Relatare autobiografică

Am ştiut ce este bine şi am trecut la fapte

RELATARE DE HADYN SANDERSON

Odată, Isus le-a spus apostolilor săi: „Dacă ştiţi aceste lucruri, fericiţi sunteţi dacă le faceţi“ (Ioan 13:17). Poate că şi noi ştim ce este bine, dar uneori ne este greu să trecem la fapte. Totuşi, după mai bine de 80 de ani de viaţă, din care 40 am slujit ca misionar, ştiu cât de adevărate sunt cuvintele lui Isus. Când înfăptuim ceea ce ne spune Dumnezeu, suntem cu adevărat fericiţi. Permiteţi-mi să vă explic de ce sunt convins de lucrul acesta.

ÎN 1925, când aveam trei ani, părinţii mei au asistat la o cuvântare biblică în orăşelul nostru, Newcastle (Australia). Cuvântarea „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“ a convins-o pe mama că acesta este adevărul. Apoi, ea a început să asiste cu regularitate la întrunirile creştine. Însă tata şi-a pierdut repede interesul şi a ameninţat-o pe mama că o părăseşte dacă nu renunţă la noua ei credinţă. Mama îl iubea pe tata şi voia ca familia noastră să rămână împreună. Însă ea ştia că ascultarea de Dumnezeu este mai importantă decât orice altceva şi era hotărâtă să facă ce este bine în ochii Săi (Matei 10:34–39). Tata a părăsit-o pe mama, iar după aceea l-am văzut doar ocazional.

Privind în urmă, o admir pe mama pentru ce a făcut ca să-i rămână loială lui Dumnezeu. Hotărârea ei a însemnat pentru mine şi pentru sora mea mai mare, Beulah, o viaţă bogată în binecuvântări spirituale. Din exemplul mamei mele am învăţat o lecţie importantă: când ştim ce este bine, trebuie să ne străduim să trecem la fapte.

 Credinţa îmi este pusă la încercare

Studenţii în Biblie, cum erau cunoscuţi atunci Martorii lui Iehova, au sărit în ajutorul familiei noastre. Bunica din partea mamei s-a mutat la noi şi a îmbrăţişat şi ea adevărul Bibliei. Ea şi mama au ajuns partenere de nedespărţit în lucrarea de predicare, unde au reuşit să câştige respectul oamenilor prin ţinuta lor demnă şi prin firea lor prietenoasă.

Între timp, fraţii creştini mai în vârstă mi-au oferit o instruire preţioasă. Curând am învăţat să folosesc o fişă de mărturie pentru a face prezentări simple din casă în casă. De asemenea, le puneam oamenilor cuvântări biblice înregistrate pe un gramofon portabil şi participam la marşurile cu placarde organizate pe strada principală a oraşului. Nu-mi era uşor deoarece trebuia să-mi înving teama de oameni. Cu toate acestea, eram hotărât să fac ce ştiam că este bine.

După terminarea şcolii, m-am angajat la o bancă. Serviciul meu presupunea să merg la numeroase filiale ale băncii răspândite pe tot cuprinsul statului New South Wales. Deşi erau puţini Martori în această zonă, instruirea primită m-a ajutat să-mi păstrez vie credinţa. Mama mi-a scris scrisori încurajatoare, care m-au întărit pe plan spiritual.

Scrisorile acelea m-au ajutat foarte mult. Al Doilea Război Mondial începuse şi am fost chemat pentru încorporare. Directorul băncii, un om foarte religios, era şi comandant militar. Când i-am explicat că sunt neutru din punct de vedere politic datorită convingerilor mele creştine, m-a pus să aleg între religia mea şi serviciul la bancă. Lucrurile au atins un punct critic când m-am prezentat la centrul pentru recrutare. Directorul băncii era de faţă şi m-a urmărit cu atenţie în timp ce m-am îndreptat spre masa unde erau înregistraţi recruţii. Când am refuzat să semnez hârtiile pentru încorporare, funcţionarii au devenit ostili. A fost un moment încordat, dar hotărârea mea era să fac ceea ce este bine. Cu ajutorul lui Iehova am rămas calm şi pe poziţie. Mai târziu, când am aflat că nişte bătăuşi erau pe urmele mele, mi-am împachetat în grabă lucrurile şi am plecat din oraş cu primul tren!

Când m-am întors în Newcastle, m-am prezentat în faţa unei instanţe judecătoreşti împreună cu alţi şapte fraţi care refuzaseră şi ei serviciul militar. Judecătorul ne-a condamnat la trei luni de muncă forţată în închisoare. Deşi nu mi-a fost uşor, faptul că am făcut ceea ce era bine mi-a adus binecuvântări. Când am ieşit din închisoare, un Martor pe nume Hilton Wilkinson, fost tovarăş de celulă, mi-a propus să muncesc la studioul lui foto. Aici am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie, Melody, care lucra ca secretară. La puţin timp după ieşirea din închisoare, mi-am simbolizat prin botez dedicarea la Iehova.

Ne propunem să slujim cu timp integral

După ce ne-am căsătorit, eu şi Melody am deschis propriul studio foto în Newcastle. Curând am avut atât de mult de lucru, încât sănătatea şi spiritualitatea noastră au început să sufere. Cam în aceeaşi perioadă, Ted Jaracz, care slujea atunci la Filiala din Australia a Martorilor lui Iehova şi care în prezent este membru al Corpului de Guvernare, a vorbit cu noi despre obiectivele noastre spirituale. După discuţia avută cu el, am hotărât să renunţăm la afacerea noastră şi să ne simplificăm viaţa. În 1954, am cumpărat o rulotă mică, ne-am mutat în oraşul Ballarat, din statul Victoria, şi am început să slujim ca pionieri, sau evanghelizatori cu timp integral.

 Iehova ne-a binecuvântat eforturile în timp ce am lucrat alături de micuţa congregaţie din Ballarat. Într-un an şi jumătate, numărul celor ce asistau la întruniri a crescut de la 17 la 70. Apoi ni s-a propus să începem lucrarea itinerantă, sau de circumscripţie, în statul Australia de Sud. În următorii trei ani, am vizitat congregaţiile din oraşul Adelaide şi din regiunile viticole şi cu livezi de plante citrice aflate de-a lungul fluviului Murray. Cât de mult se schimbase viaţa noastră! Eram bucuroşi să slujim alături de fraţi şi surori iubitoare. Ce răsplată frumoasă pentru că am fost hotărâţi să facem ce ştiam că este bine!

Repartizaţi ca misionari

În 1958 am anunţat Filiala din Australia că intenţionam să mergem la congresul internaţional „Voinţa divină“, care urma să se ţină în acel an la New York. Drept răspuns, Filiala ne-a trimis cereri pentru Şcoala Galaad, din Statele Unite. Întrucât aveam în jur de 35 de ani, am crezut că eram prea în vârstă pentru a face această şcoală pentru misionari. Am trimis totuşi cererile şi am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de-a 32-a clase. Pe la jumătatea cursului, am primit şi repartiţia: India! Deşi la început ne-a fost puţin teamă, dorinţa noastră era să facem ce este bine. De aceea am acceptat repartiţia cu bucurie.

Am călătorit cu vaporul până la Bombay (astăzi, Mumbay), unde am ajuns într-o dimineaţă a anului 1959. Portul era înţesat cu sute de muncitori care dormeau pe jos cu mâinile şi cu picioarele răsfirate. În aer pluteau tot felul de mirosuri ciudate. Când soarele a răsărit, ne-am făcut o idee cu privire la ce ne aştepta. Căldura era neobişnuit de mare pentru noi! Am fost întâmpinaţi de Lynton şi de Jenny Dower, un cuplu de misionari care făcuseră pionierat împreună cu noi în Ballarat. Ei ne-au dus la biroul de filială şi Betelul din India, care funcţionau într-un apartament înghesuit de la etajul unei clădiri situate aproape de centrul oraşului. Acolo locuiau şase lucrători voluntari. Fratele Edwin Skinner, care slujea ca misionar în India din 1926, ne-a sfătuit ca, înainte de a ne muta în repartiţia noastră, să ne cumpărăm două genţi de voiaj confecţionate dintr-o pânză tare. Fiindcă erau foarte practice, oamenii duceau tot felul de lucruri în ele. Aceste genţi, atât de obişnuite pentru indieni, ne-au fost de mare ajutor în călătoriile de mai târziu.

După o călătorie de două zile cu trenul, am ajuns în repartiţia noastră, Tiruchchirappalli, oraş situat în statul sudic Madras (astăzi, Tamil Nadu). Aici am lucrat alături de trei pionieri speciali indieni care depuneau mărturie la 250 000 de locuitori. Nivelul de trai era foarte scăzut. Odată, am rămas cu mai puţin de patru dolari în buzunar. Dar, când şi aceştia s-au terminat, Iehova a avut grijă de noi. Un bărbat care studia Biblia ne-a împrumutat bani ca să închiriem o casă pentru întruniri. Odată, când nu prea mai aveam ce mânca, un vecin amabil ne-a adus nişte curry gătit în casă. L-am mâncat cu plăcere, dar a fost atât de iute, încât m-a apucat sughiţul după aceea!

În ministerul de teren

Deşi unii oameni din Tiruchchirappalli vorbeau engleza, majoritatea ştiau doar tamil. De aceea, ne-am străduit să învăţăm o prezentare simplă în această limbă. Astfel am câştigat respectul multora.

Ne-am bucurat nespus de mult în lucrarea din casă în casă. Indienii sunt foarte ospitalieri şi majoritatea ne invitau înăuntru pentru a ne servi cu băuturi răcoritoare. Întrucât deseori temperatura atingea 40^°C, apreciam mult ospitalitatea lor. Era politicos să spunem câte ceva despre noi înainte de a prezenta mesajul nostru. Deseori, locatarii ne întrebau: „De unde sunteţi? Aveţi copii? De ce nu aveţi?“ Când ajungeau la această întrebare, cei mai mulţi se ofereau să ne recomande un medic bun! Oricum, aceste discuţii ne permiteau să ne prezentăm şi să explicăm importanţa lucrării noastre biblice.

Majoritatea oamenilor cărora le predicam erau hinduşi, hinduismul fiind un sistem de credinţe foarte diferit de creştinism. În loc să abordăm subiecte complicate legate de filozofia hindusă,  predicam doar vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu, iar rezultatele erau bune. În şase luni, aproape 20 de persoane au început să vină la întrunirile ţinute unde locuiam noi. Printre acestea a fost şi Nallathambi, de profesie inginer constructor. Mai târziu, el şi fiul său, Vijayalayan, au ajutat în jur de 50 de persoane să devină slujitori ai lui Iehova. Vijayalayan a slujit o vreme şi la Filiala din India.

Într-o continuă mutare

Ne aflam în India de mai puţin de şase luni când mi s-a propus să slujesc ca supraveghetor de district. Astfel am devenit primul supraveghetor de district permanent din India. Aceasta presupunea să călătoresc prin toată ţara, să organizez congrese şi să slujesc alături de nouă grupuri lingvistice. O muncă destul de dificilă! Ne-am împachetat hainele şi alte lucruri în trei cufere de tablă şi în genţile noastre de voiaj, care nu ne-au lăsat niciodată la greu, pentru o călătorie de şase luni şi am plecat cu trenul din oraşul Madras (astăzi, Chennai). Întrucât districtul avea o circumferinţă de aproximativ 6 500 de kilometri, eram într-o continuă mutare. Odată, într-o duminică, am plecat după un congres ţinut în oraşul sudic Bangalore. Am călătorit spre nord, până în Darjeeling, localitate situată pe colinele de la poalele munţilor Himalaya, pentru alt congres care s-a ţinut în săptămâna următoare. Până la Darjeeling am străbătut în jur de 2 700 de kilometri şi am schimbat trenul de cinci ori.

În acea perioadă, le puneam oamenilor filmul Societatea lumii noi în acţiune (engl.). Acesta îi familiariza cu amploarea activităţii organizaţiei pământeşti a lui Iehova. Deseori, sute de oameni se adunau să-l vadă. Odată, am prezentat filmul unui grup adunat la marginea unui drum. Între timp deasupra noastră s-au adunat nori ameninţători de ploaie. Întrucât, cu o ocazie anterioară, o mulţime protestase când filmul a fost întrerupt, am hotărât să-l rulez în continuare, dar mai repede. Din fericire, filmul s-a terminat fără nici un incident când au început să cadă primele picături de ploaie.

În următorii ani, eu şi Melody am călătorit aproape prin toată India. Întrucât fiecare regiune avea mâncăruri şi îmbrăcăminte specifice, o limbă şi peisaje unice, era ca şi cum am fi călătorit dintr-o ţară în alta. Ce minunată este varietatea din creaţia lui Iehova, iar fauna Indiei este un exemplu elocvent! Odată, când am înnoptat în jungla nepaleză, am văzut de aproape un tigru mare. Era un animal superb! În acel moment, am simţit o şi mai mare dorinţă să fiu în Paradis, unde, în sfârşit, va fi pace între oameni şi animale.

Îmbunătăţiri pe plan organizatoric

În acei ani, fraţii din India trebuiau să facă unele schimbări pentru a respecta într-o mai mare măsură instrucţiunile teocratice date de  organizaţia lui Iehova. În unele congregaţii, bărbaţii stăteau pe un rând, iar femeile pe celălalt. Întrunirile începeau rareori la timp. Într-o localitate, proclamatorii Regatului veneau la întrunire când auzeau un clopot. În alte zone, vestitorii începeau să vină la întrunire când soarele atingea un anumit punct pe cer. Congresele şi vizitele supraveghetorilor itineranţi nu erau regulate. Fraţii voiau să facă ce este bine, dar trebuia să-i înveţe cineva.

În 1959, Martorii lui Iehova au instituit Şcoala pentru Ministerul Regatului. Acest program mondial de instruire i-a ajutat pe supraveghetorii de circumscripţie, pe pionierii speciali, pe misionari şi pe bătrânii de congregaţie să-şi ducă la îndeplinire cu mai multă eficienţă responsabilităţile teocratice. În decembrie 1961, când această şcoală a început în India, am fost unul dintre instructori. Treptat, rezultatele au început să se simtă în congregaţiile din întreaga ţară, iar progresul a fost rapid. Odată ce fraţii au ştiut ce trebuie să facă, spiritul lui Dumnezeu i-a motivat să treacă la fapte.

De asemenea, congresele mari i-au încurajat şi i-au unit pe fraţi. Unul dintre acestea a fost congresul internaţional „Eterna veste bună“, ţinut în 1963 la New Delhi. Martori din toată India au călătorit mii de kilometri pentru a fi prezenţi la acest congres, mulţi dintre ei cheltuindu-şi toate economiile. Întrucât la congres au venit 583 de delegaţi din 27 de ţări, a fost pentru prima dată când Martorii locali au cunoscut mulţi fraţi din străinătate.

În 1961, eu şi Melody am fost invitaţi să ne alăturăm familiei Betel din Bombay, unde mai târziu am slujit ca membru al Comitetului Filialei. Au urmat şi alte privilegii. Mulţi ani am slujit ca supraveghetor de zonă în diferite părţi din Asia şi din Orientul Mijlociu. Întrucât lucrarea de predicare avea restricţii în multe dintre aceste ţări, fraţii locali trebuiau să fie „prudenţi ca şerpii şi totuşi inocenţi ca porumbeii“. — Matei 10:16.

Extindere şi schimbări

În 1959, când am ajuns prima dată în India, erau 1 514 vestitori activi în această ţară. Astăzi, numărul lor a depăşit 24 000. Pentru a ţine pasul cu această creştere, Betelul s-a mutat de două ori în clădiri noi în sau lângă Bombay. Apoi, în martie 2002, familia Betel s-a mutat din nou, de data asta într-un nou complex construit lângă Bangalore, în sudul Indiei. În aceste clădiri moderne locuiesc 240 de betelişti permanenţi, dintre care unii traduc literatură biblică în 20 de limbi.

Deşi eu şi Melody am aşteptat cu nerăbdare să ne mutăm în Bangalore, în 1999, din cauza unor probleme de sănătate, ne-am întors în Australia. În prezent slujim ca membri ai familiei Betel din Sydney. Deşi am plecat din India, iubirea pentru prietenii noştri dragi şi pentru copiii noştri spirituali din această ţară a rămas puternică. Ce bucuroşi suntem când primim scrisori de la ei!

Privind în urmă la cei peste 50 de ani de serviciu cu timp integral, eu şi Melody ne simţim bogat binecuvântaţi. Cândva, în studioul nostru foto imprimam pe hârtie fotografică imaginea oamenilor, dar lucrarea de imprimare a numelui lor în memoria lui Dumnezeu a fost o alegere mult mai bună. Ce experienţe extraordinare am avut pentru că am luat hotărârea de a-l pune pe Dumnezeu pe primul loc în viaţă! Când înfăptuim ceea ce spune Dumnezeu că este bine, suntem cu adevărat fericiţi!

[Hărţile de la pagina 15]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

INDIA

New Delhi

Darjeeling

Bombay (Mumbay)

Bangalore

Madras (Chennai)

Tiruchchirappalli

[Legenda fotografiilor de la pagina 13]

Hadyn şi Melody, în 1942

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Familia Betel din India, în 1975