Relatare autobiografică

Iehova m-a ajutat să îl găsesc

RELATARE DE FLORENCE CLARK

Ţineam în mâini mâna soţului meu care era grav bolnav. Fiind membră a Bisericii Anglicane, m-am rugat lui Dumnezeu ca soţul meu să se însănătoşească şi am promis că, dacă nu moare, am să-l caut pe Dumnezeu până am să-l găsesc. Şi am să rămân alături de el.

M-AM născut la 18 septembrie 1937 în comunitatea aborigenă Oombulgurri aflată în îndepărtatul podiş Kimberley din Australia de Vest, iar numele meu de fată era Florence Chulung.

Am amintiri foarte dragi din zilele fericite, lipsite de griji ale copilăriei mele. Am învăţat la şcoala religioasă câteva lucruri de bază despre Dumnezeu şi despre Biblie, însă cea care m-a învăţat principiile creştine a fost mama mea. Ea îmi citea cu regularitate din Biblie; prin urmare, încă din primii ani ai copilăriei am cultivat iubire pentru lucrurile spirituale. În plus, o admiram pe una dintre mătuşile din partea mamei, care era misionară în cadrul bisericii pe care o frecventa. În adâncul inimii mele eram convinsă că voiam să-i calc pe urme.

În comunitatea noastră, cunoscută anterior sub numele de Forrest River Mission, exista o şcoală cu clasele I–V. Mergeam la şcoală doar pentru două ore în fiecare dimineaţă. De aceea, instruirea mea şcolară era destul de limitată, lucru care îl preocupa mult pe tatăl meu. Cum el dorea ca noi, copiii, să avem parte de o instruire mai bună, a decis să plecăm din Oombulgurri şi să ne stabilim în oraşul Wyndham. Ziua în care  am plecat a fost o zi tristă pentru mine, dar în Wyndham am putut merge la o şcoală cu orar normal, timp de patru ani, din 1949 până în 1952. Îi sunt foarte recunoscătoare tatălui meu că mi-a dat posibilitatea să primesc acea instruire.

Mama lucra la un medic din localitate. Când am părăsit şcoala, la 15 ani, medicul acesta mi-a oferit un post de asistentă la spitalul din Wyndham. Am acceptat cu bucurie fiindcă la vremea aceea era foarte greu să găseşti un loc de muncă.

După câţiva ani l-am întâlnit pe Alec, un alb care lucra ca îngrijitor de animale la o fermă. Ne-am căsătorit în 1964 în oraşul Derby, unde obişnuiam să merg la Biserica Anglicană. Într-o zi, la uşa noastră au sunat Martorii lui Iehova. Le-am spus clar că nu eram deloc interesată şi le-am cerut să nu mă mai caute. Totuşi, mi-au spus ceva ce m-a fascinat: Dumnezeu are un nume personal, Iehova!

„Nu poţi să te rogi şi singură?“

În 1965, în viaţa noastră au început necazurile. Soţul meu a avut trei accidente destul de grave: unul de maşină şi două cu calul. Din fericire, şi-a revenit şi s-a întors la muncă. Însă, la scurt timp după aceea, a avut încă un accident cu calul. De această dată a fost rănit grav la cap. Când am ajuns la spital, medicul mi-a spus că soţul meu avea să moară. Eram distrusă. O asistentă l-a rugat pe preotul local să treacă să mă vadă, însă acesta a zis: „Nu acum. Am să trec mâine!“

Voiam ca preotul să vină şi să se roage cu mine; i-am spus acest lucru călugăriţei. Ea mi-a zis: „Dar ce-i cu tine? Nu poţi să te rogi şi singură?“ Aşa că am început să mă rog pentru ajutor la statuile din biserică, dar fără folos. Soţul meu părea că se stinge din viaţă. Atunci m-am gândit: Cum am să mă descurc dacă îmi moare soţul? Eram îngrijorată şi pentru cei trei copii ai noştri: Christine, Nanette şi Geoffrey. Ce fel de viaţă vor avea fără tată? Din fericire, după trei zile soţul meu şi-a venit în simţiri şi a fost externat în 6 decembrie 1966.

Deşi s-a refăcut în mare măsură, el suferise leziuni cerebrale. Îşi pierduse o parte din memorie, iar acum avea porniri violente şi schimbări de dispoziţie. Nu se înţelegea cu copiii şi devenea foarte agresiv dacă ei nu reacţionau ca adulţii. Îmi era greu să-l îngrijesc. Practic, eu trebuia să fac totul pentru el. L-am învăţat până şi să scrie şi să citească din nou. Efortul de a-l îngriji, pe lângă celelalte îndatoriri casnice, mi-a afectat sănătatea: am suferit o cădere nervoasă. La şapte ani de la accidentul soţului meu, am căzut de-acord să ne separăm pentru o vreme ca să-mi pot recăpăta sănătatea.

Am luat copiii şi ne-am mutat în sud, în oraşul Perth. Înainte de a ne muta, sora mea începuse să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova în Kununurra, un orăşel din Australia de Vest. Ea mi-a arătat o imagine din cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă, * care ilustra promisiunea Bibliei referitoare la un paradis pe pământ. Mi-a mai arătat din carte că Dumnezeu are un nume, Iehova, iar acest lucru mi-a plăcut. Întrucât la biserica pe care o frecventam nu mi se spuseseră niciodată astfel de lucruri, m-am hotărât ca, odată stabilită în Perth, să le telefonez Martorilor lui Iehova.

Cu toate acestea, ezitam să iau legătura cu ei. Apoi, într-o seară, cineva a sunat la uşă. Fiul meu s-a dus să deschidă şi s-a întors în grabă, spunându-mi: „Mami, oamenii cărora ai zis că le dai telefon sunt aici“. Fiind luată oarecum prin surprindere, am zis: „Spune-le că nu sunt acasă!“ Dar el mi-a răspuns: „Mami, tu ştii că nu trebuie să mint!“ Astfel corectată, am răspuns la uşă. În timp ce-i salutam pe vizitatori, am remarcat nedumerirea de pe feţele lor. Ei  veniseră să vadă un alt locatar, care se mutase. I-am invitat înăuntru şi i-am bombardat cu întrebări. Am fost mulţumită de răspunsurile pe care le-am primit din Biblie.

Săptămâna următoare am început să studiez Biblia cu Martorii pe baza cărţii Adevărul care conduce la viaţă eternă. Studiul se ţinea cu regularitate şi mi-a reînsufleţit iubirea pentru lucrurile spirituale. Două săptămâni mai târziu am asistat la Comemorarea morţii lui Isus Cristos. Am început să merg la întruniri în fiecare duminică, şi, nu după mult timp, eram prezentă şi la celelalte întruniri. Am început, de asemenea, să le împărtăşesc şi altora ceea ce învăţam. Am descoperit că faptul de a-i ajuta pe alţii să înveţe adevărurile biblice îmi îmbunătăţea starea psihică şi afectivă. După şase luni, m-am botezat la un congres de district din Perth.

Pe măsură ce progresam spiritualiceşte, am ajuns să înţeleg punctul de vedere al lui Iehova privitor la sfinţenia căsătoriei, precum şi principiul scriptural consemnat în 1 Corinteni 7:13, unde se spune: „O femeie care are soţ necredincios, şi totuşi el consimte să locuiască cu ea, să nu-şi părăsească soţul“. Acest verset m-a îndemnat să mă întorc la Alec.

Întoarcerea la Derby

Am revenit în Derby la 21 iunie 1979, după mai bine de cinci ani petrecuţi departe de soţul meu. Desigur, aveam sentimente contradictorii şi mă gândeam cum avea să reacţioneze. Spre surprinderea mea, s-a bucurat că m-am întors la el, deşi s-a arătat oarecum dezamăgit de faptul că devenisem Martoră a lui Iehova. Mi-a sugerat imediat după aceea să frecventez biserica lui, cea la care obişnuiam să merg înainte de plecarea la Perth. I-am explicat că nu puteam face acest lucru. M-am străduit din răsputeri să-i respect autoritatea şi am făcut tot ce am putut ca soţie creştină. Am încercat să-i vorbesc despre Iehova şi despre promisiunile sale minunate referitoare la viitor, dar nu a arătat nici un interes faţă de ceea ce îi spuneam.

În cele din urmă, Alec nu numai că a acceptat noul meu mod de viaţă, dar şi a început să mă sprijine financiar ca să pot asista la congrese şi la întrunirile săptămânale. Am fost foarte recunoscătoare când a cumpărat o maşină — un bun preţios în această parte îndepărtată a Australiei — pe care să o folosesc în ministerul creştin. Fraţii şi surorile, precum şi supraveghetorul de circumscripţie, au rămas deseori timp de câteva nopţi la noi acasă. Acest lucru i-a oferit lui Alec posibilitatea să cunoască diferiţi Martori şi se pare că i-a plăcut compania lor.

M-am simţit ca Ezechiel

M-am bucurat de vizitele fraţilor şi surorilor, însă m-am confruntat cu o provocare. Eram singura Martoră din oraşul Derby. Cea mai apropiată congregaţie se afla în Broome, la o distanţă de 220 de kilometri. Aşa că am decis să fac tot ce-mi stătea în putinţă pentru a răspândi vestea bună. Cu ajutorul lui Iehova, m-am organizat şi am început să depun mărturie de la uşă la uşă. Am constatat că era o însărcinare dificilă, dar îmi aminteam mereu de cuvintele apostolului Pavel: „Pentru toate lucrurile am forţă prin cel care îmi dă putere“. — Filipeni 4:13.

Preoţii locali nu s-au bucurat prea mult de activitatea mea. Îi deranja în special că depuneam mărturie în rândul aborigenilor. Aşa că au încercat să mă intimideze ca să nu mai predic. Opoziţia lor n-a făcut decât să mă determine să-mi continui activitatea cu şi mai  multă hotărâre; mă rugam mereu lui Iehova pentru ajutor. Mi-am amintit deseori cuvintele de încurajare adresate lui Ezechiel: „Iată, ţi-am făcut faţa tot aşa de aspră ca şi feţele lor, şi fruntea tot aşa de aspră ca fruntea lor. Ţi-am făcut fruntea ca un diamant, mai tare decât cremenea. Nu te teme şi nu te speria de ei“. — Ezechiel 3:8, 9.

De câteva ori, în timp ce eram la cumpărături, am fost abordată de doi bărbaţi care făceau parte dintr-un grup religios. M-au ridiculizat vorbind foarte tare, încercând astfel să atragă atenţia celorlalţi cumpărători. Eu însă i-am ignorat. Odată, în timpul unei vizite la o persoană interesată, pastorul bisericii locale a venit şi m-a acuzat că nu cred în Isus. Mi-a smuls Biblia, a scuturat-o ameninţător în faţa mea şi mi-a trântit-o în mână. Privindu-l în ochi, am citat cu blândeţe, dar cu fermitate, Ioan 3:16 şi l-am asigurat că am credinţă în Isus. Răspunsul meu plin de convingere l-a uluit şi a plecat fără să mai spună nimic.

Mi-a făcut plăcere să le predic aborigenilor din Derby şi din împrejurimi. Într-o anumită comunitate, un preot local a încercat să mă împiedice să le predic oamenilor, dar a fost transferat. Astfel, am reuşit să duc şi acolo mesajul Bibliei. Dintotdeauna mi-am dorit să fiu o misionară, asemenea mătuşii mele, iar acum făceam o astfel de lucrare, ajutându-i pe alţii să înveţe despre Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi dintre aborigeni au reacţionat favorabil la predicarea mea, astfel că am iniţiat câteva studii biblice.

Conştientă de necesităţile mele spirituale

Timp de cinci ani am fost singura Martoră a lui Iehova din Derby. Mi-a fost greu să rămân tare pe plan spiritual fără să primesc  încurajare la întrunirile creştine ţinute cu regularitate. Odată, mă simţeam foarte descurajată şi am ieşit la o plimbare cu maşina. Târziu după-amiaza, când m-am întors acasă, eram aşteptată de o soră de credinţă şi de cei şapte copii ai ei. Îmi aduseseră provizii de literatură de la congregaţia din Broome, aflată la atâţia kilometri depărtare! De atunci, această soră, Betty Butterfield, a făcut demersuri să vină la Derby o dată pe lună şi să stea cu mine un sfârşit de săptămână. Mergeam împreună în lucrarea de predicare, după care studiam Turnul de veghe la mine acasă. La rândul meu, o dată pe lună mergeam până la Broome.

Fraţii din Broome erau foarte săritori şi uneori reuşeau să ajungă la Derby ca să mă ajute în lucrarea de predicare. Ei îi îndemnau pe fraţii şi surorile din alte oraşe care intenţionau să treacă prin Derby să mă viziteze şi să mă însoţească în minister. Cei ce veneau îmi aduceau şi casete cu cuvântări publice. Unii studiau Turnul de veghe împreună cu mine. Aceste scurte vizite au fost foarte încurajatoare.

Mai mult ajutor

Timp de câţiva ani, am avut parte de un nou ajutor când Arthur şi Mary Willis, un cuplu de pensionari din sudul Australiei de Vest, au venit să mă ajute câte trei luni, în sezonul rece. Fratele Willis a condus cea mai mare parte a întrunirilor şi a luat iniţiativa în serviciul de teren. Am călătorit împreună în cele mai izolate părţi ale podişului Kimberley, vizitând fermele de animale din aceste regiuni îndepărtate. De fiecare dată când fratele şi sora Willis plecau, simţeam un gol imens.

În cele din urmă, spre sfârşitul anului 1983, am primit îmbucurătoarea veste că o familie — Danny şi Denise Sturgeon împreună cu cei patru fii ai lor — urma să se mute în Derby. După sosirea lor, am reuşit să ţinem cu regularitate întrunirile săptămânale şi să participăm împreună la lucrarea de predicare. În 2001, aici s-a format o congregaţie. În prezent, oraşul Derby are o congregaţie puternică, alcătuită din 24 de vestitori, cu doi bătrâni şi un slujitor ministerial care se îngrijesc bine de necesităţile noastre spirituale. Uneori, la întruniri sunt prezente până la 30 de persoane.

Când privesc în urmă, de-a lungul anilor, inima îmi tresaltă de bucurie văzând cum m-a ajutat Iehova să-i slujesc. Cu toate că încă nu mi s-a alăturat în credinţă, soţul meu continuă să mă susţină în alte privinţe. Cinci membri apropiaţi ai familiei mele au devenit Martori botezaţi — cele două fiice ale mele şi trei nepoate. În plus, alte câteva dintre rudele mele studiază Biblia cu slujitori ai lui Iehova.

Sunt foarte recunoscătoare că Iehova m-a ajutat să îl găsesc. Şi sunt hotărâtă să rămân pentru totdeauna alături de el. — Psalmul 65:2.

[Notă de subsol]

[Harta/Fotografia de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

AUSTRALIA

Wyndham

Podişul Kimberley

Derby

Broome

Perth

[Provenienţa fotografiilor]

Cangur şi pasăre-liră: Lydekker; koala: Meyers

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Când lucram ca asistentă la spitalul din Wyndham, 1953

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Congregaţia Derby, 2005