptat să-şi păstreze poziţia şi autoritatea. Cum ar fi putut el să accepte că Lazăr înviase? Ca saducheu, Caiafa nu credea în înviere! — Faptele 23:8.

Răutatea sa a fost demascată când le-a spus celorlalţi conducători evrei: „Nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru popor şi nu să fie distrusă întreaga naţiune“. Relatarea continuă: „Însă aceasta nu a spus-o de la el însuşi; ci, pentru că era mare preot în anul acela, a profeţit că Isus trebuia să moară pentru naţiune, şi nu numai pentru naţiune, ci şi ca să-i adune în unitate pe copiii lui Dumnezeu care sunt răspândiţi. Din ziua aceea deci, ei s-au sfătuit să-l omoare [pe Isus]“. — Ioan 11:49–53.

Caiafa nu a înţeles pe deplin semnificaţia cuvintelor sale. Întrucât slujea ca mare preot, el chiar a profeţit. * Moartea lui Isus avea să aducă foloase, dar nu numai evreilor. Jertfa sa de răscumpărare urma să facă posibilă răscumpărarea întregii omeniri din sclavia păcatului şi a morţii.

Un complot criminal

Preoţii de seamă evrei şi bătrânii s-au adunat la casa lui Caiafa pentru a plănui prinderea şi uciderea lui Isus. E posibil ca marele preot să fi avut şi el un rol când s-a convenit cu Iuda Iscariot preţul în schimbul căruia să-l vândă pe Isus (Matei 26:3, 4, 14, 15). Dar uciderea unui om nu era de ajuns pentru atingerea scopurilor josnice ale lui Caiafa. „Preoţii de seamă s-au sfătuit atunci să-l omoare şi pe Lazăr, pentru că, datorită lui, mulţi dintre iudei . . . îşi puneau credinţa în Isus.“ — Ioan 12:10, 11.

Malcu, un sclav al lui Caiafa, se afla în mulţimea trimisă să-l aresteze pe Isus. Prizonierul a fost dus mai întâi la Ana pentru a fi interogat, apoi la Caiafa, care îi convocase deja pe bătrânii evrei pentru un proces ilegal ţinut în toiul nopţii. — Matei 26:57; Ioan 18:10, 13, 19–24.

Caiafa nu a fost deranjat de faptul că declaraţiile martorilor falşi nu au coincis. Marele preot cunoştea opiniile celorlalţi conspiratori cu privire la oricine ar fi pretins că este Mesia. De aceea, el a vrut să ştie dacă Isus revendica acest titlu. Drept răspuns, Isus a spus că acuzatorii săi îl vor vedea „şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului“. Făcând un gest teatral de pioşenie, „marele preot şi-a sfâşiat veşmintele exterioare, zicând: «A blasfemat! Ce nevoie mai avem de martori?»“. Sanhedrinul a încuviinţat că Isus merita să moară. — Matei 26:64–66.

Orice execuţie trebuia aprobată de romani. Ca intermediar între autorităţile romane şi evrei, Caiafa a fost probabil cel care i-a prezentat cazul lui Pilat. Când acesta a încercat să-l elibereze pe Isus, Caiafa s-a aflat se pare printre preoţii de seamă care au strigat: „Pe stâlp cu el! Pe stâlp cu el!“ (Ioan 19:4–6). Probabil tot Caiafa a aţâţat mulţimile să ceară eliberarea unui criminal în locul lui Isus. El s-a aflat şi printre preoţii de seamă care au spus cu ipocrizie: „Nu avem alt rege decât pe Cezar“. — Ioan 19:15; Marcu 15:7–11.

Caiafa a respins dovezile că Isus înviase. El s-a opus lui Petru, lui Ioan şi lui Ştefan. Tot Caiafa l-a autorizat pe Saul să-i aresteze pe creştinii pe care i-ar fi găsit în Damasc (Matei 28:11–13; Faptele 4:1–17; 6:8—7:60; 9:1, 2).  Însă, în jurul anului 36 e.n., Caiafa a fost destituit de Vitellius, legatul roman al Siriei.

În scrierile evreieşti, familia lui Caiafa este prezentată într-o lumină nefavorabilă. De exemplu, în Talmudul babilonian găsim următoarea lamentaţie: „Vai de mine din cauza casei lui Hanin [Ana], vai de mine din cauza şoaptelor [sau calomniilor] acestora“. Se crede că această plângere se referă la „consfătuirile secrete la care se născoceau măsuri opresive“.

Ce învăţăm de la Caiafa

Descriindu-i pe marii preoţi, un erudit a spus că aceştia erau „duri, abili, inteligenţi şi, foarte probabil, aroganţi“. Din cauza aroganţei, Caiafa nu l-a acceptat pe Mesia. De aceea, n-ar trebui să fim surprinşi când oamenii de azi resping mesajul Bibliei. Unii nu sunt atât de interesaţi de adevărul Bibliei, încât să renunţe la concepţii de care sunt foarte ataşaţi. Poate că alţii cred că este sub demnitatea lor să devină proclamatori umili ai veştii bune. Iar normele creştine le displac oamenilor necinstiţi sau lacomi.

Ca mare preot, Caiafa şi-ar fi putut ajuta compatrioţii să-l accepte pe Mesia, dar setea de putere l-a împins să-l condamne pe Isus. Caiafa a avut probabil această atitudine până la moarte. Relatarea privitoare la conduita sa demonstrează că, după ce murim, în urma noastră nu rămân doar oasele. Prin faptele noastre ne facem la Dumnezeu o reputaţie bună sau rea, care rămâne.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Iosif, fiul lui Caiafa

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Osuarul recent descoperit

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 10]

Osuar, inscripţie iar, în fundal, grotă: Prin amabilitatea Israel Antiquities Authority