Salt la conţinut

Salt la cuprins

Moartea — o realitate crudă

Moartea — o realitate crudă

Moartea — o realitate crudă

„DE CÂND se naşte, omul trăieşte permanent sub ameninţarea morţii“, a scris istoricul britanic Arnold Toynbee. El a adăugat: „În mod inevitabil, această posibilitate devine în cele din urmă un fapt împlinit“. Câtă durere simţim la moartea unui membru drag al familiei sau a unui prieten apropiat!

De mii de ani, omul se confruntă cu realitatea crudă a morţii. Când ne moare cineva drag, ne cuprinde un sentiment de neputinţă. Moartea nu cruţă pe nimeni, iar tristeţea ei nu cunoaşte discriminare. Un eseist din secolul al XIX-lea a spus: „Indiferent de nivelul intelectual, în faţa durerii morţii toţi redevenim copii. Nici chiar cei mai înţelepţi nu ştiu nimic“. Într-adevăr, toţi devenim nişte copii: neputincioşi, incapabili de a schimba ceva. Nici bogăţiile, nici puterea nu-l pot aduce înapoi pe cel care a murit. Înţelepţii şi intelectualii nu pot da nici un răspuns. Cei puternici şi cei slabi plâng deopotrivă.

Regele David al vechiului Israel a simţit această suferinţă la moartea fiului său Absalom. Când a primit vestea morţii acestuia, regele a început să plângă şi a spus: „Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (2 Samuel 18:33). Da, un rege puternic care a învins duşmani redutabili n-a putut decât să-şi exprime neputincios dorinţa de-a fi fost în locul fiului său, predându-se el ‘ultimului duşman, moartea’. — 1 Corinteni 15:26.

Există vreo speranţă pentru cei morţi? Îi vom revedea vreodată pe cei dragi ai noştri care au murit? Următorul articol arată ce răspunsuri oferă Biblia la aceste întrebări.